Referate romana - referate la limba romana categorisite pe autori Referate, Referat, caracterizare, comentariu, eseuru, rezumat
HomeTrimite comentariuContact







Publicata in volumul postum Poezii, Ulise a fost scrisa cel mai probabil in anii postbelici cand poetului i-a fost retras dreptul de semnatura. Exclus din corpul profesoral al universitatii clujene si omis dintre membrii Academiei Romane reorganizate, L. Blaga a continuat sa scrie versuri reflectand la organizarea lor pe cicluri in volumul a carui aparitie, tarziu ingaduita si mereu amanata, n-a mai apucat-o. in volumul amintit, Ulise face parte din ciclul Stihuitorul; desi recunoastem in acest titlu un cuvant specific poeticii lui Blaga, se pare ca ciclul in sine e rezultatul silnicei nasteri a volumului. in manuscrise, poezia figureaza intai in Domnia soarelui de toamna, apoi in Ecce tempus si in cele din urma in Corabii cu cenusa.

Lirica mastii e destul de bine reprezentata la mijlocul veacului al XX-lea la poetii "Cercului literar" din Sibiu, iar Blaga insusi apelase la aceasta forma de lirism si in voi. in marea trecere. in Ulise insa - ca si in Don Quijote -, poetul nu-si selecteaza masca din istoria sacra, ca in volumul amintit, ci din zona livrescului, e adevarat, prelungit in legenda. Iscusitul Ulise, participant la razboiul troian, a ramas o prezenta vie si fascinanta mai putin pentru ispravile din acel razboi, cat pentru peripetiile extraordinare ale intoarcerii sale in Ithaca natala ce fac obiectul Odiseei. Daca pentru Homer ratacirile eroului se datoreaza potrivniciei zeilor pe care ingeniosul constructor al calului troian o infrunta pentru a ajunge acasa, ulterior in constiinta europeana Ulise este calatorul prin vocatie, aventurierul atras magnetic de sfidarile necunoscutului. Asa apare el in Infernul lui Dante. Calatorul pe taramul celor damnati intru eternitate il intalneste in ultimul cerc, cel al tradatorilor, unde iscusitul barbat ajunsese "cu slabul rest al vietii putinele ce licura de-abia pierduta-n scrum", dar indemnandu-si totusi tova­rasii la trecerea ultimei frontiere spre a "face-un drum" "in lumea celor far de fiinta", potrivit menirii "nobilei seminte" de a cauta "onoare (...) si cunostinte".


Dintre numeroasele motive virtual polarizate de figura simbolica a lui Ulise, autorul selecteaza cateva organizate de locul in care-si situeaza eroul, "pe liman de golfuri", substantivul "liman" cumuland intelesurile de margine, limita intre elemente (pamant si apa) si spatiu interior/exterior al izbavirii, culme deasupra nelinistilor. Acest ultim inteles, ce implica dimensiunea verticala, este sugerat de perspectiva dominatoare pe care limanul o deschide privirii care se poate "roti".




Ca spatiu al contemplarii, limanul este si cel al reunirii cuplului, marginea ce are in spate (spatial) si-n urma (temporal) caminul ("pragul, tinda"), domnia Penelopei, si tulburarea alungarii oaspe­tilor dintr-o alta intoarcere (cea despre care istoriseste Homer in Odiseea), plasata intr-un trecut nedefinit. Penelopei, cu viata "golita" de oaspeti in acea indepartata vreme despre care marturiseste doar linistea, realitate a clipei rostirii si fantoma a trecutului, i se adreseaza Ulise. Caminul insusi, in absenta oricarei determinari implicand un "noi", nu apare ca spatiu al uniunii si nici prezent nemijlocit.


Ca si unica lui stapana - fapt sugerat de dativul posesiv "ti" - el este alteritatea a carei liniste e rezultat al golirii candva de oaspeti, de straini.

Marea spre care e orientata privirea e "neteda oglinda"; antepunerea epitetului ii da acestuia o pondere mai mare, conferind intinderii o stranie nemiscare si un dublu registru: suprafata "clara" si desarta, si adancuri, gol si plin, simbol central al poeziei.

Glasul rostitor se opreste asupra a ceea ce este dincolo de stralucirea neteda:





"prundul de oseminte" si serpii ce strabat fara urma noianurile ascunse "ca semne de-ntrebare".

Astfel privirea eroului apare orientata spre celalalt tarm "ghicit in zare" si spre propriul sau trecut resorbit in adancurile nemiscate. "Catargul" care "putrezeste" la "margine de timp" "intre Hades
si-acele culmi in nimb" - aluzie la ultima aventura a eroului din Infernul lui Dante a carui topografie a spatiului divin se si recunoaste - da imaginii marii neasteptate similitudini cu cea a cimitirului sau/si a ruinei din poezia preromantica, marturie muta a timpului. in acelasi timp, prezenta succesiva in poezie a unor imagini emblematice pentru Ulise al lui Homer si pentru Ulise al lui Dante (scriitor vietuind intr-un fel "la margine de timp") acorda eroului blagian identitatea unui alt avatar al eternului Ulise, bantuit de semne de intrebare, manat prin timp si timpuri de febra nelinistii.

Ajuns pe tarmul linistii, eroul nu se simte ispitit de nici un fel de calatorie "in urma" care-ar insemna popularea luminii "fara azi,
fara ieri" - ca sa citam din Somn - cu fantome, in-chipuiri, fie ele amintire, doar "urma a ranilor" dobandite in lumea multiplicitate, caci e evocata printr-o enumerare de plurale nearticulate ("prin tari, prin ani...
pe la rascruci si vami"), fie cuvant - "vorba ce se tese", "desarta nascocire" - val al Mayei - instrainand prin diferentiere naluci "izvodite".

Limanul se vadeste astfel a fi starea de gratie a "necuvantului", stare de "plin" a intelesului, fiintare de dinainte de vorba si periplul ce diferentiaza, impart, disjung, instrainand astfel.
Ultima strofa celebreaza aceasta stare anuland orice diferentiere si limita ferma: eu-tu, subiectul inclus al predicatului fiind persoana I plural ("sa stam"), trecut, materializat in "amintire" - prezent (implicat in timpul verbului). De "sub pamantul" ce a absorbit unindu-le toate osemintele si in "tacerea" ce-a inghitit toate vocile - forme ale plinului - se aude (persoana a Ii-a singular "sa auzi" are valoare impersonala, ingloband totusi intr-un indistinct "roi" al ascultarii pe "toti", ca reunire de "fiecare", de "indivi­dualitati") zumzetul - cantec al lucrarii fiintarii, moarte ce se sublimeaza in frumusete. Neasteptatul "noi", ce incheie poezia nu ca subiect, ci ca desti­natar al lucrarii amintite, nu mai inglobeaza doar cuplul, ci roiul, multipli­citate si unitate in acelasi timp.

Desi in poezia postuma blagiana, careia-i apartine si Ulise, motivul cuplului apare frecvent ilustrand tema iubirii, Penelope nu pare a fi iubita, ci mai curand o ipostaziere a interioritatii inchise asupra ei insesi, numai astfel se articuleaza in motivele perechi: gol-plin, liniste-tacere (liniste plina), pamant-mare, suprafata-profunzime, aici-acolo, vorba-necuvant, vezi-auzi, frumusete-moarte, ale caror statut de gemene si unitate de profunzime sunt sugerate de articularea primei strofe pe motivul linistii (acum si atunci) si al golului (continut in verbul "am golit").

Alte referate romana, dar Necategorisite











Politica de confidentialitate