Poezia "Oul dogmatic" a aparut in revista "Cetatea literara", in anul 1926, avand titlul semnificativ "Vegetariana".

Sentintele filozofice ale poeziei amintesc de "Glossa" lui Mihai Eminescu, inceputul stabilind o dihotomie a inilor teluric si uranic, intre lumea comuna, a omului flra revelatiile profunde ale cav . si simbolul genuin al germinatiei universale, reprezentata de oul primordial, intre hrana i uieriala si cea spirituala:

"E dat acestui trist norod
Si oul sterp ca de mancare,
Dar viul ou, la varf cu plod,
Facut e sa-l privim la soare!" Oul, simbol cosmogonic total, semn al increatului, este plin de viata, "viul ou", situat in antiteza cu "oul sterp", simplu aliment domestic, nerelevant pentru omul comun, pentru acest "trist norod".

Oul "viu" reprezinta energiile eterne, increate, avand ascensiune spre sferele uranice, spre solaritate:

"Facut e sa-l privim in soare".

Oul, ambivalent, "palat de nunta si cavou", inchide in substanta sa inceputul si sfarsitul, viata si moartea, fiind sediu deopotriva al creatiei si al distrugerii, al increatului, ce conserva in nuce dimensiunile temporale si spatiale ale lumii, si al nuntii, care incepe devenirea, dar si entropia soldata cu moarte, cu sfarsitul inevitabil:

"Cum lumea veche, in clestar,
inoata, in subtire var,
Nevinovatul, noul ou,
Palat de nunta si cavou."

Arhitectura spatio-temporala inchide simbolic structura unui univers potential, increat, aflat inca intr-un echilibru metastabil, capat al lumii, al unui univers potential, cand entropia temporala inca nu se declanseaza:

"Din trei atlazuri e culcusul
in care doarme nins albusul
Atat de gales, de inchis,
Ca trupul drag, surpat in vis".

Poezia are un caracter initiatic, figurand un moment precosmie, o propensiune catre timpul originar, catre starea de latenta
anterioara creatiei lumii materiale. Din perspectiva unei nontemporalitati primordiale, lumea ramane fixata intr-un spatiu virtual, e un dat aprioric, in care Spiritul, "De foarte sus
Din polul plus", inca nu s-a impreunat cu Materia, cu "glodul pamanturilor", inca nu a savarsit nunta initiatica a creatiei prime:

"Dar plodul?
De foarte sus
Din polul plus
De unde glodul
Pamanturilor n-a ajuns

Acorda lin
Si masculin
Albusului in hialin:
Sarutul plin".

Simbolurile multiple ale acestui increat se observa tocmai din perpetuarea non-temporalitatii, din incercarea de a conservarea lumea prima, existenta doar sub forma de proiect, de trup "surpat in vis", in spatii abstracte, redusa la un dom de maxima concentrare, un "univers in univers", concentric, cu "trei atlazuri" ce invaluie miezul creatiei. Din acest stadiu al nonexistentei timpului si spatiului, se desprinde lumea perfecta a inceputurilor, degradabila prin nuntire, pe masura aparitiei marimilor fizice entropice.
Esenta lumii se constituie din textura materiala a primordialitatii:

"Din trei atlazuri e culcusul
in care doarme nins albusul


Atat de gales, de inchis,
Cu trupul drag, surpat in vis."

Plodul devine un simbol al lumii arhaice, o esenta divina din care se nasc toate celelalte:

"Dar plodul?
De foarte sus
Din polul plus
De unde glodul
Pamanturilor n-a ajuns."

Acest glod al "pamanturilor" reprezinta materia greoaie, un reziduu al materiei prime, energetice, fara componenta gravitationala. Oul reprezinta functia de transcendere a nonmateriei -in materie obisnuita:

"Acorda lin
Si masculin
Albusului in hialin:
Sarutul plin."

Omul este o fiinta imperfecta, incapabila sa desluseasca esenta cunoasterii, neintelegand ca toate avatarurile Creatiei prime, toate acele "marunte lumi" ce apar din haos sunt intrupari ale Duhului Sfant "facut sensibil" si pastreaza "dogma", matricea originara:

"Om uitator, ireversibil,
Vezi Duhul Sfant facut sensibil?
Precum atunci, si azi intocma:
Marunte lumi pastreaza dogma."


Referirile la legendele biblice, dupa care (cum se citeaza si in motoul poeziei) "Duhul Sfant se purta pe deasupra apelor", creeaza semnificatii multiple, omul comun primind in dar, ca revelatie profunda, esentiala, oul cunoasterii depline, oul "uituc", semn al mintii limitate, fiind inlocuit cu oul-simbol al creatiei potentiale:

"Sa vezi, la bolti, pe Sfantul Duh
Veghind vii ape fara stuh,
Acest ou-simbol ti-l aduc,
Ou sters, uituc."

Omul, "cadavrul de ignoranta" din legendele apocrife, trebuie sa primeasca oul "cu plod", incarcat cu potentialitatea Creatiei:

"Nu oul rosu.
Om fara sat si om nerod,
Un ou cu plod
iti vreau, plocon, acum de Pasti;
il urca-n soare si cunoaste!" Principiile cosmogonice ale universului, spatiul si timpul inca nedecelate, sunt incifrate in "acel galben icusar,
Ceasornic fara minutar":

"Si mai ales te infioara
De acel galben icusar,
Ceasornic fara minutar
Ce singur scrie cand sa moara
Si ou si lume. Te-nfioaraV De ceasul galben, necesar...
A mortii frunte-acolo-i toata.
in galbenus,
Sa roada spornicul albus,
Durata-inscrie-n noi o roata.
intocma - dogma."

Oul, simbol al vietii si al mortii, inceput si sfarsit al lumii, are inscris in el codul distrugerii finale. Dogma, gandirea scolastica, imperfecta, determina programatic aparitia mortii. Roata timpului conduce la disparitia individuala a omului, la debarcarea sa treptata din universul energiilor prime. De aceea, oul sterp trebuie abandonat:

"inca o data:
E Oul celui sterp la fel,
Dar nu-l sorbi. Curmi nunta-n el.
Si nici la closca sa nu-l pui!
Si lasa-n pacea-intaie-a lui,
Ca vinovat e tot facutul,
Si sfant, doar nunta, inceputul."

Conservarea timpului in el insusi este conditia sine-qua-non a existentei increatului, a lumii perfecte. De aceea, inceputul, starea de echilibru metastabil este benefica, in timp ce "facutul" este impur, determinant al eschatologiilor individuale si generale.
Poezia "Oul dogmatic" cumuleaza semnificatii multiple ale miturilor cosmogonice, orientate catre explicarea, in sens de arta poetica, a creatiei artistice, omul fiind indemnat catre revelatii continue in uniersul mirific al cunoasterii.