Referate romana - referate la limba romana categorisite pe autori Referate, Referat, caracterizare, comentariu, eseuru, rezumat
HomeTrimite comentariuContact







Max Blecher (1909-1938) este un poet si prozator din perioada interbelica mai putin cunoscut, adept al miscarilor avangardiste, in special al suprarealismului, pastrand insa in scrierile sale, puternice influente din Kafka, Bruno Schultz si Robert Wasler, indeosebi capacitatea "de a se instala in nenorocire, de a o accepta ca o conditie a vietii curente" (Ov.S. Crohmalniceanu).

Debuteaza in 1930 cu schite in cunoscutele "Bilete de papagal" ale lui Tudor Arghezi si corespondeaza cu Geo Bogza, Andre Gide, M. Heidegger, I. Voronca. Marcat de o tragica experienta personala (este tintuit la pat de o tuberculoza osoasa, morbul lui Pott, maladie de care se stinge din viata la numai 29 de ani), Max Blecher, in proza sa, in cele trei romane, "intamplari in irealitatea imediata" (1935); "Inimi cicatrizate" (1936), "Vizuina luminata" (publicata postum, in 1971), "amplifica un accident clinic personal la rang de experienta ontologica, ridicand sentimentul la viziune, fiziologia la filosofie" (Radu G. Teposu).

Personajele traiesc adevarate drame cu implicatii profunde asupra destinului uman. in "intamplari in irealitatea imediata" se produce degringolada poetului, rezultata din confuzia dintre "personagiul abstract" si "persoana mea reala", instante narative asa cum le intelege J. P. Richard. Personajele sunt abulice, se misca fara tinta, in transa parca, in "spatii blestemate", existente si la Bruno Schultz. Se percepe senzatia de totala descompunere a organicului, de entropie careia nimic nu i se poate opune. Toate senzatiile se manifesta la nivel epidermic, iar personajul simte transformarea ca o metamorfoza demoniaca, similara cu a unui personaj, Jakub, dintr-o povestire a lui Bruno Schultz. Coborarea spre Tartar se realizeaza printr-o trecere de la "irealitatea imediata" la "realitatea imediata" a sanatoriului Berck-sur-mer. "Trupul" fizic ramane marea enigma a lumii de azi, inca interzis de legi imuabile, care nu-l pot scoate de sub semnul efemeritatii. Personajul principal sufera de teroarea biologicului efemer, traind, intr-o scena memorabila, cufundarea in noroi ca pe o asumare tragica a destinului, fiind constient pana in ultimul moment, reiterand, intr-un fel, drama omului muritor, supus extinctiei inevitabile.

Intamplari in irealitatea imediata

Bolnavul din "intamplari in irealitatea imediata" pare a fi supus acelorasi dematerializari ca ale magului din "Secretul doctorului Honigberger", de Mircea Eliade:

"Cand privesc mult timp un punct fix pe perete mi se intampla cateodata sa nu mai stiu nici cine sunt nici unde ma aflu."

Dedublarea personajului este semnificativa:

"Acest personagiu abstract si persoana mea reala imi disputa convingerea cu forte egale".

Observatorul spatiului de recluziune are impresia unei imagini stereoscopice, luate din puncte diferite:

"identitatea mea se regaseste, ca in acele vederi stereoscopice unde cele doua imagini se separa uneori din eroare si numai cand operatorul le pune la punct, suprapunandu-le, dau iluzia reliefului".

Spatiul este privit de un ochi ciclopic, din toate directiile, fiind supus unor forte de o tensiune extraordinara, ce actioneaza si asupra bolnavului. Separarea trupului ("soma") de suflet ("pneuma") are loc tocmai in aceste momente de concentrare, determinand existenta a doua trupuri, unul indestructibil, altul pieritor, supus suferintelor carnii. in felul acesta se construieste o inchisoare infernala, din care nici macar spiritul nu mai poate iesi, la fel ca o raza de lumina ce trece mult prea aproape de un "black hole" ("gaura neagra").



Odaia este singurul spatiu, ingustat la maximum, in care eroul vremurilor "moderne", supus degradarii biologice continue, se regaseste. Singuratatea si departarea se simt in apropierea acestui final continuu, in care scriitorul nu-si mai regaseste nici macar identitatea:

"Teribila intrebare «cine anume sunt» traieste atunci in mine ca un corp in intregime nou, crescut in mine cu o piele si niste organe ce-mi sunt complet necunoscute".

Personajul este un altul, poate un monstru crescut in locul adevaratului eu, pentru ca definirea a ceea ce este nu mai e valabila, ca inainte. Acum, importante devin suferinta si starea create de aceasta senzatie stranie. Dorinta de a avea un nou corp, crescut peste noapte, reincarnat prin metemsomatoza totala, aduce aminte de poezia blagiana "Dati-mi un trup voi muntilor".

in aceasta derulare a dematerializarii, "ca si cum as inchide si deschide ochii: de fiecare data odaia e mai clara - asa cum apare un personagiu in luneta, din ce in ce mai bine organizat, pe masura ce, potrivind distantele, strabatem toate voalurile de imagini intermediare".

Greutatea ce apasa asupra sinelui este profunda, devine "o senzatie usoara de betie".

Odaia insasi pare comprimata sub acest flux enorm si "fiecare obiect trebuie sa ocupe locul pe care il ocupa".

"Zbaterea" fiintei determina o identitate situata la extremitatea vietii, "crescuta ca un cancer din propria-i substanta".

"Piciorul meduzei", simbolizand existenta periferica, se confunda cu gelatina meduzei; in aceasta stare de plutire, lumea se departeaza din ce in ce mai mult, in timp ce naratorul-personaj e coplesit de "o melancolie limpede si suava".

Dincolo de chinurile extreme ale fiintei, lumea apare "in atmosfera aceea neobisnuita de inutilitate si desuetudine, ce se forma in jurul meu cand halucinantele mele transe ispraveau sa ma doboare."

Halucinantele viziuni ale personajului construiesc o totala simetrie a spatiului mental: iesit din lumea lipsita de spiritul ultim, capabil sa inteleaga esenta, bolnavul nimereste intr-o alta dimensiune, si mai terifianta, ratacind, de data aceasta, in spatiul propriei minti, fara nici o putere de discernamant.

Literatura odaii face parte dintr-o simbolistica a lumii moderne, prinsa intr-un imobilism existential cu note tragice, incapabila sa opereze decat cu operatii logice, insuficiente in fata neprevazutului. Motivul odaii, intalnit si in poezia "Noaptea de decemvrie" a lui Alexandru Macedonski, semnifica penuria de spatiu, locul unde, de cele mai multe ori, se produce extinctia. Literatura cu personaje maladive, opuse eroului romantic, este caracteristica lumii moderne, vazuta de expresionism in pragul extinctiei: explicatia ar putea consta in diluarea tot mai avansata a sacrului in profan, radacinile arhetipale ale civilizatiei nemaiconstituind o baza de pornire pentru mintea geometrica, lipsita de mister si de poezie, a oamenilor contemporani.

Alte referate romana, dar Necategorisite







Politica de confidentialitate