Mitul Atlantidei este pentru Marin Sorescu un prilej de a-si exprima rezervele fata de o lume care se clatina, lipsita de stabilitate, inclusiv in sfera sentimentelor:

"Cine a construit lumea
Pe un pamant care se lasa?
Aseara luna era deasupra ta,
Acum e deasupra vietii sale.
Te-ai mai scufundat putin."

Lumea supusa tensiunilor interioare se scufunda intr-un mod ineluctabil:

"Aseara tineai cerul pe crestet
Ca pe o tava
Cu minuni,
Acum el pluteste mai sus."


Imaginea universului ce se naruie reitereaza un mit maniheist, potrivit caruia lumea se va distruge intr-un interval de 1450 de ani cosmici. Frisoanele unei asemenea amenintari catastrofale se traduc prin gesturi si indemnuri violente, precipitate, uneori absurde, ca o urcare a intregului pamant pe o subreda si insolita verticala:




"Faceti-va iute bagajele,
Urcati-va pe acoperisurile caselor,
Urcati-va casele in pod,
Carati-va vitele si bucatele si sentimentele in varful muntilor,
Daca vreti sa mai aveti vite si bucate si sentimente,
Si mutati muntii
Pe pietroiul din varf,
Daca se poate."

in fata acestui sentiment nihilist al pustiirii lumii, poetul isi doreste un refugiu in varful muntilor, catre inaltimi absolute, in vecinatatea taramurilor celeste.