O alta poezie barbiana, Dioptrie, sugereaza ideea puterii de cunoastere limitate a fiintei umane. Opozitia lume umana-lume a ideilor poate fi redusa, dar nu poate fi inlaturata. Lumea ideala ramane necunoscuta. Lectura acestei arte poetice pune in evidenta doua planuri, doua posibile grile de analiza: un
plan pictural, descriptiv (lectura unei carti la gura sobei) si un plan al semnificatiilor profunde (limitele cunoasterii umane). Lectura cartii se transforma intr-o incercare de descoperire a cifrului Universului, de dezva­luire a tainelor cosmice.

Secventa poetica initiala marcheaza o prima incercare de a descifra sensul existentei. Elementele de recuzita primesc valente simbolice; banala lentila se transforma in prisma, promitand parca succesul actului de initiere in tainele universului. Actul cunoasterii sta sub semnul lui Orfeu, sub semnul muzicii privite ca matematica a sunetelor ("orga prismei"). Muzica, geometria, poezia sunt modalitati de reprezentare a diferitelor forme de existenta. incercarea de a patrunde in labirintul de semne al cartii inregistreaza un prim esec, caci privirea pastreaza inca perspectiva exterioara ("cotoare, muchii"). Pe de o parte exista promisiunea cunoasterii oferita de carte, "saturat de semn, poros infoliu" ("ca fruntea vinului cotoarele rosesc"), pe de alta parte, aceasta perspectiva este imediat anulata in versul urmator. Soarele, simbol al ultimei trepte a cunoasterii, devine soare negru, de doliu. Lumina salvatoare se trans­forma in lumina negativa, distrugatoare. Cunoasterea e refuzata.

Hermeneutica, incercarea de a patrunde sensurile "cartii" continua. Patrun­derea in interiorul cartii sugerata prin adverbul "aproape" determina contactul cu "fila vibratoare ca o toba" realizandu-se deschiderea spre ritmica univer­sala. Apropierea este urmata de un nou esec:

"ochii impietresc crucis".

Ochiul uman se dovedeste un inlocuitor ineficient al luminii solare, neavand puterea unificatoare a ochiului divin, a ochiului in "virgin triunghi", indreptat spre lumea exterioara si capabil sa-i dea sens. Esecul este intarit prin transfor­marea "coroanei literei" (sugestie a elevatiei pe care o poate aduce descifra­rea) in "maracinis" (labirint greu de strabatut). Urmarea este fireasca: lumina solara este inlocuita cu o lumina trunchiata, anulata ("lumina tunsa, grea, de soba"). Tendinta spre ascendenta solara ramane o constanta a operei barbiene, aparand si in ciclul Uvedenrode. Esecul readuce elementul prozaic ("Odaie... Deretecata trece, de-o matuse - "). Actul cunoasterii e asociat cu visul, e ideal.


Cartea devine "lagar scris", isi mentine ermetismul, sensurile nu sunt niciodata patrunse pe de-a-ntregul. Lumina cunoasterii ("a devenire zilei") ramane camuflata in necunoastere ("cenuse").
Textul Dioptrie propune o stilizare extrema a decorului ("dioptrie", "prisma", "muchii", "conuri") asociata cu o geometrizare, o esentializare a lumii, caci, in opinia lui Ion Barbu, "poezia este o prelungire a geometriei".


Stilul poeziei se caracterizeaza printr-o extrema concentrare a expresiei, austeritatea limbajului fiind insotita de un ton solemn, oracular. Ion Barbu este considerat "unul din foarte putinii cunoscatori si creatori de expresie romaneasca puternica si noua" Poezia barbiana urmareste abolirea subiectivitatii confesionale, a lirismului plat, a retoricului, a didacticismului, dezvaluindu-se pe baza relatiei sintactice dintre termeni. Din experienta trecutului, Ion Barbu retine doar idealul poeziei clasice, manifestandu-si preferinta pentru rigoare, echilibru, armonie.

Prin toate trasaturile mentionate, opera lui Ion Barbu reprezinta un reper al modernitatii romanesti, poetul avand capacitatea de a visa in pofida lumii, de a structura lumi posibile, diferite de real.