"Lumina raiului" apartine volumului de poezii "Poemele luminii" (1919), lumina fiind forta primara a nasterii lumii.

Lucian Blaga se conduce dupa semnele unei mitologii pagane, resurectia fortelor stihiale constituind o tema dominanta a universului sau poetic. Simbolistica luminii genereaza si o enorma vitalitate a fiintei, care se armonizeaza cu ritmurile cosmice, intr-o imersiune catre varsta mitica a omenirii, unde totul era traire extatica, pagana, fara fiori de tristete:

"Spre soare rad!
Eu nu-mi am inima in cap,
nici creeri n-am in inima.
Sunt beat de lume si-s pagan!".

Poetul observa insa ca lipsa unei bipolaritati a lumii o transforma intr-un taram lipsit de miscare, o mentine in starea de increat, nedesprinsa din nimicul originar. De aceea, in dialectica blagiana, binelui i se opune, inevitabil, raul, virtutii ingenue, angelice, pacatul:

"Dar oare ar rodi-n ogorul meu
Atata ras fir de caldura raului?
Si-ar inflori pe buza ta atata vraja,
De n-ai fi framantata,
Sianto,
de voluptatea-ascunsa a pacatului?".

intr-o conceptie bogomilica, inclusa si in "Mesterul Manole", dinamica lumii este bipolara, misterul, freamatul, iubirea se creeaza intre poli antinomici, mergand pana la antinomia extrema a lumii, dintre rai si iad. E o erezie asumata, ce reaprinde ideea unei intelegeri secrete a creatorilor lumii, care se sprijina reciproc in marele proces al genezei:

"Ca un eretic stau pe ganduri si ma intreb
De unde-si are raiul -
lumina? - Stiu: il lumineaza iadul
cu flacarile lui!" Lumina raiului pare sa-si traga sevele din flacarile iadului, conceptia lui Blaga fiind ca, la scara eternitatii, Dumnezeu si diavolul sunt tovarasi, fete ale altui univers, ascuns, indepartat si profund, ei schimbandu-si unul celuilalt obrazarele.

Vraja trairii si a dragostei pare sa provina dintr-o lume indepartata, din iad, care este asimilat unui haos primordial, din care izvorasc toate faptele si evenimentele. Blaga foloseste principiul "cunoasterii luciferice", profunde, lipsite de orice semn deschis al comunicarii, bazate pe principii transcendente. in acest sens se construieste si poezia de fata, intrebarile devenind aproape retorice:


"Si-ar inflori pe buza ta atata vraja,
de n-ai fi framantata,
Sfanto,
de voluptatea-ascunsa a pacatului?" intrebarile poetului sunt eretice, construite in aceeasi gama a relatiilor misterioase intre fapte:

"Ca un eretic stau pe ganduri si ma-ntreb:
De unde-si are raiul-
lumina? - Stiu: il lumineaza iadul
cu flacarile lui!" Esenta inselatoare a luminii determina starea de indeterminare a constiintei poetice, de accedere in spatii astrale nedefinite, in taramuri metafizice. Lumina este de esenta luciferica, izvorand din imensa bezna a necuprinsului, iar dorintele omului respecta aceasta lege profunda, de coincidentia oppositorum a fenomenelor lumii.

Teme si motive ale poeziei "Lumina raiului"
. Existenta principiului ultim de guvernare a lumii, dincolo de care dihotomia intre Bine si Rau nu mai exista. Aceste doua principii constituie variante limitate ale unei realitati suprareale complexe.
.  Sentimentele de dragoste si de sfintenie izvorasc tocmai dintr-o persistenta a raului, sunt incluse intr-un patern de comportamente umane prestabilite, construiesc realitatea lumii perfecte.
.  Lumea se supune principiilor de predeterminare apriorica a edificarii universului uman. Construirea unui univers alternativ, format numai din Bine, reprezinta Raiul, in timp ce universul avand la baza numai Raul este iadul. Universul obisnuit reprezinta punctul de contingenta intre cele doua taramuri metafizice, locul unde se impreuna fortele universale.

. Cele doua forte universale, Binele si Raul, sunt congenere, aflate intr-o conexiune deplina.