Scrisa in 1871 si publicata in 1885, in revista "Convorbiri literare", "Sara pe deal" este o idila care se incadreaza in li­rica eminesciana a naturii si a iubirii; in consecinta, aceasta creatie releva trasaturi pe care le regasim si in alte poezii apar­tinand aceleiasi teme ("Dorinta", "Lacul", "Floare albastra"), scrise inainte de 1876: puritatea elanului erotic, proiectia in ideal a clipei de iubire, natura estivala, perechea eterna.

  Compozitional, poezia este alcatuita din sase strofe de cate patru versuri si ar putea fi impartita in doua secvente:

In primele patru strofe, autorul descrie un peisaj rustic si pastoral, cu turme si sate ancestrale pierdute in departari:

" Sara pe deal buciumul suna cu jale, Turmele-l urc, stele le scapara-n cale, Apele plang, clar izvorand in fantane; Sub un salcam, draga, m-astepti tu pe mine. Luna pe cer trece-asa sfanta si clara. Ochii tai mari cauta-n frunza cea rara, Stelele nasc umezi pe bolta senina, Pieptul de dor, fruntea de ganduri ti-e plina.
Nourii curg, raze-a lor siruri despica, Stresine vechi casele-n luna ridica, Scartaie-n vant cumpana de la fantana, Valea-i in fum, fluiere rhurmura-n stana.
Si osteniti oameni cu coasa-n spinare Vin de la camp; toaca rasuna mai tare, Clopotul vechi imple cu glasul lui sara, Sufletul meu arde-n iubire ca para."


Componentele acestui spatiu sunt dealul si valea formand, impreuna, spatiul mioritic (despre care scria si Lucian Blaga).

Din linia lui ondulata se nasc, in sufletul poetului, nostalgii fara nume exprimate cu ajutorul personificarilor: "buciumul suna cu jale": ..apele plang":

"fluiere murmura-n stana" .
Pentru Eminescu iubirea fiind un eveniment cosmic, teres­trul si celestul tind unul spre altul, ca in vechile mituri in care Cerul se logodea cu Pamantul: turmele urca dealul, stelele isi revarsa lumina spre vai, casele isi ridica spre luna vechile lor acoperisuri, ca intr-un larg gest de imbratisare astrala.

Cateva imagini vizuale (" Valea-i in fum", "Si osteniti oameni cu coasa-n spinare
Vin de la camp") contribuie la realizarea unui tablou rustic in care repetarea acelorasi obi­ceiuri vine din veac.

In centrul acestui tablou se afla salcamul printre frunzele caruia iubita priveste bolta senina.

In termenii lui Mircea Eliade, salcamul devine astfel o axa a lumii care uneste cerul cu pamantul si arborele sacru al iubirii.

Asistand la nasterea stelelor, ca la o noua Geneza ("Stelele nasc umezi pe bolta senina"), cei doi indragostiti vor alcatui perechea primordiala si eterna.
Exista, in strofa a Ii-a, si cateva elemente de portret: tanara cu ochi mari si fruntea plina de ganduri pare a fi o fiinta reala; in final insa, ca si in alte poezii eminesciene, imaginea ei aluneca in ideal, ca si clipa iubirii niciodata implinita.
Cateva imagini auditive ("fluiere murmura-n stana", " toaca rasuna mai tare", "Clopotul vechi imple cu glasul lui sara"), alcatuind o gradatie ascendenta, sugereaza cresterea iubirii in sufletul tanarului indragostit; acest sentiment va fi exprimat, in versul ultim al primei secvente, printr-o comparatie plastica:

" Sufletul meu arde-n iubire ca para ".


Tot in primele patru strofe este imaginat si timpul iubirii: o "sara" nefixata in vreme, cand stelele "scapara" ca totdeauna, "apele plang" in eterne izvoare, iar "luna pe cer trece asa sfanta si clara" masurand timpul universal infinit.
Dorita clipa a intalnirii se incadreaza astfel in vesnicie, scotandu-i pe cei doi indragostiti de sub tirania timpului curga­tor.
Cea de-a doua secventa a textului cuprinde ultimele doua strofe:
"Ah! in curand satul in vale-amuteste; Ah! in curand pasu-mi spre tine grabeste: Langa salcam sta-vom noi noaptea intreaga Ore intregi spune-ti-voi cat imi esti draga.
Ne-om razima capetele unul de-altul Si surazand vom adormi sub inaltul, Vechiul salcam. - Astfel de noapte bogata, Cine pe ea n-ar da viata lui toata?"
Daca in prima secventa verbele erau la indicativ prezent, de data aceasta, viitorul proiecteaza clipa iubirii in vis si in ideal.
Trecerea se face prin cele doua versuri exclamative de la inceputul strofei a V-a: aflat intre deal si vale, intre ideal si real, tanarul indragostit va fi oprit din elanul sau de iubire si restituit conditiei sale, ca un alt Hyperion.
Imaginea celor doi tineri care adorm, surazand, sub "ve­chiul salcam" este pura, aproape hieratica si apartine visului de iubire mereu neimplinit.
Inversiunea " vechiul salcam " face din arborele sacru, ocro­titor al somnului erotic, un simbol al timpului etern.
Ritmul poeziei este coriambic, masura versului este de 12 silabe, iar rima - imperecheata. Exprimand in mod direct sentimentele autorului, "Sara pe deal" se incadreaza in genul liric; de asemenea, impletirea sentimentului erotic cu zugravirea vietii campenesti incadreaza aceasta creatie in specia literara idila.