Referate romana - referate la limba romana categorisite pe autori Referate, Referat, caracterizare, comentariu, eseuru, rezumat
HomeTrimite comentariuContact







Romanul psihologic "Padurea spanzuratilor" apare in anul 1922, la putin timp dupa incheierea primului razboi mondial.

Este inspirat dintr-un fapt real, unul dintre cei paisprezece frati ai lui Rebreanu, Emil, ofiter in armata austro-ungara, fiind condamnat la moarte pentru dezertare in anul 1917. Acest eveniment biografic devine, sub pana lui Rebreanu, un remarcabil studiu de caz in maniera epica. Scriitorul integreaza faptelor firesti dintr-un roman modern si obiectiv si o acuta si minutioasa analiza psihologica, adaugand astfel preocuparilor sale si un rol de pionierat in acest domeniu. Tema romanului este de actualitate pentru intregul secol al XX-lea, sub doua aspecte interferente. Mai intai, secolul abia incheiat este segmentul de timp al unor mari razboaie mondiale» ale caror aspecte politice, sociale, economice si chiar eroice au generat, dupa ce fumul de pe teatrele de lupta s-a risipit, o imensa literatura tematica. in al doilea rand, marile conflicte istorice au fost si o infruntare decisiva a etniilor lumii vechi, a diverselor neamuri ale Europei, ajunse in perioada moderna in momente de cumpana ale redefinirii lor, de multe ori soldata cu o redefinire geografica a propriilor granite. in buna masura, mai ales dupa primul razboi mondial, popoarele Europei, indeosebi cele oropsite de un aspru destin istoric, se intorc la ele acasa, redobandind pamantul originar. Amplele procese istorice, politice si umane se reflecta in spatiul literar ca expresie a unor intemeieri, a unor dramatice momente de geneza-nationala, cu mari confruntari armate si puternice crize psihologice, cu izbanzi si imense sacrificii.
Apostol Bologa, personajul principal al romanului, este, ca om, in prima confruntare mondiala, prea mic pentru un razboi atat de mare.

Este insa extrem de semnificativ pentru drama sufleteasca pe care o traverseaza, reverberand in constiinta sa, ca intr-o oglinda a epocii, convulsiile lumii in care traieste. "Padurea spanzuratilor" este astfel romanul unei constiinte in care se intretaie forte antitetice, provocandu-i o mare sfasiere launtrica: razboiul si iubirea, viata si moartea, apartenenta etnica la un popor ocupat si constiinta datoriei fata de statul oprimator. Ofiter in armata austro-ungara, nevoit pana la urma sa lupte impotriva propriilor frati, romanii de peste munti, Apostol Bologa este un personaj tragic, pentru ca, prins in marile mecanisme ale istoriei, nu are posibilitatea de a alege, neavand alternativa de a iesi victorios din tensiunea actionala. Sau, ca mai toate personajele tragice, rateaza sansa alegerii, angajandu-se pe o panta descendenta a destinului, moment semnificat in roman prin bizara hotarare a eroului de a pleca pe front. Fiu al lui Iosif Bologa, fost memorandist, angajat in lupta pentru eliberarea Ardealului prin celebrul proces de la sfarsitul secolului al XlX-lea, student la filozofie, scutit deci de serviciul militar, Apostol Bologa se decide pe neasteptate, ca o proba de barbatie si de curaj in fata logodnicei sale, Marta, sa se angajeze in marea conflagratie care hotara noul destin al Europei. Nu este numai o reactie de fronda, ci si o consecinta a unei educatii rigide in familie, in spiritul datoriei exemplare, manifestata chiar si fata de statul caruia nu-i apartine din punct de vedere etnic, aflat, in plus, in conflict militar cu Romania. Desi trecuse prin momente biografice dificile, pierzandu-si tatal, modelul etic in viata, marturisind ca in acest moment l-a "pierdut pe Dumnezeu", Apostol Bologa mai este si victima unei exaltari juvenile, de tip romantic si eroic, avand convingerea ca "razboiul este adevaratul izvor de viata [...], adevaratul generator de energii".


"Padurea spanzuratilor" este astfel, in primul rand, un roman de razboi. Nu insa al unui razboi evocat in mod direct, cu scene eroice de lupta, cu mari batalii, ci al atmosferei apasatoare a razboiului de pozitii, al asteptarii interminabile, ca in "Desertul tatarilor" al lui Dino Buzzati, al tensiunilor sufletesti, al cotidianului tern al vietii cazone. Razboiul demitizat, lipsit de eroism, la fel ca in "Ultima noapte de dragoste, intaia noapte de razboi", de Camil Petrescu, explorat, in literatura straina, si de Erich Maria Remarque ("Nimic nou pe frontul de vest") si Ernest Hemingway ("Adio, arme!"). Initial, Bologa nutreste o atitudine nietzscheana fata de razboi:

"Lumea, universul intreg e un vesnic razboi [...] Sorii se atrag si se resping, se ciocnesc, se lupta etern [...] in univers, cat de dese sunt cataclismele? Materia anorganica se lupta intr-una: apa sapa piatra, stanca schimba cursul raului, marea".


Trezirea personajului la realitatea cruda din jur are loc treptat, procesul declansandu-se dupa scena atroce a condamnarii la moarte, pentru dezertare la inamic, a unui sublocotenent ceh, Svoboda, nume parca predestinat, care inseamna "libertate".


Este prima scena a romanului, descrisa cu minutie si cu sublinierea amplelor semnificatii simbolice, dominata de silueta spanzuratorii, profilata pe cerul intunecat al toamnei. Romanul se incheie de altfel simetric, cu alta scena, aproape identica, de asta data a executiei lui Apostol Bologa, care parcurge si el calea eliberarii de povara oprimarii prin propria eliberare de lume si de drama traita. Streangul de care este atarnat Svoboda, si el minoritar din Imperiul chesaro-craiesc, nu reuseste sa inlature focul straniu din ochii condamnatului, stralucirea pe care o avea figura lui, atunci cand fusese condamnat la spanzurare. Stapanit insa de un puternic simt al datoriei, Bologa vegheaza, in calitate de membru al Curtii Martiale, ca totul sa se desfasoare cu cea mai mare exactitate, ca un straniu ritual al mortii, de la care nu se ingaduie abatere: este incercat latul, verificata spanzuratoarea, este inspectata groapa, se citeste sentinta, se respecta chiar ultima dorinta a condamnatului, de a muri mai repede. Svoboda insusi isi pune latul la gat, ca un fel nou de cravata, saruta cu lacomie crucea din mana preotului, un executant smulge scaunul de sub picioarele condamnatului, iar medicul noteaza stiintific timpul decesului. Se face intuneric, iar la intrebarea generalului, medicul raspunde sec:

"...condamnatul a expirat..."

. Totul se reduce la jocul vietii si al mortii: prim-planul asupra muribundului este executat cu o tehnica perfecta. Medicul spune ca a murit mai repede decat in mod normal, ca si cum i-ar fi fost sila de viata. O expunere hidoasa, naturalista, a realitatii viului, ce nu se poate conserva in timp, disparand dizgratios din viata, de parca nu ar fi existat. Pentru ca, in fond, razboiul se reduce la cine si cum moare mai repede. Padurea de spanzuratori este simbolica, fiind o ultima incercare disperata a unui regim imperial de a se mentine la putere. Dar, o data ce scanteia libertatii este aprinsa, nimic nu-i mai poate opri pe adepti sa mearga mai departe pentru cauza lor. Scanteia aceasta, "o stralucire mandra, invapaiata, de parca patrundea pana in lumea cealalta", devine contagioasa, cuprinzandu-l si pe Bologa chiar in momentul cand il considera pe Svoboda "o rusine pentru corpul ofiteresc".

Privirea lui, care "parea sa vesteasca oamenilor o izbanda mare", i se strecoara lui Bologa "in inima ca o imputare dureroasa", fiind punctul de declansare a unei puternice crize morale. Bologa ramane obsedat de imaginea ochilor condamnatului, devenind pe nesimtite solidar cu el. Tatal sau, un fost martir al Memorandumului, ii lasase ca deviza de viata doua imperative morale:

"Sa-ti faci datoria si sa nu uiti niciodata ca esti roman!", devenite, in conditiile razboiului, antitetice, nucleu al crizei psihologice pe care o traverseaza pana la capat. De altfel, si numele de Apostol este sugestiv, semnificand martirajul de neevitat al personajului. Destinul sau este, in felul acesta, dinainte trasat si isi accelereaza, pe parcursul romanului, evolutia catre un final tragic, insumand evenimente si intamplari de razboi dublate de reflectii profunde asupra situatiei fara iesire in care se afla personajul, amplificate dramatic dupti ce operatiile de lupta se muta pe frontul romanesc. Apostol Bologa risca sa ajunga in postura lui David Pop, personaj din nuvela "Catastrofa", nevoit sa traga cinci ceasuri cu mitraliera impotriva romanilor, intr-o abulica uitare de sine, pentru ca nu se decide de partea cui trebuie sa lupte. De aceea, din acest moment Apostol Bologa incearca sa evite cu orice pret confruntarea deschisa cu fratii de sange. Face mai intai acte de eroism, distrugand un reflector rusesc, in speranta ca va obtine de la generalul Karg transferul in alta zona de lupta. Refuzat, chiar amenintat cu executia, desi fusese decorat pentru merite deosebite, Bologa incearca sa evadeze la rusi, dar este ranit si spitalizat timp de patru luni, apoi pleaca acasa in convalescenta, unde incearca sa-si puna ordine in viata. Rupe logodna cu Marta, dandu-si seama ca nu o iubise niciodata, si, intors pe front, se indragosteste de Ilona, fiica groparului ungur Vidor, la care statea in gazda. Hotararea de evadare o ia in momentul in care, fiind numit din nou membru al Curtii Martiale, este nevoit sa participe la judecarea a doisprezece romani acuzati de tradare.




Este prins de zelosul locotenent Varga, condamnat la moarte si executat, in finalul romanului, intr-o scena perfect simetrica aceleia de la inceput.

In acest interval, pana la deznodamantul tragic, timpul se scurge monoton, cu patrulari in proximitatea zonelor inamice si activitati de rutina, ducand la erodarea continua a moralului ofiterului roman, silit sa vada libertatea atat de aproape, incapabil de a ajunge insa pe taramul dorit. Personajele de care este inconjurat sunt parca artificiale, automatizate: Varga, personajul adversar, este doar un soldat de cariera, care executa ordinele, cu o mina aparent prietenoasa, prinzandu-l in schimb pe Bologa in noaptea cand incearca sa evadeze. El este un alter-ego malefic al lui Bologa, dominat de simtul datoriei, insensibil la, faptul ca implinirea datoriei face rau semenilor sai.


Ca atitudine fata de evenimente, capitanul Klapka, personaj ul-confi-dent, se situeaza pe o pozitie diametral opusa: el considera ca moartea lui Svoboda este plina de* tragism, conationalul sau fiind ca oricare dintre fiintele docile, nevinovate, sacrificate in vartejul razboiului, o victima inconstienta. Celelalte personaje sunt tangentiale cu destinul eroului. Logodnica Marta il iubeste doar pentru ca poarta uniforma; apartinand unei caste diferite, ea il repudiaza pe Bologa dupa ce pleaca pe front. Nici alti tovarasi din armata nu-i sunt apropiati: prin definitie, in razboi, omul devine personaj automatic, nemaiavand tangente cu sfera umanului. incercarile celorlalti ofiteri de a fi luptatori autentici sunt ilare, pentru ca ei raman niste burghezi transferati pe front, cu habitudinile si moravurile insusite de o viata. Singura lor zvacnire de constiinta, deformat reflectata, se produce cand pot determina moartea unui camarad, considerandu-l dezertor.


In zbuciumul dramei.sale, Apostol Bologa chiar marturiseste generalului Karg ca nu mai poate continua lupta, pentru ca ar face-o impotriva compatriotilor sai. Karg este insa un personaj mediocru, ajuns din intamplare intr-o pozitie suspusa, incapabil sa inteleaga tensiunea launtrica a lui Bologa. El a existat, de altfel, ca personaj real, fiind mentionat in ordinul de zi al Curtii Martiale a Comandamentului Brigazii 16 honvezi pedestri care, in data de 14 mai 1917, a pronuntat sentinta de condamnare la moarte a lui Emil Rebreanu, prin spanzurare. Karg este un ofiter cu functie inalta, las si poltron, cu o sarcina funesta, de a-i condamna pe dezertori. El nu intelege drama combatantilor de alte nationalitati inclusi in armata austro-ungara, de felul lui Gross, evreu, al capitanului Cervenco, rutean, sau al lui Bologa. Generalul Karg, crescut in bine cunoscutul spirit prusac, cu un program impus de severele regulamente militare, este o marioneta, un instrument de concretizare a razboiului distrugator. Pentru ca in acest proces importante nu sunt armele, ci mortile individuale, transformarea viului in neviu.
Diferit de el, oarecum provincial in ezitarile sale, Klapka traieste chinul condamnarii unui compatriot, Svoboda, dar, la fel ca Bologa, nu poate iesi din dilema dualitatii datorie militara -tradare a neamului. Padurea de spanzurati, veritabil ghetou al mortii, este a cehilor executati de catre tiranicul regim, care decide ca opozantii trebuie eliminati. Klapka ii declanseaza lui Bologa perceptia acuta a acestei realitati, a intregului adevar al pluralitatii etnice a imperiului, vorbind despre indatorirea cetateanului fata de un stat ce devine slab tocmai din intentia contrara, de a deveni puternic:

"Pentru noi, singurul mijloc de a deveni eroi este de a muri spanzurati".



In vartejul psihic al dramei sale, Bologa este asadar singur, fara a-l putea ajuta discutiile sterile; singurul sau companion este constiinta, care ii poate hotari destinul pamantesc, cu presupusa idee ca ar putea sa existe si dincolo de moarte. Simbolul dominant al romanului este padurea de spanzuratori, lugubra prin lipsa ei de viata, un fel de padure a infernului, un topos infernal, cuprinzand moartea ca o expresie a devenirii generale. Aventura lui Bologa, eshatologica, este una extrema: acum el isi poate verifica natura intima, realitatea fiintei sale efemere, pentru a exista mai departe in constiinta lumii.
Dominat inca de la inceput de moarte si de simbolurile ei lugubre, "Padurea spanzuratilor" este asadar si un tensionat roman psihologic. Ca tehnica de introspectie, Rebreanu utilizeaza vizualizarea starilor launtrice, modul de reflectare a lumii in constiinta, amplificarea treptata a unei stari de spirit sau a obsesiilor. Personajele devin treptat constiente de adevarurile crude ale realitatii, mascate ipocrit de legi si de regulamente, au din nou de ales, recastiga dreptul fundamental al alegerii destinului. Apostol Bologa constientizeaza faptul ca datoria este tocmai reflexul unei constiinte incremenite in automatisme si prejudecati, cultivate cu grija intr-un mediu rigid, mediul social al imperiului de la inceputul secolului douazeci, reflectat de altfel intr-o intreaga literatura, de la Kafka pana la Stefan Zweig. Reactiile prestabilite ale personajului, automatismele, justificarile actiunilor prin sentimentul datoriei se vor diminua pe masura ce Apostol Bologa va intelege dimensiunile dramei.
Pentru sondarea acutelor stari launtrice, Rebreanu infuzeaza observatia realista si obiectiva cu note de naturalism, un fel de realism exacerbat, cu reprezentari crude si brutale, detectabile mai ales in tablourile de maxima tensiune referitoare la moarte. Caracterul sordid al universului real este relevat cu grija de a nu pierde nici un detaliu, personajele fiind observate pana in zonele abisale ale constiintei. Temerile, psihozele, paranoia sunt amplificate pana la un nivel insuportabil, generate de realitatea cruda a razboiului, dobandind o anume configuratie in functie de caracteristici psihice anterioare. Profilul psihic al lui Bologa, conturat prin "dragostea idolatra" a mamei sale, al carei suflet era "plin de credinta in Dumnezeu", dar si prin conditia de martir a tatalui, la a carui moarte simte, ca si Nietzsche, ca Dumnezeu nu mai exista ("Am pierdut pe Dumnezeu"), ne poate avertiza asupra evolutiei faptelor. La fel ca altadata moartea tatalui sau, trezirea din somnul constiintei nationale il afecteaza profund, facandu-l sa-si piarda reflexele vechi, sa exploreze forme noi de comportament.


In aceasta conjunctura morala, viata amoroasa a lui Bologa este efemera, fapt ce subliniaza, o data in plus, tragicul situatiei: el este un om care incearca sa se adapteze la o lume dominata de spectrul mortii, incremenita in tipare existentiale si gnoseologice. Mica lume de portelan a saloanelor mondene este departe. Dupa ce rupe logodna cu Marta, din cauza comportamentului ei usuratic, viata afectiva a lui Bologa se consuma in cateva episoade de dragoste cu Ilona, fiica groparului Vidor, sentimentul erotic neavand, in realitatea lui originara, granite etnice. Dominantele sale psihice sunt insa altele. intors pe front, imaginea oamenilor atarnati in spanzuratori, cu o aura de martiri in jurul chipurilor, devine obsedanta. isi da seama ca acestia prefigureaza un inceput al sfarsitului, prin care imperiul se va prabusi, martiriul lor fiind echivalent cu cel al sfintilor executati de romani, incununat insa, in cele din urma, prin mari sacrificii, cu o izbanda deplina.
Semnificativa este scena de la sfarsitul romanului, unde obsesiva, simbolica ramane lumina noului inceput:

"Apostol se urca pe scaun si se lovi cu capul de streangul ce atarna de sus. Palaria i se infundase pe ochi... «Cine plange?» Klapka se batea cu pumnii in piept [...]. Crestele muntilor se desenau pe cer ca un ferastrau urias cu dintii tociti. Drept in fata lucea tainic luceafarul, vestind rasaritul soarelui. Apostol isi potrivi singur streangul, cu ochii insetati de lumina rasaritului. Pamantul i se smulse de sub picioare. isi simti trupul atarnand ca o povara. Privirile insa ii zburau, nerabdatoare, spre stralucirea cereasca, in vreme ce in urechi i se stingea glasul preotului: «- Primeste, Doamne, sufletul robului tau Apostol... Apostol... Apostol.»..."



Romanul se incheie astfel intr-o perfecta simetrie cu inceputul, pe care Liviu Rebreanu a inclus-o, ca si in "Ion", in toata compozitia romanului, alcatuit din patru carti, primele trei de cate optsprezece capitole, iar ultimul din numai opt, ca un fir narativ ce se intrerupe o data cu firul vietii personajului principal.

Este o simetrie a mortii, a inceputului si a sfarsitului, care domina tot spatiul romanului, asezat, ca o sabie a lui Damocles, sub semnul simbolic al spanzuratorii.

Alte referate romana, dar Necategorisite











Politica de confidentialitate