Referate romana - referate la limba romana categorisite pe autori Referate, Referat, caracterizare, comentariu, eseuru, rezumat
HomeTrimite comentariuContact








LUCIAN BLAGA
Lucian Blaga (1895-1961) este unul dintre spiritele majore ale secolului XX, promovand, deopotriva prin opera poetica si cea filozofica, intr-o infrangibila unitate, ideile moderne ale timpului sau, dilemele existentiale nascute in filozofia inceputului unui secol ce se va dovedi, pana la capat, strabatut de cele mai mari drame ale omenirii.


In anii de formare, la Viena, evocati in "Hronicul si cantecul varstelor", si, de fapt, in contextul mai larg al culturii germane de inceput de secol, Lucian Blaga s-a aflat in acest sistem de influente, materializate mai intai intr-o teza de doctorat, in 1920, cu o tema din domeniul morfologiei culturii, "Kultur und Erkenntnis" ("Cultura si cunoastere"). Apoi, intors in tara, poetul va intra in cercul revistei "Gandirea", care promova un autohtonism puternic marcat, Blaga dand expresie, in mai multe eseuri, "revoltei fondului nostru nelatin", misterelor pagane, stravechi, extrase din tiparele noastre originare.

in filozofia lui Lucian Blaga, in special in "Trilogia cunoasterii", misterul pagan al timpurilor imemoriale se releva prin cunoastere luciferica, prin potentare, prin actiune intensiva, in timp ce cunoasterea paradisiaca diminueaza orizontul de mister al lumii, prin progresie extensiva in necunoscut, acesta fiind un fel de dat originar ce trebuie recucerit pas cu pas si inscris in formule clare pentru omul modern. Ganditorul ardelean se inscrie pe linia irationalistilor de felul lui Oswald Spengler, care, in "Declinul Occidentului", prezinta impasul gandirii occidentale, cazuta in marasmul vicios al pozitivismului ce dezvolta masina in detrimentul fiintei umane, ramasa mult prea fragila in fata incercarilor vietii. Fiinta abrutizata de tehnica, dobandind o existenta vegetala, ca in romanele lui H. G. Wells, "Masina timpului" de pilda, anunta amurgul omenirii, al unei umanitati stagnate, involutive. Pentru Lucian Blaga, misterele pagane sunt mult mai evocatoare, mai pline de forta decat zeii noi, adusi de istorie, creatori ai unor false religii. Piesele de teatru inculca un irationalism subiacent, luand, ca expresie literara, forme expresioniste. "Zamolxe" (1921) propune o soarta tragica pentru omul ocultat in vederea imortalizarii, ucis chiar de propriii discipoli, care se multumesc, in locul zeului autentic, cu un chip cioplit. "Mesterul Manole" (1927) exprima o ierarhie cosmica j intoarsa, fortele subterane, primordiale, datatoare de destin, fiind mai puternice decat Dumnezeu sau decat Diavolul, care isi schimba unul altuia fata, dupa conceptia bogomilica a dualitatii comune, incapabila insa a motiva, a cere jertfa umana. in "Cruciada copiilor" (1930), copiii se izoleaza de parinti, considerati promotori ai unei mentalitati nesanatoase, care ii duce la pierzanie, ei urmand, in schimb, fortele irationale, refuzand destinul comun si jertfindu-se pentru eliberare si accederea nu in Ierusalimul terestru, pierdut, ci intr-unui spiritualizat, ceresc.

Mesterul Manele

"Mesterul Manole" este o drama expresionista construita pe dualismul gnostic al religiilor occidentale. Aparuta in anul 1927, se intemeiaza pe conceptia bogomilica dupa care Dumnezeu si Diavolul pot fi, in esenta lor secreta, aliati, schimbandu-si numai, cand este cazul, unul celuilalt "obrazarele".



Este ideea centrala a piesei, sugerand existenta unei realitati mai profunde, dincolo de Dumnezeu, o forta primordiala transcendenta, imposibil a fi decelata. E, poate ,"Dumnezeul-demon" (George Gana), Marele Anonim din filozofia blagiana, care creeaza si guverneaza lumea prin "diferentialele divine".

Acest fapt se releva din problematica jertfei: Diavolul nu poate fi cel care o cere -jertfa pentru construirea unui locas de cult este impotriva lui, il neaga pe el insusi - dar nici Dumnezeu, pentru ca El nu este sangeros. Precum in legendele apocrife crestine, exista alta putere deasupra celor doua entitati, care cere, prin semne misterioase, o jertfa umana pentru intemeierea manastirii, un suflet ingenuu, astfel incat prin acest aport spiritual sa fie sustinuta intreaga constructie.

Lucian Blaga mentine numeroase semnificatii ale binecunoscutei balade populare a
mesterului Manole, sacrificat de un domnitor orgolios, "Monastirea Argesului".

Modificarile mitului jertfei sunt insa numeroase, vizibile in fiecare moment al actiunii, de la eliminarea unor motive (de pilda, al cautarii locului destinat zidirii) pana la schimbarea numelor sau a simbolisticii unor personaje. Se mentin doar Manole si zidarii, primind insa nume emblematice, Al doilea, Al patrulea, Al saselea etc, (voci, in sens expresionist, ale adancurilor, adaptate functional rolurilor din piesa), Ana devine Mira, domnitorul este numit generic Voda. Apar personaje noi, reprezentand forte numenale, incarcate cu semnificatii deosebite. Unul este uriasul Gaman, un receptor al puterilor telurice, ascunse, irationale si primordiale. Revelatiile sale se produc in timpul somnului, cand trupul ii este zguduit de stranii pulsiuni, prevestitoare ale faptelor viitoare. Altul este staretul Bogumil, exponent al conceptiei dualiste conform careia binele si raul coexista in creatia si sustinerea lumii:

"Si daca intru vesnicie bunul Dumnezeu si crancenul Satanail sunt frati? Si daca isi schimba obrazarele inselatoare ca nu stii cand e unul si cand e celalalt? Poate ca unul slujeste celuilalt. [...] Cine vrea jertfa? intrebarile noastre nu razbat pana-n prapastiile albastre, de unde ni s-ar putea raspunde..."

.
Desi actiunea se petrece in "timp mitic romanesc", "pe Arges in jos", estompand cat mai mult reperele spatio-temporale, Bogumil trimite intrebarile sale chinuitoare la vremea primordiala a creatiei, de unde nu vin niciodata raspunsuri. Locul pare insa blestemat, ca in balada, nici unul nu suporta creatia sfanta:

"De sapte ani - spune Manole - umblam cu icoana bisericii in noi. Mai presus de intelegerea noastra e soarta acestui lacas ratacitor. intr-un loc incercat-am sa-l ridicam pe moaste. in alta parte apa unui rau am ridicat-o din alvie ca sa cladim pe temelie curata. Pestemorti am incercat.


Ca a fost pretutindeni in zadar [...] e adevarat."

. Nici calculele de adevarat arhitect nu ajuta la nimic. Mai mult, Bogumil considera ca acestea sunt semne demonice, inutile, contrare destinatiei unui locas sfant:

"Numai in iad se socoteste. Acolo, in imparatia virtutilor intoarse, toate sunt dupa masura: si coarnele dracilor, si cozile galbene. [...] Priveste numai cu luare-aminte semnele rosii de pe pergamentele astea afurisite: unele tapene, altele serpuitoare si-ntortocheate. Orice numar pare o iscalitura intortocheata de drac".

Blestemul incapacitatii de creatie cuprinde intregul tinut, devenit parca apocaliptic, sugestie evident expresionista: in sat copiii nu mai cresc, "tata femeilor nu mai da lapte", pe Arges trec o mie de sicrie dezgropate din cimitir pentru a dezlega blestemul, se zvoneste ca prin tara umbla Anticristul, deghizat in haine de calugar. Uriasul Gaman, "smeul padurosul", intrupare a teluricului, traduce din adancuri semne ale "puterilor":

"puteri nebotezate si fara de nume", "berbeci de cetate" se misca seismic si darama boltile bisericii, chiar bolta cereasca, "taria albastra a lumii plesneste, bul-bul-bul se suge bolta!".

in intregul ei, la suprafata sau in adancuri, lumea devine haotica, cerand insistent o noua creatie izbavitoare. Bogumil stie raspunsul:

"sunt puterile" misterioase, iesite "de subt legile vremii", care, in febra si nelinistea creatiei necesare, "dantuiesc cu infricosare in noi", cer pactul faustic pentru a pune in miscare constructia. Manole refuza cu obstinatie jertfa stiuta, incercand sa ofere creatiei o perspectiva noua, etica, eliberata de pacatul greu, pagan, al sacrificiului. Hotararea de a accepta "jertfa cea mare" se ia greu, intr-un zbucium sufletesc enorm, al artistului autentic dintotdeauna, citind semnele unei lumi in continua degradare, dar si sub presiunea solului trimis de Voda si a mesterilor care cer dezlegare de intelegerea facuta pentru a construi biserica. in actul al doilea se face, ca si in balada, juramantul sacrificial:

"Pentru care inca n-a nascut, pentru sora curata sau fiica luminata
care intai va veni
barbat sa-si vada
frate sa-si vada
tata sa-si vada".

in drama blagiana insa atmosfera juramantului este aproape hieratica, dezlegand portile cerului:

"dintre nori cade pe capetele lor un manunchi de raze, un clopot se aude in vazduh", "un clopot de clestar", care "canta ca niciodata".


Chinuitoare este, in actul al treilea, si asteptarea jertfei hotarate; de trei zile nimic nu se vede in zare, sub "cetina grea si albastra", in care se profileaza, ca o Fata morgana, mirajul bisericii, semn al unei asteptate renasteri; limbajul este aluziv si metaforic, cu semnificatii profunde, ca de altfel in tot cuprinsul textului:

"Copii moi ca melcii, copii care au iesit fara de oase din stratul mumelor. Si copiii au inceput sa manance var din zid, au capatat oase sanatoase, si s-au intarit ca pomii tineri".

Mesterii asteapta cu incordare miracolul, in dublu sens: sa nu se incalce juramantul, caci intarzierea provoaca suspiciuni sporite asupra fiecaruia si in primul rand asupra lui Manole, banuit ca si-a instiintat sotia, pe Mira, iar "nehotararea clipei slabeste pofta de fapta", apoi sa se produca, in sfarsit, aparitia mult asteptata, "cand desculta si nevinovata jertfa va aparea din valul de iarba", chemata prin invocatie magica:

"AL NOUALEA (cu un vaier) Sora curata... AL CINCILEA Fiica luminata.


In sfarsit, parca pentru a stinge banuielile de tradare din partea lui Manole, apare "femeie din miazazi", nimeni alta decat Mira, acuzatoare, cu o vehementa fara seaman, pentru jertfa pusa la cale de mesteri, condamnand in cuvinte grele fapta pagana a sacrificiului. in plina lume crestina, cand "pravili scrise cu fulger" pe tablele de legi nu s-au schimbat, cand "pana si copacii si dobitoacele sunt crestine", jertfa "ca sa izbutesti in mestesug", chiar opera de arta sau de izbavire, este o crima, iar faptuitorii ei sunt "noua ucigasi. Si cu Manole zece".





in ochii Mirei, pactul faustic deja s-a produs:

"Ochi de sfinti aveati, si-acum fete de ucigasi".

Manole isi recunoaste patima creatoare, asezata mai sus de orice sentiment omenesc, care il singularizeaza de fapt intre mesteri:

"A mea a fost patima, eu am fost al patimei, eu am fost. Nu, n-am prins pe nimenea. Vai noua Mira, biserica s-a tot prabusit - cu cat se prabusea - patima crestea".

Mira se opune sacrificiului unei fiinte nevinovate, aflata intamplator in preajma locului de constructie, si aceasta credinta ii determina propria moarte. Zbuciumul lui Manole, situat in balada inaintea sosirii Anei, ca o invocatie adresata
puterilor cerului sa-i impiedice venirea, se produce acum in fata Mirei, lung, chinuitor, ezitant,
alternand hotararea crunta cu renuntarea sfasietoare, admiratia sublima in fata puritatii femeii -
"suflet inalt si bun", care va deveni "nici caprioara, nici izvor, ci altar", clopot ce va rasuna in
ceruri - cu obligatia sfasietoare de a respecta juramantul si de a-si implini vocatia creatoare.
Predestinata jertfei zidirii ("MANOLE Mira, cine te-a chemat? MIRA Nimenea nu m-a chemat.
Nimenea nu m-a oprit. Am venit!"), Mira se angajeaza voioasa in jocul tragic si sublim, "joc de
alba vraja si de intunecata magie", substitut ritualic al faptei promise, dus insa pana la capat:

"Jocul
e scurt. Dar lunga si fara de sfarsit e minunea."

Mira este femeia care se jertfeste pentru ca
manastirea sa prinda viata, relevand, prin jertfa ei, drama creatorului incapabil sa supravietuiasca
propriei opere de arta, care insa ii va pastra numele viu peste veacuri. Mira intelege setea de absolut
a mesterului, manifestata sub forma ludica, aluziva, si isi accepta rolul cu resemnare. Al saselea
mester pune in evidenta chiar importanta pe care o are un lacas ceresc, acela de a fi o punte de
legatura cu transcendentul, un punct de confluenta a energiilor divine. Odata acceptata jertfa ("Am
sa ma joc cu voi cum doriti"), Manole se elibereaza de zbuciumul teribilei alegeri, cade in "grozava
uitare" si se dedica, in liniste creatoare deplina, inocentei actului artistic:

"Zidari, ati auzit?

Incruntarea s-a sfarsit. Acum incepe partea luminei. inchipuiti-va - copii, cu treizeci de ani inapoi,

Inchipuiti-va in trecut, cand cladeati biserici din nisip!"
Mesterii sunt prezentati de Lucian Blaga, in actul al patrulea, cuprinsi de furie constructiva, lucrand in ritm diabolic. Numarul celor implicati in constructie, doisprezece (socotindu-i si pe Bogumil si Gaman), este simbolic, reprezentandu-i pe apostolii lui Iisus care edifica, toti, prin atitudini diferite, chiar prin tradare, mitul biblic. Manole este vazut in spiritul cartii lui Hans Hartmann, "Damonische und die Ethic" (1923), fiind pus sa exclame:

"Aprindeti padurile, sa se vada de departe ca aici zece cladesc o biserica a lui Hristos!" El insusi o spune, in razvratirea sa impotriva divinitatii care ii ceruse jertfa:

"Nebuni de curte nu suntem, nici oameni - ci draci! Dracii lui Hristos!" Dualismul demon-arhanghel este, de altfel, intalnit in toate piesele expresioniste unde actioneaza fortele abisale. Acest dualism se explica prin transfigurarea artistica pe care romanticii o dau conceptului de "inger cazut", transformat din arhanghel in demon, pastrand totusi, la antipozi, legaturi stranse cu divinitatea.
Mesterii cred ca Mira s-a lasat inselata de semnificatia data acestui act de zidire, iar arhitectul trimite dupa materiale, fiind, in cele din urma, chiar cel care va pune ultima caramida pe capul femeii:

"A fost asa de buna, ca nici la urma n-a inteles [...] si ea nu intelege si se mira din zid, sau din cer ca noi tot ne mai jucam."

Mesterul Manole nu tine seama de jertfa pe care tocmai a infaptuit-o si continua zorirea lacasului:

"Zoriti, baieti, sporiti, zidari! Lumea urnita spre noi de mirarea jertfei sa plece coplesita de infaptuire! Daca fapta noastra nu e buna, sa fie cel putin frumoasa, sa fie cel putin inspaimantatoare! Daca lacas de slava nu va fi, sa ramana cel putin semn de amenintare, ridicat de oameni impotriva puterilor. Din zori pana in apus, fiecare la loc, trupuri cu pacatele in munca si foc! Proptiti temeliile catre miazanoapte, de unde ne-au venit surparile si deznadejdile..."

. Faptul ca surparile vin dinspre miazanoapte este emblematic, pentru ca nordul este punctul de unde vin energiile prime, puterile ascunse ale adancurilor.
Dupa ce manastirea e terminata, mesterul uita de har si isi aduce aminte de sacrificiul pe care tocmai il infaptuise. Jertfa ,i se pare mult prea mare in raport cu rezultatul obtinut. Lacasul nu mai este ridicat de el, ci cu sprijinul lui Dumnezeu. Satisfactia actului creator, in raport cu marimea jertfei, scade:

"Acesta Dumnezeu singur si l-a ridicat printr-o minune, pe care doar el o intelege."

Patima creatoare este vazuta acum ca o infuzie a energiilor divine, dar si ca o tradare din inalt:

"Ca oricare dintre mesteri voit-am sa-i cladesc un locas - Lui! Dar mie mi-a cerut tot. Am crezut ca in clipa cea mai inalta a incercarii va opri cu un semn lucrarea. Dar nu, mie mi-a cerut tot. Din bucuria vietii am inchipuit lacasul. Cel ce se ridica e din suferinta
mortii".

O data ce munca s-a sfarsit, maretia luminii care il ghida dispare si Manole nu isi mai gaseste locul. intoarcerea in lumea obisnuita, dupa ce sufletul strabatuse dimensiunile atemporale ale divinului, semnifica prabusirea totala a fiintei:

"Locul nu mi-l mai gasesc in atata loc. Ceasul meu a incetat. Am dat ce am dat. Orice dobanda e de prisos. La porti sangerez langa singurul tot ce mi-a fost in viata frumos."

Manole este instrainat de sine, sfasiat de durere:

"Manole a plecat. Manole nu mai este. Numai un trup a ramas aici care s-a ranit de spinii cerului. Trupul va mai intarzia putin in lumina, va mai porunci, va mai zbiera."

Acum "Manole nu iubeste cerul. Si ingerii ii fac rau".

Ramane numai fantasma iubirii pentru Mira, pierduta in lumina:

"Din iubire pentru ea am zamislit lacasul, prin iubire pentru Altul slavindu-l . [...] Lacasul creste nebun. El va fi un cantec de iubire impletit cu un cantec de moarte."

Cuprins de o furie demonica, revolta lui dobandeste accente de tragedie antica; pentru a termina biserica., "hohotind, biciuieste aspru vazduhul" cu indemnuri de constructie, care nu mai exprima o vocatie creatoare, ci parodia amara a unui artist epuizat. in final, "cu totul iesit din minti", incearca sa-si distruga propria creatie, "vrea sa sloboada jertfa":

"Ia un spargator enorm de otel si, invartindu-l , da in zid."

Dar procesul creatiei este ireversibil, "puterile ii scad, oboseste, se topeste pe o piatra".

Apoi, ca un rege Lear ratacitor, de saptamani intregi "in jurul bisericii aiurand ocoleste. [...] Umbla parca n-ar umbla. Vorbeste parca n-ar vorbi. Traieste parca n-ar trai".

Numai el si Gaman aud din zid vaierul Mirei, "cantecul din zid", "cantecul obarsiilor si al sfarsiturilor", sunetul din adancuri, "inalt si lung, departat ca o chemare".

Mai mult, Voda il osandeste pe mester, la sfatul boierilor, in ciuda opozitiei multimii. Nemaiacceptand indeterminarea sa temporala, incapabil sa se desprinda din vraja in care se aflase, mesterul se intoarce in lumea care il chemase tot timpul: el trage clopotele si apoi se sinucide, aruncandu-se de pe turla bisericii.
Mesterii comenteaza ca Manole este prins de fantasma divina:

"infaptuirea bisericii cere tot si te duce de-a dreptul in moarte sau saracie, in cer sau nebunie."

Edificiul contine o stralucire divina pe care micimea omeneasca nu o poate pricepe. Mesterul Manole este damnatul universal, care trebuie sa-si jertfeasca fericirea personala pentru mantuirea tuturor, o unealta divina, abandonata in momentul in care misiunea sa este incheiata. Spre deosebire de balada "Monastirea Argesului", mesterii supravietuiesc: ei sunt crutati de multime, asa cum altadata gladiatorii mai viteji erau scapati de public, in pofida dorintei imparatului roman organizator al spectacolului. Toate aceste elemente aduc in prim-plan elementele pagane ale dramei mesterului Manole, silit sa lucreze condus de o vointa mai presus de vrere, abandonat apoi sortii pamantesti banale, dupa ce intregul edificiu este construit.
Biserica este pusa in miscare de forte obscure, cu actiune discreta, dand impulsul de constructie a locasului sfant:

"inauntru un gol se deschide - mahnire fara intrebari
Deasupra intuneric se deschide - deznadejdea nesfarsitelor incercari."

intunericul este simbolul haosului originar, de dinainte de Creatie, in care se deceleaza forte uriase, antitetice, structurate, in viziune biblica, pe doua dimensiuni, semnificand binele si raul. Relatia, in "Mesterul Manole", dintre Dumnezeu si puterile ascunse este totusi revelabila: Diavolul si Dumnezeu par a fi doua fatete ale lumii, cu manifestari opuse si uneori totusi coincidente (coincidentia oppositorum), intre cele doua entitati fiind legaturi ce depasesc intelegerea umana. in abisul lor se cuprinde si dorinta mesterului de inaltare prin forta creatiei, dincolo de lumina veacurilor.

Prin inspiratie si sacrificiu, chiar al propriei sotii, apoi al lui insusi, Manole este un agent ingenuu al acestor forte misterioase, situate dincolo de legile pamantene, chiar de cele divine. La popoarele primitive, sacrificiul includea, dincolo de conferirea unei protectii pentru cladirea zidita prin persistenta campului energetic al sufletului, si ideea de trimitere a unui mesager catre abis, catre prapastia ce desparte lumea fizica, bipolara, structurata in bine si rau, de lumea imateriala. Biserica este un punct de confluenta intre aceste forte, alcatuind trei poli, Binele, Raul si un treilea care nu poate fi definit nici bine, nici rau, dar nici ca o categorie identificabila, intre cele doua extreme amintite. Structura piramidala, tripolara, a lumii, incluzand submersiunea sacrului si a imaterialului in structura intima a materiei, poate fi explicatia jertfei. in fond, Mira poate accepta jertfa si pentru ca doreste un trup de lumina sau poate de intuneric, dat fiind ca, la extreme, cele doua notiuni devin convergente. Mira este insetata de transcendent, iar moartea ii confera statutul de fiinta privilegiata, in sensul ca, prin sacrificiul ei, ea asigura durata unei constructii si perpetueaza mitul durabilitatii acesteia.

In drama "Mesterul Manole", Lucian Blaga ilustreaza ideea unui demonism arhaic, a unor stririguri de spirit ce strabat universul pentru a domina Materia. Spiritul jertfei aminteste si de gestul faustic, prin care mesterul isi vinde sufletul pentru a deveni nemuritor. Asemanarea cu Goethe este pusa in evidenta chiar de Blaga, care, in "Daimonion", nota:

"Goethe gaseste in demonie tot atatea elemente cari sparg logica spinozista: demonicul e irational, se aseamana totusi cu pronia cereasca, traieste din si prin contradictii, e arbitrar si se complace in imposibil".

Teoria abisului, situat in matrice atemporale, confera dimensiunea majora a acestei creatii dincolo de limitele existentei umane. Manole gaseste un filon arhaic al timpului situat dincolo de liniaritate si reuseste sa exploateze aceasta inestimabila comoara.


Alte referate romana, dar Necategorisite











Politica de confidentialitate