Referate romana - referate la limba romana categorisite pe autori Referate, Referat, caracterizare, comentariu, eseuru, rezumat
HomeTrimite comentariuContact








"Ioan se sfasie in pustie", din volumul "Lauda somnului" (1929), face parte din seria poemelor metafizice, in care cautarea divinitatii este insotita de gesturi disperate, generate de nehotararea si fragilitatea funciara a fiintei umane, supusa unor contradictii ireconciliabile. Cautarea perpetua, fara capat, a lui Dumnezeu e un demers anevoios, soldat cu o disperare existentiala din care izbucneste strigatul fiintei parasite, instrainate de creatia divina:

"Unde esti Elohim?
Lumea din mainile tale-a zburat
ca porumbul lui Noe".

Poezia transcrie drama unei lumi care a iesit de mult din sfera divina, scapata din mana creatorului, el insusi lipsit de control asupra propriei creatii, Elohim, Dumnezeul primordial, ramas in asteptarea confirmarii unei izbanzi creatoare ce nu se mai produce.

Mai mult decat la Tudor Arghezi, care cauta si el cu disperare un deus absconditus, instrainarea aici este dubla; nu numai omul este parasit de creatia divina, ci insusi creatorul sufera de aceeasi indepartare, aceeasi cautare a lumii pierdute:

"Tu poate si astazi o mai astepti.
Unde esti Elohim?" Cautarea a ramas numai a omului, perpetua, fara izbanda, prin toate elementele simbolice ale lumii:

"Umblam turburati si fara de voie,
printre stihiile noptii te iscodim,
sarutam in pulbere steaua de subt calcaie
si-ntrebam de tine - Elohim!"

Demiurgul este cautat in speranta vana a unui raspuns asupra rosturilor lumii: Dumnezeu se ascunde printre "stihiile noptii", intr-un taram misterios, aspatial si atemporal, dincolo de legi si de margini ale universului. Un Elohim panteist e cautat in toate reprezentarile simbolice ale naturii, in speranta de a raspunde despre rostul existentei omului pe pamant:





"Vant fara de somn il oprim
si te-ncercam cu narile
Elohim!
Animale straine prin spatii oprim
si le-ntrebam de tine, Elohim! "

Omul devine o entitate supramateriala, trecand prin toate ipostazele disperarii:

"Pana in cele din urma margini privim,
noi sfintii, noi apele,
noi talharii, noi pietrele,
drumul intoarcerii nu-l mai stim
Elohim, Elohim!".




Ca si in poezia "Paradis in destramare", din acelasi volum de versuri, instrainarea de dumnezeire a lumii este profunda, nici chiar sfintii nemaireusind sa se apropie de eternitate. Lumea e populata cu animale "straine" de fire, facand parte dintr-un univers instrainat, la randul lui, de sine insusi.

Drumul intoarcerii este o metafora a regasirii paradisului, in sensul lui Milton. Ioan devine o "vox clamantis in deserto", intr-o incercare disperata de a-l gasi pe Dumnezeu, fiinta suprema raspunzatoare de toate minunile lumii reale, demiurgul capabil sa refaca echilibrul pierdut al lumii, sa opreasca alunecarea continua, entropica, a acestui "paradis in destramare".

Alte referate romana, dar Necategorisite











Politica de confidentialitate