Aparuta in 1879, dar scrisa cu trei ani mai inainte, poezia "Atat de frageda...", de Mihai Eminescu, este alcatuita din noua catrene.

  Tematic, "Atat de frageda..." se incadreaza in poezia visului de iubire, alaturi de creatii cum ar fi: "Floare albas­tra", "Lacul", "Dorinta", "Sara pe deal" s.a.

In toate, poetul ii inalta iubirii un cant nepieritor, in care bucuria si suferinta, voluptatea si durerea, visul si dorul de dragoste iradiaza intregul univers al imaginarului eminescian.

Toate sunt strabatute de un fior cosmic cu adancimi de vecie ("Nimeni nu mai cantase ca el iubirea ca eveniment cosmic", scria Calinescu), iar clipa de dragoste devine aproape sacra: asezati sub "teiul sfant" si privind aparitia stelelor (ca pe o noua Geneza), cei doi indragostiti reprezinta perechea eterna.

In "Atat de frageda..." insa, visata intalnire cu iubita este inlocuita printr-un cant de adoratie inchinat femeii pe care soarta i-o scosese in cale; inger si marmora, zana si pamanteanca, aceasta il va parasi, lasandu-l nefericit.

Pierduta pentru vesnicie, ea va deveni icoana a Fecioarei, sentimentul erotic transformandu-se in veneratie religioasa; din aceasta pricina, poezia in discutie a fost incadrata in erotica mistica.

  Titlul este un epitet cu valoare de superlativ, sugerand frumusetea, puritatea si neprihanirea.
Reluat in incipitul poeziei, titlul devine primul termen al unei comparatii plastice: "Atat de frageda, te-asameni
Cu floarea alba de cires".



In intregul ei, comparatia mentionata ar putea trimite si la ideea fragilitatii fiintei umane - trecatoare ca florile in curge­rea timpului.

Alcatuita din noua strofe cu versuri de 9/8 silabe si ritm iambic, poezia ar putea fi impartita in doua secvente:
-  strofele I-VI (inclusiv);
-  strofele a Vil-a - a IX-a.
Acestea se constituie in jurul imai multor motive literare:
-  al femeii-inger (strofa I);
-  al visului (strofele a Ii-a si a IV-a);
-  motivul lui Venus (strofele a IlI-a si a V-a);
-  motivul nuntii (strofele a IV-a si a Vil-a);
-  motivul despartirii (ultimele trei strofe).


La nivel metaforic. in primele sase strofe, imaginea femeii adorate se constituie dintr-o suita de comparatii: "...te-asameni
Cu floarea alba de cires", "ca un inger dintre oameni", "Plutesti ca visul de usor", "Rasai ca marmura"; aparitia luminoasa care pluteste parca pe deasupra lucrurilor apartine mitului si visului de iubire; bratele reci si marmoreene sunt ale anticei Venus evocata de Eminescu si in poezia "Venere si Madona".


Proiectia in mit se adanceste in versul "Mireasa blanda din povesti" (s.n), cel de al doilea epitet trimitand la imaginea unei zane.
Dintre epitetele primei parti se cuvine a fi mentionat cel din versul " Cei plini de lacrimi si noroc" , ochii iubitei integrand-o in randul pamantenilor condusi de capriciile norocului (ca in "Luceafarul").

In ultimele trei strofe, plecarea iubitei umple sufletul poe­tului de o tristete prelungita etern ("Pierduta vecinie pentru mine"); in aceste conditii, comparatia: "S-o sa-mi rasai ca o icoana
A pururi verginei Marii" sacralizeaza faptura adorata, punandu-i pe frunte nimbul puritatii.

In plan semantico-morfologic, repetarea verbului "a rasari" in doua pozitii ("Rasai ca marmura" si "sa-mi rasai ca o icoana ") confera lumini de mit si de sfintenie femeii din visul de iubire.
Eul liric ar putea fi privit in mai multe ipostaze:
-  ipostaza umana in care vocea lirica deplange soarta care i-a scos in cale, in fulguratiile unei clipe ("Ca te-am zarit e a mea vina") , o iubire imposibila;
-  ipostaza de mire mitic, a carui mireasa "din povesti" dispare, ramanand o amintire duioasa ("Mireasa sufletului meu!");
-  ipostaza orfica ar putea fi dedusa incepand chiar cu metafora nuntii: ca si Euridice (moarta in ziua nuntirii sale cu Orfeu), iubita se pierde in negura departarii, ramanand etern "mireasa".


Ramas singur intr-o lume golita de iubire ("Tmzandu-mi dreapta in desert"), noul Orfeu isi va duce povara vremii, pana cand moartea il va intoarce in Univers si-l va preface in Luceafar.
Textul comentat confirma caracterul unitar al liricii emines­ciene, prin prezenta unor teme, motive si particularitati de limbaj apartinand marelui poet.