Referate romana - referate la limba romana categorisite pe autori Referate, Referat, caracterizare, comentariu, eseuru, rezumat
HomeTrimite comentariuContact








Romanul "Morometii", veritabila saga a unei familii de tarani din spatiul rural interbelic, fixeaza in eternitate o realitate pierduta, aceea a satului romanesc traditional pe cale de disparitie, a ultimilor tarani arhaici, autentici, care se pierd treptat in negura devoratoare a timpului si a unei istorii necrutatoare. De altfel, romanul se deschide amplu, sub semnul unei temporalitati inca blande, cu memorabila fraza:

"in campia Dunarii, cu cativa ani inaintea celui de-al doilea razboi mondial, se pare ca timpul avea cu oamenii nesfarsita rabdare".

Temporalitatea este insa drama personajelor lui Marin Preda, asa cum el insusi marturiseste in "Cel mai iubit dintre pamanteni": "Aici e eroarea, coboram in temporal [...] temporalul e infernul... Cine ne impiedica sa traim prin intemporalul din noi?, ma intrebam, stapanit de o totala neputinta de a intelege neintelegerea."

Pe panta temporala similara cu cea a lui Dante din "Divina Comedie", in "Morometii" asistam la o dubla coborare: din netimp, avand cazul sau particular, timpul circular, in timpul profan, cat si din timpul profan intr-un timp aparent nemiscat, senzatie generata de apropierea de marginile texturii materiale a lumii comune. De aici rezulta aceasta falsa protectie a lui Moromete, nemiscarea si amagirea lui: situat intr-un taram al aparentelor, el are iluzia ca niciodata nu se va schimba nimic. Lucrul este fals: el va decadea din postura de patriarh, stapanitor si protector al familiei, "turnul de fildes" al propriei lumi se va prabusi cu zgomot de tunet, in momentul venirii noii oranduiri, cea comunista. Intemporalul din el se epuizeaza prin aceasta stranie senzatie de nemiscare, de contemplativitate interioara a lumii: aceasta este vina pe care nici macar nu o constientizeaza, prins in discutii interminabile despre oamenii politici ai vremii.

Timpul acesta, curgand dupa un tipic bine studiat, in acelasi ritm in care curge apa Dunarii la vale, la campie, nu semnaleaza factologic nimic deosebit: Morometii iau cina linistiti in tinda, la o masa joasa de lemn, pe niste scaunele cat palma, mancand traditionala mamaliga. Cei trei frati mai mari, Paraschiv, Nila si Achim, provin dintr-o alta casatorie, fiind din aceasta cauza pusi intr-o situatie oarecum defavorizata fata de restul familiei. De aceea, simbolic, prefigurand conflictul de mai tarziu, ei se asaza mai departe, parca gata de a-si lua zborul. in schimb, Catrina, sotia lui Moromete, se grupeaza cu propriile progenituri:

"De cealalta parte a mesei, langa vatra, jumatate intoarsa spre strachinile si oalele cu mancare de pe foc, statea intotdeauna Catrina Moromete, mama vitrega a celor trei frati, iar langa ea ii avea pe ai ei, pe Niculaie, pe Ilinca si pe Tita, copii facuti cu Moromete. Dar Catrina fusese si ea maritata inainte de a-l lua pe Moromete: barbatul acesta ii murise in timpul razboiului..."

. Catrina este o femeie muncitoare, supusa unui scop utilitar, ca de altfel toate femeile de la tara. Singurele indatoriri ale unui astfel de tip feminin sunt sa faca mancare si copii, ajutand, cand este cazul, la strangerea recoltei de pe camp. Nu este greu de inteles: taranii sunt oameni simpli, pentru care toate lucrurile sunt dinainte cunoscute, trebuind sa foloseasca unui scop, ascultand parca de monadele lui Leibniz. Femeia se incadreaza in aceste simple tipare de gandire: motivul existentei sale este pur practic, ea devenind un sclav al acesteia. De aceea, intr-un astfel de univers fara mistere, evenimentele iesite din comun sunt rare. Niculaie, mezinul familiei, mai alearga din cand in cand dupa oaia Bisisica, un simbol al destinului sau intortocheat, o fata este fluierata la gard de un flacau, mai moare cineva sau se mai casatoreste o noua pereche. O lume taraneasca in care nu se intampla nimic deosebit, in care ciclurile naturii continua la nesfarsit, intr-o succesiune aleatorie, unde evenimentele cu adevarat nefaste, generatoare de necazuri, sunt referitoare la plata darilor, a fonciirei. La inceput, cand timpul pare sa treaca fara graba, familia nucleara a lui «loi omete este bine constituita: Achim, Nila si Paraschiv, Tita si Ilinca, Niculaie, Catrina Moromete, casatorita prima data cu un baiat, al lui Nafliu, alcatuiesc un tot, isi desfasoara viata intr-un spatiu tipic taranesc, in casa din care sunt descrise doar tinda si odaia a doua, restul ramanand in intuneric. in jurul acestei celule, la fel ca in satele arhaice descrise de antropologi,
;alte celule, mai mult sau mai putin inchegate. Pe masura ce roata timpului se invarte, eenfrifuge ii imprastie pe membrii familiei unul cate unul. Destramarea iluziei incepe o dati cu fii» celor trei frati la Bucuresti, de unde nu se mai intorc. in volumul al doilea, Motcmete incearca sa-i aduca in sat, dar nu reuseste, iar Catrina se instraineaza total de barbatul ei ftftru acest fapt. Mai tarziu, Niculaie se va desparti, la fel ca fratii sai, de linia urmata de Moromete, devenind un fervent sustinator al noii societati comuniste. Greseala lui Niculaie va csnsta, insa, in reiterarea increderii in iluzie. El va deveni, in "Marele singuratic", un solitar, un instrainat, ca si tatal sau.


In planul romanului, destramarea familiei lui Ilie Moromete este rezultatul unor conflicte multiple, cu o dezvoltare lenta in timp: intre Moromete si cei trei feciori mai mari, intre Catrina si Moromete, intre Niculaie si Moromete, intre Moromete si stapanire, intre comunitatea condusa de reguli patriarhale a lui Moromete si dorinta de independenta economica a celor trei fii, "bolnavi" de gandul evadarii. Un rol nefast in aceasta miscare centrifuga il are Maria Moromete, sora lui Ilie, poreclita Guica, pentru vocea ei cicalitoare si stridenta. Ea joaca rolul de liant in structura narativa a "Morometilor", fiind colportoarea de zvonuri sau cea care va informa satul, in mod discret, despre evolutia lui Stefan Parizianu, ajuns mare ziarist la Bucuresti. in actiunea romanului taranesc, ea va facilita destramarea familiei lui Ilie Moromete:

"Maria Moromete il invinuia pe fratele ei ca nu s-a putut marita si nu si-a putut face un rost. Spunea ca n-a ajutat-o, ca i-a furat pamantul din spatele casei, ca, la impartitul celor trei pogoane mostenite, Moromete a ales pamantul cel mai bun [...] Porecla de Guica i-o daduse un mocan. Mocanii veneau toamna la campie sa schimbe fructele lor pe porumb si grau. Maria Moromete oprea fiecare caruta care trecea prin dreptul bordeiului ei. Se apropia de coviltirul mocanului, se uita in caruta lui, ii rascolea sacii cu mere si cu nuci, lua cateva in care isi infigea dintii si abia la urma intreba cum le da. Omul spunea cum, iar femeia ii intorcea spatele, mancand din fructele luate, spunand ca nu sunt bune, sunt acre si viermanoase...«Ai mere bune?» a intrebat ea vrand sa-l dea la o parte. [...] «Leica, nu ma guici asa, ca nu ti-am spart casa, a spus iar mocanul, cu vocea lui moale de muntean. Ce guici asa, leica?! Vai, vai! Cum mai guica! Ca o purcea!» a mai adaugat mocanul nedumerit si vorba a fost prinsa de vecini. Maria Moromete se infuria rau cand i se spunea Guica."

Ea ii va invata pe cei trei nepoti, pe Achim, Nila si Paraschiv, sa plece la oras si sa vanda oile si caii lui Moromete. Evident ca ei vor ajunge la oras intr-o debusolare si mai mare, practicand meserii insignifiante si rusinoase, pentru ca spatiul in care evadeaza este el insusi unul inchis. De altfel, nici Niculaie Moromete nu reuseste sa ajunga decat un activist de partid, care se va retrage, dupa o intamplare tulbure din satul de bastina, intr-o tacere absoluta, amintind de cea a sihastrilor.


In lumea satului, lucrurile evolueaza, mai bine zis stagneaza dupa un tipic cunoscut: oamenii ies la camp sau, cand nu au de lucru, stau pe la porti, se ocupa de paza oilor si a vacilor si mai ales se aduna in poiana lui Iocan pentru a discuta politica. Chinurile la care e supus Niculaie, bolile comune tuturor copiilor mici la tara, friguri, bube, puroaie, sunt privite cu aer ironic:

"trece si asta, cum trec toate!" Niculaie este instrainat de semenii sai; nu conteaza prea mult ca persoana, este doar un obiect cu utilitati limitate.


Ca nu este inteles, o arata si faptul ca e singurul dintre toti membrii familiei care,se preocupa de carte. Hotararea sa de a studia intervine din momentul in care fratii rad de el pe ogor.


Ca universul visat este tot unul fals, guveraat tot de principii gresite, nu este acum important, el isi spune dorinta cu glas tare:

"Tata, eu trebuie sa ma duc la scoala!" Ceilalti se ocupa de gaini si de oi ca de cel mai important lucru al vietii. Nila este greoi la minte, lucru sugerat si de modul in care Moromete i se adreseaza:

"Bai Nila - m !", Achim este mai coltos, Paraschiv este mai expansiv.


In acest spatiu, fiecare obiect are o functionalitate simbolica: salcamul lui Moromete, disputat cu Tudor Balosu, devenit obiect de tranzactie, este un simbol multivalent al acestei lumi. Daca pentru germanici stejarul este sacru, salcamul este pentru Moromete un veritabil axis muncii, un simbol al independentei lui, personajul identificandu-se cu acest arbore. Pamantul si orice obiect de pe el sunt, pentru Moromete, simboluri sacre, neputand fi instrainate, si de aceea rezistenta de a-i vinde lui Balosu salcamul nu surprinde pe nimeni. Dar salcamul lui Moromete mai poate avea si un alt inteles: este un semn de hotar si, o data ce va fi taiat, se poate ajunge la pierderea intregului pamant. Scena taierii salcamului este precedata de un bocet funerar, prevestind decaderea viitoare a protagonistului. Doar Ilie Moromete realizeaza importanta evenimentului, pentru ca celalalt actant, Nila, feciorul mijlociu, este o fiinta greoaie in gandire, incapabila de a face legatura intre situatii si evenimente. Pentru el, salcamul a fost taiat "ca sa se mire prostii".

Caderea salcamului este lenta:

"Din inaltimea sa, salcamul se impotrivi, se clatina, apoi deodata porni spre pamant [...] Vaile clocotira si toti cainii din jur incepura sa latre".

Poiana lui Iocan este un alt loc simbolic, cel al falsei victorii asupra timpului; aici, mai mult decat la biserica, taranii vin la o slujba de intelepciune ca intr-o agora greceasca. Dar taranii nu traseaza secventialitatea evenimentelor de aici, desi, intr-o oarecare masura, ei se cred zei, vorbele lor parand a dirija de la departare lumea. insesi discutiile purtate in acest spatiu au un omor taranesc, altul decat cel al personajelor lui Ion Creanga, pentru ca acestea nu au naivitatea specifica de a crede ca baiatul regelui isi are lotul lui de pamant. Iluzia taranilor consta in a-si inchipui ca toata lumea este facuta dupa chipul si asemanarea lor si ca pamantul este muncit de tarani peste tot, la oras sau la sat. Totusi nu trebuie negat faptul ca fierarul se ducea pe la Pitesti sau pe la Rosiori si se intorcea cu carti de tipul "Progres? Exista Dumnezeu?" sau "Nita pitpalac ia Karlsbad?", incercand sa aiba alta viziune asupra lumii si a evenimentelor. Ziarele la care sunt abonati Moromete, Iocan si Cocosila sunt diferite, in functie de doctrinele lor politice: primul este abonat la "Miscarea", al doilea la "Curentul" si al treilea la "Dimineata".





Totusi, Moromete este cel care da tonul in comentarea stirilor, mereu predispus la glume sau la vorbe de duh. Cum s-ar spune, el este "spiritul adunarii", un membru marcant la aceasta conferinta ad-hoc, aducand aminte de powwow-ul indienilor. Ziarele aduc vesti despre evenimentele indepartate, despre razboiul din Spania, parca inabusite de un imaginar zid de protectie. Atunci cand cei trei nu veneau la intrunire insemna ca sunt suparati pe politica. Cum timpul se scurge extrem de incet, iar cei trei se cred in plinatatea fortelor, si preocuparile lor sunt pe masura, discutand evenimentele cu aerul cel mai serios din lume, ca si cum ar fi fost singurul lucru important.
Acest fapt arata ca alta "ocupatiune mintala" cei de acolo nu au; Moromete chiar remarca:

"Adica ocupatiunea ta mintala, Cocosila, e la alte prostii!" Atitudinea taranilor fata de lumea inconjuratoare respecta regula alienatiei succesive: universul este reconstruit in cercuri concentrice, satul lui Moromete fiind situat departe de lumea semiindustriala si semicivilizata a Bucurestilor, la fel cum aceasta este situata departe de un centrum mundi, unde persista inca timpul rotitor sacru, o parte a netimpului demiurgic. Dumitru lui Nae este, fara doar si poate, exemplul cel mai concludent:

"- Primul agricultor o fi mergand si el la plug? [...] - Merge, de ce sa nu mearga! [...] - O fi avand pamant? [...] - Are! Are asa cam un lot si jumatate!... - Nu cred, are mai mult, ca trebuie sa-l tina si pe ala micul, pe Mihai..."

. Timpul trece cu o solemnitate memorabila pe deasupra acestor tarani, care vor gandi in continuare ca lumea este a lor, ca lucrurile se vor intampla asa pentru totdeauna. Ei nu-si inchipuie ca tocmai o stire banala, despre inceputul razboiului, undeva in Spania, este chiar inceputul sfarsitului lumii lor taranesti. Doar Tugurlan sta incruntat, prefigurand inconstient acest sfarsit ce va veni peste cativa ani, cand timpul nu va "mai avea rabdare", nu va mai curge lent, ca un fluviu de campie, si alti protagonisti, mai de neinteles decat cei dinainte, vor intra in scena. Tugurlan nu poate pricepe aceasta gratuita distractie de a bate apa in piua, fiind printre putinii care isi dau seama ca timpul are si alte dimensiuni, total straine-de aceasta inutila rostire a vorbelor:

"Ceea ce vazuse si auzise aci era acelasi lucru, aceeasi vorbarie fara noima pe care o auzise si la fierarie..."

. Pentru un razvratit ca el, cei din jur sunt niste pierde-vara, pe care fatalitatea ii va inghiti incetul cu incetul si in scurt timp totul se va narui ca un castel de carti:

"ei pluteau pe apa aceasta a lor cu atata seninatate, incat era cu neputinta sa nu-ti dai seama ca acea fel era de fapt bucuria si libertatea lor".



Dincolo de aceste ritualuri transferate in sfera gratuitatii, viata satului se deruleaza in aceeasi atmosfera rotitoare a timpului. Aristide, primarul, continua sa se ingrijeasca de afacerile sale, Tudor Balosu sa-si apere pamantul chiar de fata lui, de Polina, care incearca, impreuna cu Birica, sa-si ia prin forta partea de zestre, flacaii sa se plimbe pe ulitele satului, fluierand fetele pe la garduri. Secerisul graului se desfasoara dupa un ritual conservat de sute de ani: oamenii se trezesc cu noaptea in cap, pregatesc de-ale mancarii, membrii familiei secera, iar Moromete leaga snopii. O astfel de zi memorabila nu poate fi lipsita de eventuale glume, referitoare la cei mai lenesi, pe care Niculaie nu le pricepe, simtind ca trebuie sa faca altceva, revolta sa de pe miriste fiind simptomatica: el vrea, cu orice pret, sa mearga la scoala. Cateodata, aceste evenimente campenesti se desfasoara dupa un scenariu mult mai dur, cu batai violente, cum este cazul conflictului lui Victor Balosu cu Birica, venit, cu proaspata nevasta, sa secere graul de pe locul cuvenit ca mostenire.
Moromete, "filozof, "naiv", "actor", "inocent", "disimulat", cum a fost apreciat pe rand sau in acelasi timp de critica literara, ramane amenintat mereu de neiertatoarea perceptie; comportamentul lui in astfel de ocazii este unic, cu un joc de scena magistral. La intrarea perceptorilor in curte, Moromete se preface extrem de ocupat, isi termina in liniste aparentele treburi incepute, o ia spre gradina, fara a-i lua in seama pe cei doi intrusi asezati pe prispa, apoi se face ca intra in casa, jucand imperturbabil comedia amanarii platilor cuvenite statului. Moromete se preface suparat, il indeamna pe Paraschiv sa puna mana pe furca, ramasa acolo de mult timp, apoi ii va cere agentului, cu ton poruncitor, sa-i dea "o tigare", se face ca nu aude cand Jupuitu ii scrie chitanta de trei mii de lei, pertracteaza, incearca sa inteleaga de unde provine graba incasatorului, apoi ii spune pe ton molcom, dupa ce oamenii stapanirii incearca fara succes sa-i ia mai intai caruta, apoi caii:

"De unde sa platesc, Jupuitule, ca-ti mai spusei si adineauri: daca as putea sa fac bani, de cate ori ai veni as facea si ia, dornnule!" Agentii fiscali sunt, in lumea lui Moromete, opresorii ei inflexibili, singurii care fac legatura acestei lumi atemporale cu un centru indepartat, un oras despre care taranii cred ca nu aduce "decat chemari la razboi, impozite de platit si nenumarate alte constrangeri".

Moromete exprima atitudinea generala a taranilor, care au avut repulsie fata de cei ce veneau sa le controleze averile. Un reprezentant al acestei politii este Jupuitul:

"I se spunea Jupuitul din pricina ca, atunci cand se barbierea, fata lui parea jupuita. Era un agent de urmarire cinstit, adica prost cum ii spuneau oamenii, injurandu-l in acelasi timp. imbogatise, asa credeau ei, doi perceptori, iar el ramasese tot sarac. Adevarul era ca fusese la inceput sarac lipit si ceea ce avea acum inca nu se cunostea..."

. in cele din urma, Moromete, proprietarul a paisprezece pogoane de pamant, ii va da o mie de lei, cu doua sute mai putin decat primise pe salcamul taiat. Toalele pe care le au fetele .ca zestre, scoase de cei doi perceptori parca la mezat, sunt introduse din nou in lada, ca niste bunuri de pret cu care se va garanta si alta data credibilitatea fiscala a posesorilor. Amanarea aceasta a lucrurilor este specifica lumii taranesti, pentru care timpul are nesfarsita rabdare. Iluzia apartine personajelor contemplative, obligate de teroarea istoriei sa traiasca intr-un "spatiu general-uman", guvernat de legi inumane: prins de avalansa viitorului, timpul se va razbuna ifhpotriva lui Moromete, in timp ce acesta asista fara putere la procesul propriei treceri treptate in neant.

Cadrul general, eminamente social, este, pentru cei de aici, unul inferior: Birica si Polina sunt exemple simptomatice. Se casatoresc din dragoste, fara zestrea cuvenita din partea parintilor fetei, conservata de un avar minor ca Tudor Balosu, si de aceea viata lor se transforma intr-un calvar, fiind salvata numai de puterea sentimentelor care ii unesc. Dupa ce povestea lor se consuma, vor trece intr-un plan epic secundar, ramanand in aceasta marunta lume a satului, marginalizati, ostracizati de rudele cu care trebuie sa imparta pamantul. Pentru a-si construi o casa si nu un bordei, tanarul este nevoit sa vanda o parte din pamantul ce i se cuvine. Botoghina este un alt personaj care trebuie sa vanda o parte din lot pentru a se trata de boala timpului, ftizia. Nevasta, de la sat, supusa unei erodari rapide a frumusetii, se degradeaza biologic complet:

"Dupa aproape cincisprezece ani de la maritis, nevasta lui Botoghina nu mai pastra din frumusetea ei de atunci decat gura si ochii. Avea obrajii subtiri si inaspriti, iar fruntea parca i se mai ingustase. Semana cu o tiganca pribegita, cu fata arsa de vanturi si ploi, innegrita si imbatranita inainte de vreme."

Nici Vasile Botoghina nu este decat un personaj anemic, subtiat de viata, afectat de boala, fapt ce stinge orice afectivitate familiala:

"- Ce tot ii dai zor cu cimitirul? striga Anghelina infuriata. Una, doua, la cimitir! Ma duc la cimitir! Du-te la cimitir, daca nu mai esti in stare sa traiesti!" Viata cotidiana a satului respecta si o iesire din cotidian, o eludare a monotoniei.
Pacalelile au loc chiar si in timpul mesei sau la secerisul graului, cand vecinii de tarla se inteapa cu glume pline de savoare. Traditiile, tabieturile, sunt conservate si statornicite in familie: la sfarsnil zilei de munca, Tugurlan si Moromete fumeaza o tigara impaturita din hartie de ziar, discutand despre loturile de pamant pe care le au. incercarea inconstienta de a opri timpul, in aceste conversatii ce pot sa se prelungeasca la nesfarsit, este secventialitatea ce creeaza, cel mai adesea, scene memorabile. Taranii mai asista la spectacolul calusarilor:

"Cand speria si stropea cu oua clocite muierile si copiii, mutul mormaia ca un urs sau urla ca un taur: aabreau!
Abreau se grabi sa faca asa-zisa numaratoare, trecand de la un calusar la altul si mormaind nu se stie ce in dreptul unuia pe care il stia mai slab. Se trase inapoi si se stropsi la ei poruncitor:
-Hapsa!"

Din pacate, toate aceste personaje, comice sau grave, dispar, coplesite de imprejurarile vietii: Tugurlan este arestat, pentru ca il dezarmase pe seful de post, dupa ce descoperise ca Aristide fura din graul oamenilor adus la moara pentru macinat, iar Moromete dispare de pe scena satului dupa fuga fiilor la Bucuresti si din viata mult mai tarziu, pe vremea comunistilor, dupa ce devenise o specie rarisima, un om al unor timpuri trecute. Pentru ca acum vremea taranilor se sfarsise: veneau alte timpuri, cu toate uitarile si atrocitatile sau ratacirile lor.


Ca urmare, "Morometii", la fel ca "Ion" sau "Rascoala" lui Rebreanu, este o utopie a antiutopiei, propunand o realitate ce nu se vrea traita, ci numai observata, de undeva, de foarte departe, eventual din fotoliu. Lumea trecuta exista ca o stranie constructie monolitica, un quiproquo al unui regizor magic: el adoarme personajele, folosind o schema temporala falsa, pentru ca, in cele din urma, sa le sorteasca pieirii, prin intoarcerea la matca originara a timpului profan.


In volumul al doilea al romanului, Ilie Moromete decade: el nu mai este nici proprietarul loturilor sale, pierdute prin colectivizare, nu mai are nici copiii de partea lui, iar vremea discutiilor de la poiana lui Iocan este o amintire indepartata. Acum este randul lui Niculaie sa-i ia locul si vom descoperi un alt plan distinct al desfasurarii romanului, cel al evolutiei lui Niculaie,- care are o alta perspectiva asupra vietii, deschisa de scoala. in primul volum al romanului, in timp ce fratii lui se pregateau sa fuga la Bucuresti, cu oile si cu banii pe care credeau ca li-i datoreaza Moromete, Niculaie incepea un alt drum. Semnificativa este si desprinderea mezinului de aceasta lume taraneasca, dubitativa, plina de grele intrebari:

"- Unde ne ducem noi, domnule?" intreaba Moromete atunci cand se pregateste sa-l duca pe Niculaie la oras. Sensul intrebarii este mai profund, semnificand destinul unei lumi aflate larascrucile istoriei: exista oare un alt viitor?

Alte referate romana, dar Necategorisite











Politica de confidentialitate