Mihai Eminescu (1850-1889) a fost un mare poet al iubirii. in lirica sa inchinata acestui sentiment se impletesc bucuria si suferinta, visul si dorul, dar sensul ei ultim este du­rerea iubirii neimplinite.
Publicata la 1 septembrie 1876, in revista "Convorbiri li­terare", poezia "Dorinta" este alcatuita din sase strofe.

In aceasta poezie, eul liric isi exprima propriile sentimente: dorul de dragoste, aspiratia spre fericire, comuniunea cu natura.

  Titlul exprima o aspiratie a sufletului tanar, visul unei intalniri ipotetice cu iubita, sub ocrotirea batranului codru.

  Universul operei (idei, sentimente):

Strofa I constituie o chemare intr-un spatiu fermecat, in interiorul caruia cei doi indragostiti vor lua parte la ritualul erotic.

In acest sens, imaginea vizuala a crengilor aplecate (care ascund "prispa cea de brazde") izoleaza spatiul real (aflat sub semnul timpului trecator) de spatiul iubirii (care devine insula de nemurire). Elementele naturii sunt tipic eminesciene: codrul, izvorul, teiul, "blanda batere de vant"; toate alcatuiesc un tablou nespus de frumos al visului de dragoste.
Daca urmarim formele verbale din strofa I, constatam prezenta unui imperativ (" Vino") si a doua verbe la indicativ prezent ("tremura" si "ascund"); cu deosebire ultimele doua creeaza impresia ca ritualul erotic va avea loc in realitate, indicativul fiind un mod al certitudinii.

Incepand insa cu strofa a Ii-a, verbele la conjunctiv ("sa alergi", "sa cazi", "sa desprind", "sa ridic") sau la indica­tiv viitor ("sedea-vei", "vom fi", "or sa cada", "vom visa") proiecteaza clipa intalnirii in vis si in ideal.


In urmatoarele trei strofe, ritualului erotic i se confera un sens sacru: iubita este "o mireasa blanda din povesti"("Sa-ti desprind din crestet valul") incununata cu flori de tei.

Cateva elemente de portret (" Fruntea alba-n parul galben ") contureaza mai clar idealul tanarului indragostit.

In ultimele doua strofe, asteptata clipa de iubire devine un "vis ferice" niciodata implinit.

Spatiul in care este imaginat acest vis este unul armonios si muzical in care se aude cantul izvoarelor si susurul vantu­lui ("ingana-ne-vor c-un cant
Singuratece izvoare,
Blanda batere de vant").

In ultima strofa este imaginat somnul erotic, infatisat in versurile: "Adormind de armonia
Codrului batut de ganduri".


Primul dintre acestea este unul din cele mai eufonice ver­suri eminesciene, in care aliteratia vocalei "a" si a consoanei "r" da nastere unei muzicalitati sublime.

In final, imaginea florilor de tei care cad (ca o ploaie) peste cei doi indragostiti ar putea sa aiba doua semnificatii:
  cazute din "teiul sfant", florile ii incununeaza pe cei doi iubiti cu un nimb al puritatii neprihanite;
  pe de alta parte, ele par sa-i acopere pe cei doi (" Or sa cada randuri-randuri"), pe masura ce teiul isi va "ninge" petalele anilor peste clipa iubirii.
Mijloace artistice:

La realizarea poeziei contribuie mai multe mijloace artistice: epitetul metaforizant ("crengi plecate"). epitetul ornant ("fruntea alba", "parul galben"), personificarea izvorului care "tremura pe prund", inversiunea "Singuratece izvoare", "Blanda batere de vant" si altele.


In conturarea spatiului iubirii, epitetele: ."singuratece izvoare" si ..blanda batere de vant" au rolul de a evoca un cadru bland, mangaietor, natura fiind "leaganul" in care este visata clipa de dragoste.

In "Dorinta", personificarea codrului "batut de ganduri" reprezinta natura surprinsa in meditatie asupra propriilor sale glasuri.

In finalul poeziei discutate, repetitia "randuri-randuri ar putea sugera troienirea sub flori si sub vreme, pe masura ce teiul isi va asterne petalele anilor peste "clipa cea repede" a vietii.