"Vis" este o poezie ironic-absurda, cu tenta de arta poetica, explicand cum lumea reala devine univers poetic.


Ca in mai toate poeziile lui Marin Sorescu, epicul si anecdoticul dezvolta tensiunea lirica, printr-o intamplare cu sens de parabola:

"in fata casei in care convietuiesc cu mine insumi
Era o agitatie nemaipomenita.
Toata omenirea se adunase acolo
Si voia sa treaca prin versurile mele.
Eu abia puteam stavili valurile de oameni,
Alergam de colo-colo, asudat tot,
Si imparteam bonuri de ordine."

in fata casei poetului se strang elemente ale naturii care patrund in spatiul imaginar, "paduri, muntii si rasarituri de luna:
Auzisera ca e vorba de poezii
Si venisera din obisnuinta."

Comuniunea om-natura este reprezentata la modul concret, abia dupa aceea devenind tema poetica:


"Ca sa impac si oamenii si natura
Eu ii alegeam pe cei mai voinici,
ii rugam sa ia in brate,
Pe langa bucuriile si necazurile lor,
Un copac, sau un munte,
Si numai asa le faceam vant
in cate o strofa."


Un misoginism subtil, in registru ironic, se manifesta fata de femei, care participa si ele la acest spectacol burlesc al genezei poetice:

"Niste femei foarte frumoase
Tineau de patru colturi desertul Gobi
Si voiau sa mi-l deie cadou.
Le-am multumit emotionat si l-am primity Cu toate ca mai fusesem indragostit."


Teme sl motive ale poeziei "Vis"
. Cosmogeneza ca exercitiu poetic minor, de atelier domestic de creatie.
.  Lumea vazuta ca un vis, in care personajele vin la o selectie a demiurgului, pentru a fi repartizate intr-un inedit spectacol, in strofe si versuri.
. Femeia, creatoare de iluzii si de suferinta, de vid sufletesc.