Referate romana - referate la limba romana categorisite pe autori Referate, Referat, caracterizare, comentariu, eseuru, rezumat
HomeTrimite comentariuContact






                                                                                     


Poezia face parte din volumul "lauda somnului", aparut in 1928, si este o expresie a destramarii totale a lumii, pornind chiar din toposul sacru, al echilibrului total si vesnic. Sub influenta imaginilor expresioniste, ce prevedeau un Menschheitsdammerung ("amurgul ] omenirii"), pana si Paradisul este silit sa respecte legile disolutiei, ale entropiei demolatoare. j Adam a fost izgonit din Rai, pentru ca a avut cutezanta de a gusta din fructul oprit, si, ca urmare, incalcand legea divina, a fost sortit sa aiba un "corp de lut", nu unul de "lumina".

Omul este, dupa cum spun scrierile apocrife crestine, o fiinta imperfecta ce se chinuie din greu si fara sorti de izbanda sa redobandeasca statutul initial. Aceasta incercare de regasire a omului din vremurile mitice se pare ca este din ce in ce mai indepartata in perioada moderna, pentru ca omul, prea ocupat de o prea tehnica civilizatie, a uitat de sine insusi. Pasajul biblic vorbeste de acea clipa nefasta a omenirii cand omul a fost alungat din Paradis, blestemat sa moara, sa odrasleasca si sa munceasca din greu pamantul pentru a obtine bucatele necesare vietii:

"Si izgonind pe Adam, l-a asezat in preajma raiului celui din Eden si a pus heruvimi si sabie de flacari valvaitoare sa pazeasca drumul spre pomul vietii".

La fel ca in vechile mituri, exista un "pom al vietii", capabil sa regenereze fiinta: denumirea este simbolica, sugerand sursa de energie ce poate face un corp decrepit sa redevina tanar. Pom al vietii exista si in legendele germanice, asa cum ambrozia era folosita de zeii greci pentru a se pastra mereu nemuritori si tineri.

Lumea sufera insa, indeosebi in poezia expresionista, dar si in poezia traditionalista romaneasca, un proces de instrainare de creatia divina, expresie a pierderii "sentimentului originar al vietii" (Ov. S. Crohmalniceanu), din vina civilizatiei tehnice, a oraselor ce distrug orizontul mitic al satului. Poetul canta acum "tristetea metafizica" a destramarii a insesi "geografiei mitologice" pe care se intemeiaza ordinea universala. La intrarea in Paradis, un portar mai tine in mana "un cotor de spada fara de flacari", semn ca insesi materiile divine se pot degrada. Flacarile sunt sursa de energie a Universului, care in permanenta se regenereaza; iranienii vorbesc chiar de o pestera ascunsa, unde arde Flacara Vesnica si se afla cei doisprezece intelepti. Focul este sursa de imortalizare: cei ce reusesc sa treaca de flacarile focului sacru scapa, nu mai sunt supusi banalului proces de extinctie. Focul elibereaza materia, o transfigureaza, o "solidifica" in forme bine cunoscute. infrangerea Portarului vine de nicaieri, dintr-un orizont necunoscut, poate chiar din cel ce produce acum o fanata "corola de minuni a lumii", insinuandu-se in constiinta sacra a personajului:

"Nu se lupta cu nimeni,
dar se simte invins".

Paradisul devine, dintr-un taram al tineretii, undeserafimii traiesc intr-un upivers de flacari sacre, un spatiu desacralizat, morbul descompunerii alterand ordinea prestabilita a lumii chiar in centrul ei originar. Aici serafimii au "parul nins", carunt, infatisarea batrana nemaifiind un joc al aparentei, cum se intampla la zeii germanici din povestirile vechi nordice sau la zeii daci, care iau infatisarea senectutii eterne pentru a prefigura intelepciunea, facand sa fie mai bine ascultati, ci un simbol al descompunerii totale: "serafimi cu parul nins




inseteaza dupa adevar,
dar apele din fantani
refuza galetile lor".

Decadenta Paradisului se reflecta in degradarea lumii: apa, element primordial al creatiei, dar si al cunoasterii, nu accepta "galetile" serafimilor, adica refuza cunoasterea transcendenta. Gravitatia, simbol al materialitatii apasatoare, creste: moartea este prefigurata de aceasta greutate crescanda, iar o tristete metafizica se abate asupra lor, coplesindu-i prin nefacere:

"arhanghelii se plang de greutatea aripelor".



Lumea se retrage in ea insasi, se pregateste sa moara, pentru ca luminile primordialului Fiat lux! se sting una cate una, chiar porumbelului Sfantului Duh revenindu-i teribila sarcina a extinctiei universale. Distrugerea lumilor prefigureaza, ca si in "Scrisoarea I" a lui Eminescu, un alt ciclu temporal, sugerand insa ca la Blaga exista o entitate dincolo de cea suprema, un Dumnezeu dincolo de Dumnezeu, care incearca sa regaseasca puritatea pierduta a lumii, perfectiunea fiintei omenesti, pentru ca destramarea Paradisului inseamna resemnarea omului in fata neantului, tristetea funciara a celui napastuit, incapabil sa mai faca fata schimbarii:

"Trece printre sori vecini
porumbelul sfantului duh,
cu pliscul stinge cele din urma lumini."



Frigul, inexistent pentru ingeri, isi face simtita totusi prezenta. Paradisul se banalizeaza, devine terestru, arhangheli cu aripi de plumb "Arand fara indemn
cu pluguri de lemn", "Noaptea ingerii goi
zgribulind se culca in fan:
vai mie, vai tie".

Vaietele, expresii ale neputintei umane, neputand exista intr-o lume perfecta, formeaza un cor prevestitor al Apocalipsei ce se apropie. Demolarea fundamentelor materiale si energetice ale lumii se contureaza prin aceasta imposibilitate de a se regasi starea initiala. Somnul ingerilor este o prefigurare a mortii, un inceput al acesteia. Ei sunt "goi", dezbracati de aura sacra, pribegi intr-un univers instrainat, devenit deodata ostil.

Apa, regeneratoare a vietii, refuza galetile ingerilor si se va umple de paianjeni, simbol al decaderii totale:

"paianjeni multi au umplut apa vie,
odata vor putrezi si ingerii sub glie,
tarana va seca povestile
din trupul trist".

ingerii, dupa ce au fost supusi gravitatiei, nemaiputand sa o controleze, sunt adusi pe pamant, devin muritori, iar uitarea se asterne peste lumea lor. Apocalipticul se instaleaza treptat, conform conceptiilor maniheiste, dupa care lumea se apropie de un sfarsit, precedat de o degradare treptata a divinului si a pamantescului. Pamantul, prin culoarea sa neagra, asociata cu gravitatia, sugereaza simboluri ale mortii, ale descompunerii, metafore revelatorii ale unei materii dezesentializate, fara nici un atribut divin, prin care colcaie viermii putrefactiei si uitarea. "Tarana va seca povestile", miturile originare, ca semn al uitarii absolute, al stergerii din arhitectura sacra a lumii a insusi Cuvantului creatiei.
Poezia are un ton de litanie tragica din scrierile apocrife, prevestind Apocalipsul, fiind invadata de tristete, tristetea trupului de lut, fara nici o ancora divina, extinsa pana la dimensiunile intregului univers, ca o tragica muzica a sferelor, scapate in spatii din centrul sacru al lumii, din care fortele stihiale au disparut.

Alte referate romana, dar Necategorisite











Politica de confidentialitate