Folosind un procedeu compozitional specific, cel al povestirii in rama, autorul evoca universul vietii taranesti, reconstituind atmosfera patriarhala a satului de munte.
Din prima secventa a naratiunii aflam date etnografice exacte asupra mediului: o serie de amanunte semnificative din viata oamenilor de la munte, cu indeletnicirile aces­tora, cu bucuriile, necazurile si grijile lor:

"Nu stiu altii cum sunt, dar eu, cand ma gandesc la locul nasterii mele, la casa parinteasca din Humulesti,(...) parca-mi salta si acum inima de bucurie!"

Detaliile specifice unui interior taranesc, configurand casa traditionala din secolul trecut, sunt prezentate de autor prin enumerare: stalpul hornului ("unde lega mama o sfara cu motocei la capat, de crapau matele jucandu-se cu. ei"), prichiciul vetrei ("cel humuit, de care ma tineam cand incepusem a merge copacel"), cuptiorul ("pe care ma ascundeam, cand ne jucam noi, baietii, de-a mijoarca"). Elementele acestea nu raman fara determinanti:

"stalpul hornului" legat "cu motocei", "prichiciul" "humuit" sau "cuptiorul" sunt definite cu rolul pe care-l aveau in jocul copiilor.

Urmeaza o imagine de ansamblu, casa parinteasca fiind descrisa din interior, ea simbolizand copilaria insasi, varsta fericita, cand "...si parintii, si fratii, si surorile imi erau sanatosi, si casa hi era indestulata, si copiii si copilele megiesilor erau de-a pururea in petrecere cu noi si toate imi mergeau dupa plac, fara leac de suparare, de parca toata lumea era a mea".


Creanga se autodefineste astfel:

"Si eu eram vesel ca vremea cea buna si sturlubatic si copilaros ca vantul in tulburarea sa" - marturisire lirica ce ne pregateste pentru a introduce in centrul amintitilor, ca pe un simbol impunator al intregii copilarii, chipul scump al mamei. Dupa trecerea vremii, autorul o vede intr-o lumina deosebit de frumoasa, zugravind-o cu dragoste, respect si recunostinta:

"Si mama. care era vestita pentru nazdravaniile sale, imi zicea cu zambet uneori..: «Iesi, copile cu parul balan, afara si rade la soare, doar s-a indrepta vremea!» Si vremea se indrepta dupa rasul meu..."

Detaliile realiste, dezvaluind datini si credinte stravechi, prezente in satul romanesc, se inlantuie cu imaginea mamei, care este ridicata la treapta sublimului uman. Calitatile ei exceptionale o plaseaza in mit. Datinile perpetuate in satul romanesc, practicile stravechi dezvaluie, inca o data, felul de viata al oamenilor.

Mama crede cu tarie*in aceste datini. Ea "stia a face multe si mari minunatii: alunga nourii cei negri de dea­supra satului", "abatea grindina in alte parti, infigand toporul in pamant, afara, dinaintea usii; inchega apa numai cu doua picioare de vaca; ... batea pamantul sau paretele sau vrun lemn" cand odorul i se "palea la cap, la mana sau la picior", usurand suferintele copilului; "buchisea" taciunii in soba cu clestele "ca sa se mai potoleasca dusmanii"; cand mamei "nu-i venea la socoteala" cautatura feciorului, "indata pregatea, cu degetul imbaiat, putina tina din colbul adunat pe obsasul incaltarii, zicand: «Cum nu se di-oache calcaiul sau gura sobei, asa sa nu mi se dioache copilasul!»".

Smaranda Creanga e o femeie simpla, o taranca de la munte, nestiutoare de carte, ca si Vitoria Lipan, din Baltagul lui M. Sadoveanu; asa se si explica credinta ei in superstitii, in vraji si descantece. in schimb, este o femeie harnica, isteata, dornica de invatatura si nazuind sa asigure copiilor o viata mai buna. Desi e inglodata in treburi, ea gaseste timp sa invete, sa citeasca o d4ta cu baiatul ei mai mare. De aceea, copilul vede in fiinta care i-a dat" viata o adevarata zeita, de unde si acea atitudine de veneratie pentru mama sa, realizata printr-un adevarat imn filial, prezent in urmatorul fragment:


"Asa era mama in vremea copilariei mele, plina de minunatii, pe cat mi-aduc amin­te; si-mi aduc bine aminte, caci bratele ei m-au leganat... si sange din sangele ei si carne din carnea ei am imprumu­tat, si a vorbi de la dansa am invatat."


Pentru tot ce i-a transmis, copilul este recunoscator. Mama este prezenta si cu intransigenta sa fata de copil, cu grijile ei zilnice, dar si plina de duiosie, de sensibili­tate, purtandu-se in asa fel ca sa obtina rezultate educa­tive bune. Ne amintim ca atunci cand Nica o lasa inglodata in treburi si fuge la scaldat, ea il pedepseste luandu-i hainele, iar cand acesta se intoarce rusinat si flamand, il dojeneste blSnd ca sa-si schimbe purtarea.
Fiica de vornic, Smaranda stie sa poarte discutii lungi si convingatoare cu sotul ei pe teme educative: de exem­plu, scena intampinarii tatalui, care "venea noaptea de la padure de la Dumesnicu", cu consemnarea unor nazdravanii ale copiilor, scoaterea matelor de prin ocnite si cotrute.

Este aici un umor de situatie: mama. exigenta si darza, nu are aceeasi viziune asupra jocului copiilor precum tatal. Cand ea "se lasa cate oleaca ziua sa se hodineasca", baietii tocmai atunci "ridicau casa in slava".

"Cand incepe a toca la biserica, Zahei al tau, «cel cuminte», fuga si el afara si incepe a toca in stative, de paraie paretii casei si duduie ferestile. Iar stropsitul de Ion, cu talanga de la oi, cu clestele si cu vatrarul, face o hodorogeala si un taraboi, de-ti ie auzul; apoi isi pun cate o toala in spate si cate un coif de hartie pe cap si canta «aliluiia si Doamne mi-luieste, popa prinde peste», de te scot din casa. Si asa in toate zilele de cate doua-trei ori, de-ti vine cateodata sa-i cosesti in bataie"...

Starneste voia buna a cititorului opinia contrara pe care o exprima tatal copiilor, intr-un dialog savuros (comic de situatie):
"- ...Poi, da, mai femeie, tot esti tu bisericoasa, de s-a dus vestea, incaltea t-au facut si baietii biserica aici pe loc, dupa cheful tau. (...)
- Ei, apoi, minte ai omule? Ma mieram eu, de ce-s si ei asa cuminti, mititeii; ca tu le dai nas si le tii hangul. Ia priveste-i cum stau toti treji si se uita tinta in ochii nostri, parca au de gand sa ne zugraveasca" - raspunde fe­meia.
Dupa felul in care se adreseaza barbatului, Smaranda se dovedeste superioara lui ca putere de intelegere a lu­crurilor si mai sensibila la innoiri.

Deoarece copiii nu se potoleau cu harjoana, Smaranda era nevoita sa devina aspra:

"si nu puteam adormi de in­curi, pana ce era nevoita biata mama sa ne faca musai cate un surub-doua prin cap si sa ne deie cateva tapangele la spinare".

induiosat de amintire, autorul noteaza:

"Si numai asa se putea linisti biata mama de raul nostru, biata sa fie de pacate!"

A doua zi, jocurile incepeau de la capat, "si iar lua _v mama nanasa din coarda si iar ne jnapaia, dar noi parca bindiseam de asta? vorba ceea:
«Pielea rea si rapanoasa Ori o bate, ori o lasa...»"
Smaranda este individualizata in special prin harnicia si dragostea ei de mama, un accent special dobandind darzenia cu care isi urmareste ambitia de a-l vedea pe Nica preot.
Smaranda este o femeie deschisa, prietenoasa, bucuroasa de oaspeti. Dupa intamplarea cu pupaza, ea o cheama pe matusa Marioara, cu care se sfadise din pricina lui Nica, la o masa buna, cu placinte si un pahar de vin:

"ca cele rele sa se spele, cele bune sa s-adune".