Referate romana - referate la limba romana categorisite pe autori Referate, Referat, caracterizare, comentariu, eseuru, rezumat
HomeTrimite comentariuContact







Incadrare in opera:
Eminescu a scris cinci Scrisori - toate fiind traversate de ideea nepotrivirii dintre ideal si real.

O privire mai atenta a textelor evidentiaza, si aici, cunos­cutul complex luciferic: caderea, prabusirea din timpul sacru, in tabloul caricatural al lumii contemporane.

Asa stau lucrurile cu "batranul dascal" care traieste trage­dia faustiana a "coborarii" din armonia lumilor cosmice, in marunta societate care il inconjoara ("Scrisoarea I"); tot asa, in "Scrisoarea II" poetul regreta timpul auroral al studiilor vieneze si este dezamagit de spectacolul contemporan al artei ancorate in interese meschine; in Scrisorile IV si V, transformarea iubirii in instinct de perpetuare a speciei ca si incon­sistenta iubirii feminine, inseamna pierderea armoniei Cos­mosului stapanit de Eros. In "Scrisoarea III", poetul care a pierdut Timpul creatiei istorice (reprezentat de Mircea cel Batran), satirizeaza corte­giul grotesc "demn de pana satirica a lui Swift" (Busulenga) al lumii contemporane.

La modul filozofic, acest complex al "caderii" pe care il intalnim in Scrisori, rezuma drama existentiala a Poetului: nas­cut din "marea de amar" a geniului romanesc, el se ridicase, asemeni lui Hyperion, in absolut, dar cantul lui de Orfeu, s-a stins inainte de vreme: la mai putin de doi ani de la publi­carea Scrisorilor, incepe noaptea tragica a mintii eminesciene.

  Geneza, structura:

Aparut la 1 ianuarie 1881, in revista "Convorbiri literare", poemul intitulat "Scrisoarea I" este rezultatul unui proces de elaborare inceput cu ani inainte: Perpessicius situeaza primul grup de schite alcatuite de poet, intr-o perioada anterioara lui 1874.
Izvoarele din care s-a inspirat poetul sunt: "Imnul creatiei" din vechea scriere indiana "Rig-Veda", lucrarea "Lumea ca vointa si reprezentare" de A. Schopenhauer, teoria cosmogo­nica a lui Kant si Laplace, poemul "De rerum natura" al lui Lucretiu, gandirea lui Heraclit.
Poemul "Scrisoarea I" este alcatuit dintr-o cosmogonieincadrata de doua meditatii.
Pe plan ideatic, opera in discutie ar putea fi impartita in sase secvente:

1.  versurile l-6 (cadrul nocturn);

2.  versurile 7-28 (spectacolul uman aflat sub semnul mortii);

3.  versurile 29-38 (imaginea batranului savant);
4.  versurile 39-86 (episodul cosmogonic);
5.  versurile 87-144 (meditatia pe tema destinului geniului);
6.  versurile 145-156 (revenirea la tabloul nocturn).
Universul operei: Primele sase versuri fixeaza cadrul nocturn al meditatiei: camera poetului, in linistea careia, cea­sornicul masoara pasii timpului, in vreme ce luna isi revarsa lumina ei calma:
"Cand cu gene ostenite sara suflu-n lumanare, Doar ceasornicul urmeaza lung-a timpului carare, Caci perdelele-ntr-o parte cand le dai, si in odaie Luna varsa peste toate voluptoasa ei vapaie."


Aceste versuri constituie incipitul poemului, adica un frag­ment memorabil ale carui semnificatii se reverbereaza asupra intregii opere.
Se contureaza aici cele doua ipostaze ale marelui Timp:
  Prima ar fi timpul fiintei umane (individual), a carui durata (marcata de ceasornic) se incheie in moarte;
  Cea de-a doua ipostaza este timpul cosmic (universal) reprezentat prin eternele rotatii ale lunii. Alegerea acestui astru este cat se poate de potrivita, intrucat, numai sub lumina ei palida, existenta umana isi arata intreaga zadarnicie.

Cele doua ipostaze ale timpului structureaza intregul poem:
   Timpului uman i se subordoneaza episodul al doilea (infatisand "furnicarul" de oameni tutelati de "geniul mortii" - versurile 7-28); tot aici se include imaginea "batranului dascal" (versurile 29-38) si fragmentul in care oamenii sunt comparati cu niste "muste" care traiesc "o zi" pe mica lor pla­neta (versurile 61-74). in sfarsit, satira din partea a doua a poemului, in care este criticata lumea comuna, incapabila sa inteleaga geniul (versurile 87-144) se include tot aici.
  Timpului cosmic i se subordoneaza episodul nasterii si cel al mortii Universului (versi ile 39-60 si 75-86).
Ultimele doua versuri ale poeziei reunesc ambele ipostaze:
"Si pe toti ce-n asta lume sunt supusi puterii sortii Deopotriva-i stapaneste raza ta si geniul mortii"
Aceste versuri incheie poemul (constituie finalul acestuia) si cuprind o concluzie amara asupra destinului uman.

In al doilea episod al textului, poetul invoca luna (metafora "stapan-a marii") si o urmeaza in drumul ei pe dea­supra pamantului; patrunde in "mii de case" pentru a da la iveala spectacolul uman derizoriu, in care toti suntem "nume trecatoare" curgand pe fluviul timpului. Din valurile lui, poe­tul scoate doi oameni (un rege si un sarac) peste care se arcuieste acelasi destin - identitatea in fata mortii:
" Vezi pe-un rege ce-mpanzeste globu-n planuri pe un veac, Cand la ziua cea de mane abia cuget-un sarac... Desi trepte osebite le-au iesit din urna sortii Deopotriva-i stapaneste raza ta si geniul mortii."

Dintre elementele romantice ale primelor doua episoade pot fi mentionate: cadrul nocturn, luna, succesiunea generatiilor, curgerea timpului, visul.
  Al treilea episod il infatiseaza pe "batranul dascal", savantul al carui model a fost Kant:
"Iar colo batranul dascal, cu-a lui haina roasa-n coate, intr-un calcul fara capat tot socoate si socoate Si de frig la piept si-ncheie tremurand halatul vechi, isi infunda gatu-n guler si bumbacul in urechi; Uscativ asa cum este, garbovit si de nimic, Universul fara margini e in degetul lui mic Caci sub frunte-i viitorul si trecutul se incheaga, Noaptea-adanc-a veciniciei el in siruri o dezleaga; Precum Atlas in vechime sprijinea cerul pe umar Asa el sprijina lumea si vecia intr-un numar"
Comentatorii au remarcat antiteza intre infatisarea umila a batranului savant (al carui portret este schitat prin epitete ornante: "halatul vechi", "garbovit si de nimic", "haina roasa-n coate") si mintea lui geniala: "Universul fara margini e in degetul lui mic".





Aceasta este ipostaza umana a geniului.
Comparat cu personajul mitologic Atlas, ganditorul-astronom stapaneste spatiul si timpul prin detinerea numarului sacru: "Asa el sprijina lumea si vecia intr-un numar" (ipostaza eo-nica).
Pe un plan mai profund, antiteza se constituie intre limitele unei vieti umane si nemarginile de gandire ale geniului, care nu se pot incadra intr-un timp atat de scurt; de aici, provine drama Ganditorului.
  Al patrulea episod cuprinde cosmogonia eminesciana, descriind nasterea (Geneza) si viitoarea moarte (extinctia) a marelui Univers, imaginate de "batranul dascal".


Episodul cosmogonic se deschide cu imaginea grandioasa a Increatului cosmic:
"La-nceput, pe cand fiinta nu era, nici nefiinta Pe cand totul era lipsa de viata si vointa, Cand nu s-ascundea nimica, desi tot era ascuns... Cand patruns de sine insusi odihnea cel nepatruns".


Ca si in "Rig-Veda", uriasul spatiu in care se vor naste planetele este infatisat ca o imensitate intunecata, cu sugestii acvatice (" Caci era un intuneric ca o mare far-o raza").
Dintr-o data, in acest Haos incremenit, se misca un punct asemenea unui bob de spuma.

Din rotirea apelor germinale, se naste prima planeta a Cosmosului, urmata de aparitia roiurilor de astri:
"Dar deodat-un punct se misca... cel intai si singur. Iata-l Cum din chaos face muma, iara el devine Tatal!... Punctu-acela de miscare, mult mai slab ca boaba spumii, E stapanul fara margini peste marginile lumii... De-atunci, negura eterna se desface in fasii De atunci rasare lumea, luna, soare si stihii..."


Stelele care izvorasc "din infinit" ies din recea lor imobi­litate, chemate la viata de "un dor nemarginit" (varianta romaneasca a vointei de a trai despre care vorbea filozoful Schopenhauer).
Miscarea lor ordonata, rotirea larga si lenta (ca intr-un dans ceresc) creeaza uluitoare sugestii de muzica siderala.
Intre episodul nasterii Universului si cel al extinctiei sale, se afla un fragment de 14 randuri (versurile 61-74) in care este caracterizata fiinta umana.
Proiectati pe fundalul imens al Cosmosului (lumea mare), oamenii devin marunti si rizibili ("omul zilnic este piticul lui Swift" scria Calinescu); metafora din versul: "Facem pe pa­mantul nostru musunoaie de furnici", ca si ideea succesiunii generatiilor ("Ne succedem generatii si ne credem minunati") fac din oameni "muste" care traiesc "o zi" in comparatie cu vesnicia.
Episodul stingerii Universului (versurile 75-86) este carac­terizat prin grandoare si tristete.
Moartea "lumii mari" incepe prin "imbolnavirea" soarelui, a carui suferinta este exprimata printr-o comparatie plastica:
"Soarele, ce azi e mandru, el il vede trist si ros Cum se-nchide ca o rana printre nori intunecosi" Fara puterea razelor solare, planetele ingheata, incremenind intr-o cadere continua in abisuri nemasurate, iar stelele pier asa cum cad frunzele toamnei.

Din grozava spaima de intuneric a omului se naste metafo­ra "catapeteazma lumii in adanc s-au innegrit", sugerand moartea altarului lumii.
Cel din urma moare Timpul care "se intinde in vesnicie, adica in sicriu" (Calinescu), de parca ar fi un cadavru: "Timpul mort si-ntinde trupul si devine vesnicie".


Si aceste episoade cuprind teme si motive romantice: neferi­cirea geniului, nasterea si prabusirea lumilor ceresti, antiteza intre timpul universal infinit si timpul uman derizoriu.
Al cincilea episod (versurile 87-144) constituie o me­ditatie, cu accente de satira, pe tema destinului geniului, inte­grat destinului general-uman.

Intr-o lume in care "peste toate o lopata de tarana se depune", savantul spera sa ramana in posteritate prin opera sa:
"De-oi muri - isi zice-n sine - al meu nume o sa-l poarte" Secolii din gura-n gura si l-or duce mai departe"
Sperantele geniului sunt insa desarte, iar destinul sau este nefericit. "Cazut" (ca Lucifer) din inalta armonie cosmica, in lumea contemporana, batranul savant nu gaseste decat rautate si micime sufleteasca. Semnificativ este, in acest sens, episo­dul de falsa solemnitate al inmormantarii batranului Ganditor: alaiul "splendid ca o ironie", privirile "nepasatoare" si ima­ginea unui oarecare rostind un discurs, sintetizeaza tabloul lumii comune:
"Iar deasupra tuturora va vorbi vrun mititel Nu slavindu-te pe tine... lustruindu-se pe el".


Incapabili sa inteleaga tragedia unei minti colosale, zaga­zuite de timpul finit al vietii, incapabili sa ajunga la inaltimea geniului, semenii il vor cobori la micimea lor rautacioasa:
"Astfel incaput pe mana a oricarui, te va drege, Rele-or zice ca sunt toate cate nu vor intelege..."


Amara este si concluzia poetului privind deformarea can-caniera a biografiei savantului, in viata caruia oamenii vor cauta "petele" comune cu ale lor.
Comentarea destinului nedrept pe care-l va avea, in poste­ritate, opera savantului, este strabatuta de accente sarcastice: pastrata in ungherul unor "crieri"% aceasta opera va fi supusa uitarii; imaginea viitorului cercetator care va scoate, de sub praful uitarii, vreun volum, cantarul cu care va masura aspec­tele neinsemnate ale operei savantului, stergerea ochelarilor, sunt lucruri care se retin.
Punctul culminant al injustitiei posteritatii il constituie nota prizarita in care numele batranului dascal va fi mentionat, in­tr-un sir de alte nume, sub o pagina neroada.
Episodul al saselea readuce peisajul nocturn de linistita splendoare, sugestie a clipei oprite in eternitate, intr-un vis al Neantului, care este viata lumii.
  Versurile poemului sunt ample (masura =16 silabe), iar rima este imperecheata.
Specia literara: "Scrisoarea I" este o opera in versuri, de intindere mare. in care epicul se asociaza cu lirismul, autorul meditand asupra conditiei umane si a destinului geniu­lui.

Prin aceste trasaturi, opera mentionata este un poem filo­zofic incadrat in curentul romantic.

Alte referate romana, dar Necategorisite











Politica de confidentialitate