Ionel Teodoreanu este cunoscut mai ales ca autor al romanului La Medeleni, una dintre cele mai frumoase carti despre copilarie si adolescenta, desfasurata intr-o Moldova tihnita, senina, patriar­hala, in care oamenii traiesc in armonie si zimbet, aflindu-se parca de-a pururea in vacanta. Copilaria personajelor lui Teodoreanu nu cunoaste umbre, asprimi, conflicte dureroase, ci stirneste o ne­istovita incintare, vrajindu-l in primul rind pe naratorul care o invaluie in torente de metafore; ele creeaza o alta realitate, dea­supra faptelor si lucrurilor, o atmosfera poetica, imaginativa, calda, nas-cuta din candoare. Sentimentele .si imaginatia poetica, place­rea dialogului viu si a asociatiilor nenumarate estompeaza adesea filonul narativ in favoarea unor desfasurari scenice vazute minu­tios, a unui stil direct, liricizat.

Un text in proza deruteaza mai ales prin intindere si diversi­tate; se cuvine sa gasim principii de ordonare care sa capteze con­tinutul: situatii, intimplari, descrieri, dialog, figuri de stil. in cazul naratiunii, pentru ca Fravale-Baba este o naratiune, prima ope­ratie este stabilirea unor secvente narative, care se dovedesc la a-cest autor destul de unitare: plecarea de acasa sub ochii mamei, drumul, asteptarea in curtea scolii, formarea grupului care va fi clasa intii, cunoasterea invatatoarei, lectia. insasi aceasta enume­rare ne indica drept protagonist nu un copil, desi Fanuta pare eroul principal, ci grupul de copii.

Grupul traieste in jjagina prin deosebiri ("Multi au tacut niz­nai; altii s-au codit; altii au dat din cap cu da si ba; iar altii au vestit cu toata gura ca ei stiu de-acasa. ), prin contraste (Fanuta si baiatul primarului) prin exceptii (Stefan Damaschin de la Prava-le-Baba), dar mai ales prin reactii identice: copiii se imbulzesc, privesc uimiti peretii cu planse, simt mirosul strain al cladirii, stau nehotariti asteptind "drum", urmaresc avid ce se intimpla, con­firma evidentele, cad pe ginduri, se bucura ca nu sint in pielea celui scos la tabla, nu inteleg intrebarea, se mira, casca, "bucurosi ca nu-i cu banat", "rid intr-un glas"; ii stapineste emotia si dezorien-trarea, pentru ca intrind in acest grup, creat sub ochii cititorului, copilul care iese din unicitatea lui "de acasa", Fanuta devine Stefan Damaschin, numele e rostit intreg, li se vorbeste "ca unuia singur".

Relatat in acest fel, continutul isi pierde orice frumusete, fiindca evenimentele sint foarte obisnuite, recognoscibile. Autorul vede insa totul de la inaltimea copilului, el are, cum spune Calinescu, "o extraordinara memorie a copilariei".

Copiii descopera lumea si ochii lor sint atintiti mereu in afara, senzatiile lor sint extrem de yii, lucrurile li se dezvaluie ca niste miracole. De aceea si naratorul ii va privi din exterior, nu dinauntrul sufletului si gindurilor lor, pentru ca aceasta interioritate la virstele mici nici nu exista. Sa urmarim prin ce mijloace se realizeaza aceasta exterioritate.

Este vorba de descriere, dialog si de prelungirile metaforice ale moda­litatilor de expunere. Naratorul va descrie, folosind o tehnica pe care o numim a contrastului, infatisarea soldateasca, hotarita a mi Fanuta, pe care il compara pentru lamurire deplina cu o "catana" si tinuta moale, de catifea a lui Serban Postelnicu. Pentru a sublinia semnificatia acestui contrast exterior, naratorul nu analizeaza, ci compara:

"simtindu-se dulau de stina alaturi de pisicuta cu fiong la.gitui gulerat"; cei doi vin din lumi diferite: una aspra, precum aerul tare alstmii, alta dulce si parfumata, de salon, Fanuta va fi plin de forta, cunoscind munca ji raspunderile, celalalt, un obiect de lux, decorativ si poate miorlaitor. Acesta e rostul comparatiei; nu atit de a infrumuseta textul, cit de a exprima o multime de nuante in mod concis si sugestiv. Si concret, adaugam; vedem cele doua imagini: dulaul si pisicuta. Dialogul contine, de asemenea, foarte multe sugestii oferite de comentariile autorului. Cu exceptia lui Fanuta, mai complex ca­racterizat, copiii (nu numai cei din text, ci toti copiii) exista prin temperament, exprimat in gesturi, cuvinte, atitudini, prin menta­litatea infantila. Or, autorul observa reactiile lor pline de candoare: privirea "cu inghet", uimirea inciudat-admirativa dintr-un nerostit "iute-al dracului , uitatura prepuielnica. "Prepuielnic" inseamna banuitor. Copiii nu sint de fapt banuitori, ci uimiti, intrebatori, ginditori, derutati, putin speriati, curiosi; toate aceste stari dau a-cea privire a scolarului mic pus in incurcatura, care seamana cu o privire banuitoare, iar miscarea banuitoare a capetelor la intreba­rea ce e crida, produce efect comic. Atitudinea autorului e tandra si ironica in aceste notatii. Reflexivitatea e comica la acea virsta, si "caderea pe ginduri" va fi insotita de metafora ironica a nara­torului "innodati in indoieli".

Ironia izvoraste din contrastanta simplitate a primelor notiuni cu teribila implicare a copilului, semn de naivitate, de candoare. De pilda, "carturari" (carturar = om foarte invatat, de obicei in virsta, cu prestanta) sint declarati cei care anuntasera ca stiu sa scrie, ca stiu alfabetul; naratorul dilata perspectiva ironica, intarind contrastele:

"bancile carturarilor", (din clasa intii, citim printre rinduri). "s-au asezat cu slava in lo­curile de frunte", "au suspinat carturarii s-au trecut la vechile lo­curi".

Un alt contract comic se produce prin mentiunea ocupatiei tatalui, a carei prestanta sociala micsoreaza si mai mult faptura marunta si neajutorata a odraslei:

"Dar baiatul domnului Procuror a dat din cap, cu degetul in gura" (procurorul este un magistrat, o persoana care sustine acuzarea intr-un proces); Serban Postel-nicu (baiatul primarului), poreclit "Patlagica", ramine cu gura cas- cata; Decebal Cotruta, "baiatul domnului Capitan de jandarmi", ca o miniatura a tatalui sau, imbracat cum se afla in "tunica de postav militareasca, cusuta cu bumbi galbeni", "tace ostaseste", a-dica nu stie sa raspunda (admiratia autorului e mimata), dar mina dreapta ii porneste "glont" spre tabla aratind crida, pe care nefiind in stare s-o defineasca, o arata cu degetul. Ironia e amplificata de numele proprii. Baiatul primarului se numeste Postelnicu (postel­nic - arhaism care evoca o veche dregatorie), Hanta inseamna "gu­ra" sau "gura-sgarta", iar maretul Decebal se insoteste cu regio­nalismul Cotruta (vatra mica on loc intre perete si soba, adica un cotlon cald, un ascunzis). Fara ironie de data aceasta, e sugestiv si numele talentatului Fanuta, damascul fiind o tesatura foarte pre­tuiti, cu desene mari-si in relief.


In grupul de copii rasar citiva pentru a-i da relief; ei sint ti­purile stiute ale clasei de scolari mici: cel nelamurit, cel hotarit, cel prompt care spune "fuguta" totul, cel cu degetul in gura, abia desprins de poala bunicii. .Exista si voci anonime:

"a cascat unul", "a spus repede unul clipicios".


Intentia, subliniem, nu este niciodata de a critica, ci de a sur­prinde copilaria in toata nuditatea si ingenuitatea reactiilor sale, ae atitea ori amuzante, cum stie toata lumea.
Singurul personaj bine individualizat in acest text este Fanuta, marea exceptie a grupului, liderul. El ii conduce de la inceputpe ceilalti, remorcindu-i cu dezinvoltura, "din treacat", asteapta fara emotie in fata clasei inghetate de spaima pentru ca are incredere in el si ii place sa gindeasca singur. Stiinta lui de a se descurca in orice imprejurare, "si-n codru * se numeste independenta, si nu este caracteristica virstei; de aceea el apare ca o gazda, iar ceilalti ca niste oaspeti. Fanuta se adapteaza rapid, e hotarit, respectuos, plin de haz (a se retine porecla scornita de el si curajul de a aseza oul gainii unde trebuie). Mersul lui soldatesc contrasteaza cu chi-
f ml de sugar al lui Timbtei Hantu, cu buclele de domnisoara ale ui Postelnicu si cu naivitatea speriata a, tuturor. Personajul ar pu­tea deveni neconvingator sau antipatic din pricina atitor calitati, daca naratorul nu i-ar surprinde aceeasi inocenta, aceeasi marunta statura (evidenta.in ochii mamei) si originea modesta.
Fanuta are haina croita dintr-una veche, vine la scoala cu o gustare saracacioasa. El este dezavantajat social, e cel de la Pravale-Baba, de la marginea lasului. Nu cunoaste rasfatul si de aceea e mai pregatit sa infrunte situatiile npi, viata.

Este insa si mai inteligent decit ceilalti, mai talentat. intimplarea ofera u-neori astfel de compensatii. Exista o anumita tendentiozitate sociala, o justitie naiv reparatoare, idilica, am zice, ca in basmul popular; Fanuta cel .sarac e fala clasei, iar baiatul primarului -un nating. Antinomiile se traseaza cu linii mari, vizibile si sint metaforizate: catana - domnisoara, dulau - pisicuta, nota zece - zeroul, "oul babei".


Observam ca textul traieste prin dialogul de o vivacitate extra-
.
ordinara si prin sensurile figurate ale cuvantului: comparatii, me­tafore si alte figuri stilistice. Metaforele lui Teoddreanu deschid mereu ferestre spre tarimul acelei virste nerepetabile, copilaria, cind ochiul se incarca de uimire si de inchipuiri frumoase ca in basm. Autorul urmeaza prin metafora imaginatia copilului, de a-ceea figurile stilului sau au aceeasi concretete si prospetime ca senzatiile copilului. Metaforele lui Teodoreanu sint definitii in i-magini ca pasta proaspata a culorilor din pagina noua a abeceda­rului. Scoala, abecedarul si lumea sint nou-noute. Copilul ia act de ele cu o desavirsita puritate. Chiar rupti din pagina, termenii figurati se insira voios intr-o ghirlanda de surprize: vrabii, dulceti, intiiul foc in soba, zbirnitoarea unui zmeu, rindunica, sacul de car­tofi, clopotelul sarind intr-un picior. Sa culegem citiva. De exem­plu, invatatoarea "ii inchide parca intr-o cutiuta", adica retine ceea ce are unic fiecare,-dar imaginea concreta a cutiutei arata nu numai interesul si grija ei (nu inchizi in cutiute decit obiecte la care tii), ci presupune, prin forma diminutivala, si delicatetea nevinovatelor fapturi. Expresia sugereaza niste obiecte mici si pretioase. Sau "gla­sul de portelan", care tradeaza o fiinta fragila, gingasa, pura, ima­culata, candida. Alfabetul e povestea literelor. Lectia e o poveste, iar literele numite metaforic vin direct din basmul lui Creanga.
Unele reprezentari figurate se pot lua ca metafore totale ale copilariei.
Enumeratia reprezinta cea mai simpla forma de clasare a di­versitatii care asalteaza pe copil; in acest caz, ea poate deveni un poem al candorilor virtuale si tactile:

"sint multe lucruri albe si moi care nu-s nici piatra, nici crida. Asa, de pilda: pinza, laptele, halvita, lacramioara, mielul..."

Sirul enumerativ, ridicat pe verticala dialogului devine poem al exploziei de vitalitate a copiilor:

"- Ma ieu la trinta, a spus unul. - Ma spal, a spus altul. - Trag cu prastia. - Ma sui in copac. - Prind mita."

Ca si in cazul termenilor meta­forici, dialogul e centrat pe imagini concrete. * .
Se creeaza din aceasta imagistica o alta realitate, poetica, lirica, ce infrumuseteaza, o atmosfera care este a imaginatiei, nu a rea­litatii (in care intra: voio|ie, umor, candoare, culori si miscare) si care invaluie lumea ideala a copilariei.
Adultii sint un fel de ingeri pazitori ai copiilor, ii inteleg, ii ajuta, ii iubesc: invatatoarea, care apare pe nesimtite si are par de abur, daruind zimbet, dragoste, dreptate, sau mama lui Fanuta, care isi ascunde ingrijorarea si duiosia sub povete severe.
Remarcam culoarea blind regionala a episoadelor si a dialo­gurilor. Ne aflam in Moldova lui Creanga, in care oamenii au raga­zul rostirii. Limba scolii e indulcita de graiul local si circula intre catedra si banci cu mladierile ei taranesti pe care le stim din lite­ratura:

"-Iaca asta e litera a."

Acele ironiei sint matasoase, nu o aspresc.

O lumina voioasa se revarsa peste filele lui Teodoreanu» Lite­ratura acestui prozator seamana cu o dimineata limpede.