in volumul "Poemele luminii" apare ideea de neconcordanta intre trup si suflet, intre soma si pneuma, analizata in "Dati-mi un trup, voi muntilor".

Daca in poezia aceasta poetul dadea expresie hiperbolica "dezmarginirii" trupului, prin proiectia lui la dimensiuni cosmice, in "Vreau sa joc!" are in atentie "dezmarginirea", descatusarea sufletului. Poetul simte in el aceleasi puteri nebanuite, care ii cer sa se manifeste plenar:

"O, vreau sa joc, cum niciodata n-am jucat!
Sa nu se simta Dumnezeu
in mine
un rob in temnita - incatusat."


Aceeasi invocatie catre un pamant cu uriase potente vitaliste, vazut ca punct de pornire a omului in saltul de regasire a calitatilor sale primordiale:

"Pamantule, da-mi aripi:
sageata vreau sa fiu sa spintec
nemarginirea,
sa nu mai vad in preajma decat cer,
deasupra cer,
si cer sub mine -."

Poezia este dominata de simboluri ascensionale, aripile, sageata, si de imagini ale imenselor spatii cosmice, foarte asemanatoare cu cele din "Luceafarul" eminescian. Pe scara arhetipala a lui Northrop Frye, omul care incearca aceasta inlocuire a conditiei sale sare treptele dezvoltarii umane intr-un ritm ametitor: ajunge de la omul muritor la arhieonul care strabate imensitatea spatiului celest catre limitele spatiului si timpului. Cerurile se preschimba in aceasta incercare inedita, iar lumea se construieste pe alte baze, atemporale.



Trupul uman este schimbat cu un "corp de lumina", energetic, capabil sa strabata spatiile siderale si timpul, intr-o subtila substitutie demiurgica.

Prin definitie, raza de lumina este situata intr-o alta dimensiune in raport cu materia telurica, grea, supusa gravitatiei apasatoare:

"si-aprins in valuri de lumina
sa joc
strafulgerat de-avanturi nemaipomenite
ca sa rasufle liber Dumnezeu in
mine."

Trupul omenesc devine o temnita mult prea stramta pentru poetul devenit Demiurg, prin contrastul flagrant cu dimensiunile spatiului cosmic, cu imensitatea acestuia. Dumnezeu se simte liber numai intr-un trup de lumina:

"sa nu carteasca:
«Sunt rob in temnita!»".