(15.01.1850-15.06.1889)


Mihai Eminescu s-a nascut la Botosani, pe 15 ianuarie 1850, intr-o familie care apartinea micii boierimi rurale, oameni cu respect pentru carte si cultura.

Copilaria si-o petrece la Ipotesti, pe mosia parinteasca, si pana in 1858 primeste in familie primele indrumari intelectuale. Se inscrie direct in clasa a IlI-a, la scoala greco-orientala din Cernauti. in 1860 isi incepe studiile gimnaziale in acelasi oras (la "Ober Gymnasium"), rezultatele sale la stiintele umaniste fiind cu totul remar­cabile.

Cu o intrerupere de un an (intre 1863 si 1864), Eminescu isi desavarseste educatia in aceasta scoala si tot aici debuteaza literar, intr-o brosura comemo­rativa, cu poezia La mormantul lui Aron Pumnul, publicata in 1866. in acelasi an, dupa ce ii apare poezia De-as avea in revista Familia, editata de Iosif Vulcan la Pesta, publica mai multe poezii, face traduceri din germana si hotaraste sa inceapa cunoasterea lumii pe cont propriu; intre 1866 si 1869 calatoreste in mai multe orase, facand cunostinta cu diferite cercuri de intelectuali si artisti. in toamna lui 1869, la insistentele familiei, pleaca la Viena, unde isi completeaza educatia audiind diferite cursuri, intre care cele de filozofie ocupa un loc privilegiat.

Tot acum incepe sa colaboreze la revista Convorbiri literare, unde trimite (de la Viena) texte care il vor face cunoscut in mediile literare romanesti: Venere si Madona, Epigonii, Fat-Frumos din lacrima, Mortua est, Sarmanul Dionis. intre 1872 si 1874 se inscrie la Universitatea din Berlin cu intentia de a-si lua doctoratul in filozofie, dar nu-si definitiveaza proiectul. Din 1874 se stabileste la Iasi, devine directorul Bibliotecii Centrale este apoi, revizor scolar, redactor la Curierul de Iasi, continuand in tot acest timp sa publice in Convorbiri literare. in anul 1877, Eminescu pleaca la Bucuresti si, timp de sapte ani, lucreaza in redactia ziarului Timpul (cotidian politic si literar sustinut de conser­vatori). Acum scrie marile sale creatii: Scrisorile, Luceafarul. in 1883 ii apare, sub ingrijirea lui Titu Maiorescu, singurul volum de poezii publicat in timpul vietii. Moare in zorii zilei de 15 iunie 1889.

Luceafarul
1883 (poem)

1.   Poemul Luceafarul este o parabola despre incompatibilitate, pe tema intalnirii dintre lumi care nu pot comunica.

2.   Intentia declarata a poetului a fost aceea de a figura destinul geniului prin per­sonajul Hyperion si destinul fiintei obisnuite prin personajele Catalin si Catalina.

3.   in aceasta creatie sunt reunite mai multe teme (geniul, iubirea, destinul fiintei omenesti etc.) s> simboluri (visui, oglinda, zborul, teiul etc.) de circulatie ro­mantica.

4.   Desi poezie epica, poemul are un pronuntat caracter liric (mai cu seama in frag­mentele confesive) si dramatic (prin replicile si atitudinea personajelor).

Tema

Poemul trateaza conditia fiintei superioare, dupa cum afirma insusi Eminescu intr-o insemnare facuta pe marginea manuscrisului acestei poezii. Luceafarul intruchipeaza fiinta situata deasupra lumii, insingurata si nefericita in izolarea ei: daca geniul nu cunoaste moarte si numele lui scapa de noaptea uitarii, pe de alta parte aici pe pamant nici e capabil a ferici pe cineva, nici capabil de a fi fericit. El n-are moarte, dar n-are nici noroc.


In aceeasi masura, textul pune si problema fiintei trecatoare, caci povestea se intemeiaza pe intalnirea exceptionala dintre universul etern al astrelor si cel efemer, al fiintei omenesti.


Subiectul

Tabloul I: Catalina este o prea frumoasa fata aflata la varsta iubirii. Ea priveste spre stele de la fereastra unui castel si, sub efectul stralucirii Luceafarului (Hype­rion) este coplesita de o devastatoare dorinta de iluminare si are revelatia ca Hyperion este steaua ei norocoasa. Dorinta Catalinei se transforma intr-o chemare care schimba traseul astrului.

El se "naste" din cer si din mare si ia chip de inger, insa aparitia este spectrala pentru fiinta care traieste intr-o lume imperfecta si pe care perfectiunea o ingro­zeste. Contrariat, Hyperion incearca o alta intrupare prin unirea dintre soare si noapte, dar imaginea demonica ii provoaca fetei suferinta si durere fizica. Ea ii cere Luceafarului sa renunte la conditia lui de entitate eterna: Tu te coboara pe pamant,/Fii muritor ca mine. Tabloul al II-lea: Un paj din anturajul imparatesei, pe nume Catalin, observa starea meditativa a Catalinei, este impresionat de frumusetea ei si incearca s-o cucereasca. Aceasta ii vorbeste despre experienta ei astrala ca despre o stare vrajita, complexa si de neexplicat. Pentru Catalin tristetea aceasta este doar un vis de luceferi si el ii descrie iubirea implinita, departe de lumea sociala.

Tabloul al III-lea: Hyperion porneste spre Dumnezeu sa-si ceara dreptul de a prinde viata efemera. El strabate "cerurile" pana in locul in care vremea-ncearca in zadar din goluri a se naste si unde se afla Parintele universal. Aceasta ii spune ca fiinta omeneasca este trecatoare, pe cata vreme el, ca oricare stea, isi are un loc menit in cer.

Tabloul al IV-lea: Catalina si-a gasit mirele (pe Catalin) si are certitudinea ca Hyperion este steaua ei norocoasa. imbatata de amor, ii cere Luceafarului sa-i lumineze norocul. Acesta intelege ca nu-si poate gasi perechea si ca nu poate sa coboare la o existenta instinctuala.

Este condamnat la singuratate eterna.

Comentariul

Poemul, aparut in anul 1883, este inspirat dintr-un basm romanesc, intitulat Fata in gradina de aur, descoperit de Eminescu intr-o carte de calatorii europene (apartinand unui anume Richard Kunisch). Dar povestea propriu-zisa nu repre­zinta decat pretextul unei alegorii despre conditia geniului. Dincolo de simpla poveste a unei fete din rude mari imparatesti, care isi ridica ochii spre stele, poemul Luceafarul dezvolta sensuri subtile, multe de ordin filozofic, si care contureaza conceptia lui Eminescu despre destinul omului, despre situarea lui in univers, despre geniu, despre iubire etc.

Poemul propune o parabola a incompatibilitatii dintre doua lumi diferite, care se intalnesc intamplator, fara sa stie ca intre ele nu exista posibilitatea comunicarii.

Aceasta poveste, realizata in maniera romantica, se structureaza in patru tablouri esentiale: intalnirea lumii astrale cu cea terestra, aventura iubirii profane, sensul dramatic al eternitatii si intelegerea conditiei statornice de Dumnezeu. Se poate spune ca prima parte transfigureaza mitul zburatorului, printr-o poveste fantastica, in care obsesiile onirice ale Catalinei se reunesc intr-un personaj bine conturat, incat accentul epic se deplaseaza de la starea stranie a Catalinei spre drama personajului din vis, care este Hyperion. in aceasta prima parte, Catalina intruchipeaza fiinta aflata la varsta de gratie - varsta iubirii. Din acest motiv, portretul ei este unul exemplar, marcat prin denotatii superlative si individua­lizatoare: o preafrumoasa, era una la parinti, comparabila cu Fecioara Maria si cu luna. Unicitatea ei, subliniata prin cele doua comparatii, este conferita de stranietatea specifica fiintei care trece de la copilarie la maturitate si se amplifica si prin conditia ei lumeasca: originea ii este pusa sub semnul ambiguitatii (se trage din rude mari imparatesti), iar sentimentele ei sunt nelamurite, traduse printr-o stare contemplativa {...ea pe coate-si rezema
Visand ale ei tample) si printr-un dor imprecis, sporit de lumina luceafarului de seara. in aceasta stare speciala ea este capabila de revelatii majore, ca orice fiinta aflata la aceasta varsta. Se ridica deasupra contingentului, are vise semnificative si viziuni inspirate: Ea il privea cu un suras /El tremura-n oglinda
Caci o urma adanc in vis /De suflet sa se prinda. Starea de indragostit, similara cu cea a revelatiilor mistice, o pune pe Catalina in legatura cu lumea eternitatii si ii estompeaza relatia cu timpul istoriei, incat zilele-s pustii ca niste stepe /Iar noptile de-un farmec sfant...

Comunicarea cu lumea astrala are consecinte nefaste. Pe nesimtite, Catalina intra intr-o stare maladiva. Lumina stelei exercita asupra ei puteri hipnotice, o insta­paneste si ii inoculeaza dorinta acuta de libertate: Ma dor de crudul tau amor /A pieptului meu coarde,
Si ochii mari si grei ma dor,
Privirea ta ma arde. in acest context ii spune lui Hyperion: Dar daca vrei cu crezamant /Sa te-ndragesc pe tine,
Tu te coboara pe pamant,
Fii muritor ca mine. Actioneaza aici instinctul de autoconservare, dar si dorinta de a-si trai visul de iubire. Comentand fragmentul, C. Noica spune despre Catalina ca are intuitia eternitatii si a faptului ca nu exista pu­tinta de comunicare intre cele doua lumi. Finalul poemului pare sa confirme aceasta teza; dupa ce Catalina si-a gasit mirele (pe Catalin) si intelege ca Hyperion este steaua ei norocoasa, imbatata de amor, ii cere Luceafarului sa-i lumineze norocul.

Intalnirea dintre cele doua lumi are loc intr-un univers halucinant, in care steaua prinde forma identificabila. Metamorfozele Luceafarului exprima natura dilematica a entitatii generale. Asa dupa cum observa Edgar Papu, Hyperion penduleaza intre inalt si adanc, intre lumina si intuneric, intre lumea astrala si cea terestra, pentru ca doar astfel poate sa constientizeze ca are un loc menit in cer. Totodata, imersiunea lui in lumea terestra nu presupune doar o simpla metamorfoza, caci nasterile lui imita geneza lumilor prin anularea contradictiilor, ceea ce aminteste de viziunea greaca asupra crearii lumii, adica de poemul lui Hesiod, dupa remarca lui G. Calinescu. intalnirea dintre cer si pamant are drept consecinta aparitia spectaculoasa a unei fiinte ingeresti. Pentru romantici, ingerul este semnul ambiguitatii, al puritatii si al frumusetii exterioare. La Eminescu, arhetipul angelic intruchipeaza inocenta fasci­nanta {ingerii din cer sunt cam prostuti, spune el in nuvela Cezara) si de aceea il asociaza adeseori feminitatii imaculate. Aici, Hyperion incearca sa imite atributele fiintei perfecte, printr-o imagine a armoniei paradoxale, prin anularea contrariilor: el se naste din inalt si din adanc, din cer si din mare, pentru a inocula fiintei sensul inaltarii. in aceasta ipostaza de inger pare un tanar voievod
Cu par de aur moale
Un vanat giulgi se-ncheie nod
Pe umerele goale. Dar aparitia nu este viabila. Pentru ochii omenesti, nu este decat Un mort frumos cu ochii vii. Perfectiunea ingrozeste fiinta care traieste intr-o lume imperfecta.
Cea de-a doua metamorfoza a personajului ilustreaza tot un simbol romantic -demonul, ingerul cazut. in scrierile romantice, atributele lui principale sunt genia­litatea si revolta, iar pentru Eminescu, demonul este ingerul de geniu (Cezara). Si aceasta metamorfoza se iveste printr-un act de armonie a contrariilor, caci, in cea de-a doua ipostaza terestra, Hyperion renaste din lumina si intuneric, din soare si noapte. Acest al doilea portret insista pe expresia fascinanta a privirii. Patima si intunericul sunt insemne ale fiintei demoniace, dominate de imboldul sfasietor al cunoasterii absolute: Dar ochii mari si minunati /Lucesc adanc, himeric
Ca doua paterni fara sat /Si pline de-ntuneric.


Ingerul si demonul reprezinta aici doua efigii care exprima aspiratia fiintei spre perfectiune, dar ele raman in stadiul de proiectii, de viziuni malefice si de nesuportat. Catalina intra intr-o relatie magica, fara sa fie pregatita pentru conse­cinte. Invocatia ei catre Hyperion vine din subconstient, este o refulare a dorului ei diurn care se razvrateste in adancurile fiintei, caci ea il cheama doar in somn: Iar ea, vorbind cu el in somn... sau Ea trebui de el in somn /Aminte sa-si aduca. Ca motiv romantic, somnul delimiteaza un spatiu intermediar intre viata si moarte si o cale de imersare a lumilor imateriale. Intrarea fiintei in lumea somnului reprezinta nu doar un mod de initiere, ci si o experienta oraculara, pentru ca in literatura romantica marile avertismente sunt primite prin intermediul visului. in cazul de fata, sensul premonitoriu al viziunii este amplificat si de alte simboluri magice; astfel, oglinda, fereastra, mreaja de vapaie sunt cateva dintre imaginile care preced visul Catalinei. Legatura ei cu lumea astrala incepe in momentul in care priveste in zare pe fereastra castelului. Reflex al aventurii sperate, fereastra reprezinta deschiderea spre lume si inoculeaza gandul calatoriei. De asemenea, oglinda constituie si ea o poarta spre universul spiritului, iar aici reflecta lumina siderala, convertind-o in mreaja de vapaie. Focul potenteaza pasiunile, are functii hipnotice si poate sa deformeze judecatile obiective, iar lumina luceafarului de seara prinde fiinta intr-o mreaja de vapaie si se strecoara in locul tainic al genezei dorurilor: Ea il privea cu un suras,
El tremura-n oglinda,
Caci o urma adanc in vis /De suflet sa se prinda. Catalina traieste magic si exasperant un sentiment de dependenta, pe cat de amenintator, pe atat de benefic, de care este nu doar constienta, dar pe care il analizeaza lucid: Dar un luceafar, rasarit
Din linistea uitarii,
Da orizon nemarginit
Singuratatii marii.ll De-aceea zilele imi sunt
Pustii ca niste stepe,
Dar noptile-s de-un farmec sfant
Ce nu-l mai pot pricepe. Aceasta fascinatie pe care o exercita lumina luceafarului asupra ei este determi- nata de experiente decisive: intuitia infinitului (Da orizont nemarginit
Singura­tatii marii) si magia noptii. in buna traditie romantica, regimul nocturn stimuleaza visele fiintei si deschide perspective nebanuite asupra lumii spirituale. Catalina, ca si alte personaje eminesciene, evadeaza in spatiul noptii pentru a trai miracolul intalnirii cu imaginea din vis. Desi nu se indoieste nici o clipa de imposibilitatea de a se rupe de lumea ei, isi continua visul, fermecata tocmai de mirajul limitei.
Asadar, Catalina isi cauta idealul, lumina calauzitoare si mirele; sub efectul stralucirii luceafarului de seara ea este coplesita de un dor greu si de o devastatoare dorinta de iluminare, caci, asa cum spune undeva Mircea Eliade, simpla contem­plare a cerului instelat ingandureaza fiinta, ii inoculeaza o stare meditativa. Gandul eternitatii si al transcenderii bulverseaza mintea si genereaza o stare de nefericire profunda, fixata intre fascinatie si teama (un farmec sfant si de nenteles), de care fiinta obisnuita nu se poate elibera decat prin iubire - experienta ei de maxima iluminare -, ceea ce pentru Catalina se traduce prin revelatia ca Hyperion este steaua ei norocoasa care ii arata calea fericirii.
Si Catalin ajunge la aceasta traire exceptionala, caci, de unde initial dorea doar s-o invete pe Catalina din bob in bob amorul, sub influenta iubirii, el se spirituali­zeaza si capata aspiratii superioare pe care le formuleaza astfel: Cu farmecul luminii reci
Gandirile strabate-mi
Revarsa liniste de veci
Pe noaptea mea de paterni. Evocarea luminii reci (astrale) si farmecului, despre care ii vorbise Catalina, devin atribute ale fiintei indragostite si spiritualizate prin iubire. La inceput, aspiratia Catalinei ii paruse doar un vis de luceferi, dar sub imperiul iubirii, Catalin isi inalta si el ochii spre stele. Emotia lui sugereaza aspiratie si revolta latenta, caci sintagma noapte de paterni defineste in scrierile eminesciene starea specifica a geniului ori atitudinea de nefericire existentiala a eului liric. Patima exprima o stare paradoxala, alcatuita din dorinte, tristete, emotie intensa dar si intuitia unei conditii tragice. De aceea, confesiunea lui Catalin semnaleaza profunda schimbare a pajului care aspi­rase pana nu demult doar la o idila domestica: Caci amandoi vom fi cuminti,
Vom fi voiosi si teferi,
Vei pierde dorul de parinti
Si visul de luceferi. Aspiratia lui spre lumina rece si fermecata devine o consecinta a iubirii care nu doar ca misca astrele, dar desteapta idealurile fiintei omenesti.

Dincolo de faptul ca reprezinta o imagine de vis si o proiectie a altei lumi, Hyperion intruchipeaza geniul care isi constientizeaza conditia printr-o experienta bulversanta si care conoteaza o stare specific eminesciana: dorul de moarte. Sugestia este cuprinsa in cele doua metamorfoze ale Luceafarului, cand acesta descopera suferinta dureros de dulce pe care o presupune orice geneza. El renaste in lumea profana printr-un act de reunire a contrariilor (se naste din cer si din mare, din lumina si intuneric) si descopera sensul devenirii, fara sa stie ca natura sa nu inregistreaza trecerea timpului. Zeitate a luminii in mitologia greaca, Hyperion are atribute ascensionale, insa traieste pentru un timp fascinatia coborarii, raspunde la chemarea unei fiinte. Ipostaza aceasta, declansata de trairile erotice ale Catalinei, nu presupune faptul ca Hyperion traieste prin reflex aceeasi stare (nu este imbatat de amor), deoarece el isi pastreaza natura titanica, de spirit dominator si despotic chiar si in cele doua intrupari aproape omenesti, in care decreteaza categoric: Eu sunt luceafarul de sus /Iar tu sa-mi fii mireasa.
Aceeasi atitudine de hotarare si de revolta superioara o manifesta si in confrun­tarea cu Demiurgos, cand, nemultumit de natura sa vesnica, isi cere dreptul la repaos, numindu-si aspiratia o ora de iubire. in raspunsul sau, Dumnezeul emi­nescian echivaleaza subtil dorinta lui Hyperion cu dorul de moarte, la care entitatea cosmica nu are acces: iti dau catarg langa catarg
Ostiri spre a strabate
Pamantu-n lung si marea-n larg /Dar moartea nu se poate... Discursul dumne­zeiesc, desfasurat dupa modelul retoric al cartilor sacre, readuce in constiinta revoltatului adevaratul lui rost. Hyperion este destinat nasterii continue, rasare c-o-ntreaga lume, se reinnoieste cu fiecare ivire si, prin aceasta, are dreptul la numire si individualizare, spre deosebire de fiintele omenesti care n-au chip si nume. El poate cobori periodic in lumea macinata de timp, doar ca erou civilizator, purtator al dreptatii, destinat sa faca din universul trecator o mandra imparatie. Poate, de asemenea, sa fie profetul care schimba mersul spiritual al omenirii si, in sensul acesta, Dumnezeu il intreaba: Vrei sa dau glas acelei guri
Ca dupa-a ei cantare
Sa se ia muntii cu paduri
Si insulele-n mare? De aceea paradoxalele intrupari ale lui Hyperion, in inger si demon, fac parte din natura sa, menita sa renasca prin fiecare iesire din genunea eterna. In conceptia lui G. Calinescu geniul romantic se releva total in creatie, conciliaza sensibilul cu spiritualul, finitul cu infinitul si de aceea este dusman al oricarei opriri; la Eminescu insa geniul, neinteles de lume, este osandit la suferinta inerenta conditiei sale. De aceea, poetul afirma ca i s-a parut ca soarta lui Hyperion seamana cu cea a geniului pe pamant. Asemanarea la care se refera Eminescu consta in singuratatea celor doua entitati, care nu incap in tiparele lumii. Hyperion, ca orice fiinta geniala, nu poate fi fericit, in sens lumesc, nu cunoaste emotia zamislita de clipa cea repede si nici nu poate declansa bucurii afective in sufletul cuiva. Dar nu cunoaste nici neferi­cirea; starea lui este nepasarea trista a celui care petrece in sine, eliberat de legaturile impovaratoare cu celalalt, caci el nu are pereche si nici masura - e nemuritor si rece. Conditii specifice doar filozofului sau misticului, voluptatea si dorul mortii nenduratoare, evocate in Oda (in metru antic), duc, dupa cum spune Negoitescu, spre eternitatea visata de fiinta romantica, destinata experientelor tragice si definitive. Dorul de repaos al Luceafarului exprima natura sa de entitate sortita sa apuna si sa rasara c-o intreaga lume, fara a pieri vreodata: Iar tu, Hyperion, ramai
Oriunde ai apune..., ii spune Demiurgos.

Prin structura lui vizionara, geniul renunta la lumea pacatului, dar resimte nostalgic acest act de insingurare. De aceea, sub impresia dorului proteic, Hyperion invoca nasterea din pacat si o asaza in opozitie cu greul negrei vesnicii.

Fascinat de lumea sublunara, el se rupe din locul lui menit din cer si se indreapta spre locul in care vremea incearca in zadar din goluri a se naste. Ascensiunea lui Hyperion, care zboara gand purtat de dor pentru a se elibera de povara vesniciei, este un zbor peste ceruri, impresia de calatorie halucinanta fiind conferita de imaginea inaltarii initiale: Porni luceafarul. Cresteau /in cer a lui aripe,
Si cai de mii de ani treceau /in tot atatea clipe. Din perspectiva lui G. Calinescu, aceasta ridicare la cer este un adevarat moment de delir uranic. Aripa, semn al inaltarii, amplificata prin detaliul cresterii intr-un peisaj straniu, imprima semnifi­catii magice si evoca imaginea ingerilor care plutesc in univers (dintr-o alta scriere eminesciana). Zborul sau este marcat printr-o serie de denotative care ii desem­neaza insignifianta intr-o lume infinita: parea un fulger neintrerupt, ratacitor si coplesit de luminile siderale care se revarsa ca valurile marii.
Dumnezeu, care in viziune eminesciana este reprezentat ca un motor al univer­sului (in nuvela Cezara), este situat in locul in care timpul se afla in stare genuina: Nu e nimic si totusi e
O sete care-l soarbe,
E un adanc asemene
Uitarii celei oarbe. Retorica artificioasa a secventei marcheaza, prin conversia sintactica si afirmatia paradoxala, sensul biblic a dumnezeirii ca existenta in sine- ens qua ens -, ceea ce evoca exprimarea criptica a textelor religioase. in Divina Commedia a lui Dante Alighieri, imaginea lui Dumnezeu este reprezentata printr-o plasma circulara care emana iubire. Eminescu nu recurge la niciunul dintre modelele cunoscute, desi isi creeaza propria viziune pe acelasi fundament crestin. Dumnezeu este o energie venita din neant pentru care gaseste ca termen de comparatie o senzatie omeneasca: setea. in general, la Eminescu, dorul, chemarile instinctuale ori iubirea sunt asema­nate cu impulsul care tine in miscare lumea. Asadar, Dumnezeu insusi este o intal­nire imposibila dintre setea care soarbe totul si uitarea oarba; cele doua imagini contradictorii sustin semantic secventa generica: vremea incearca in zadar din goluri a se naste. in acest hau al nasterii continue, Dumnezeu prinde forma doar prin cuvant, este Logosul universal, in sens biblic. De aceea, discursul sau este apofteg­matic, nu lasa loc de comentarii si se intemeiaza pe aceeasi problema care constituie si tema poemului: intre etern si efemer nu exista cale de conciliere. Oamenii sunt fiinte trecatoare si traiesc sub incidenta intamplarii: Ei doar au stele cu noroc
Si prigoniri de soarte,/Noi nu avem nici timp, nici loc,/Si nu cunoastem moarte. Fixati sub opresiunea timpului, nu inteleg sensul eternitatii si de aceea nu pot face distinctia intre stele: Din sanul vecinicului ieri
Traieste azi ce moare,
Un soare de s-ar stinge-n cer
S-aprinde iarasi soare. Ceea ce afla Hyperion de la Demiurgos este dramatic intr-un singur sens: pentru fiinta omeneasca, toti luceferii sunt la fel. Aceasta idee constituie pentru el esenta intregii aventuri, caci, intors spre Catalina, reformuleaza sententios: Ce-ti pasa tie, chip de lut,
Dac-oi fi eu sau altul? Interpelarea dovedeste o preluare fidela a cuvantului dumnezeiesc. Ipostaza este apolinica, de nemuritor si rece, ca a celui care a inteles care ii este menirea si rostul in univers si care, de asemenea, stie ca fiinta muritoare nu poate face distinctie intre un astru sau altul. Aceasta atitudine a Luceafarului vine din cunoastere rationala si de aceea replica sa din final nu transmite sentimente, este doar o constatare sententioasa care delimiteaza lumea efemera (a norocului si-a intamplarii) de eternitatea cosmica (linistea uitarii). Metafora chip de lut prin care o defineste pe Catalina, subliniaza in plus prin sensurile ei biblice, o identificare a Luceafarului cu Dumnezeu.


In timp ce pentru Hyperion exista calea nasterii continue, impreuna cu o intreaga lume, pentru fiinta trecatoare, singura iubirea estompeaza conditia dramatica. Intre eternitate si lumea efemera nu exista o cale de colaborare, dar exista legaturi incidente, capabile sa bulverseze temporal mersul astrelor.

Prin dorul ei, Catalina misca stelele, scoate un luceafar din lumea lui eterna si ii inoculeaza dorul devenirii.