Darul lui mos Miron infatiseaza o intimplare din timpul razboiului pentru intregirea neamului jomanesc. Faptele se petrec in 1916, anul intrarii Romaniei in razboi. Intr-un sat transilvanean, un batrin singur si sarac se intereseaza zilnic, mergind la gara si vorbind cu soldatii sositi de pe front, despre intrarea romanilor in razboi. In fata acestor oameni cu fete "supte si innegrite", aducind "aerul razboiului indepartat", batrinul are o sfiala ciudata. "I se parea ca-s vrednici de-o cinste deosebita", desi erau atit de tineri, ar fi putut sa-i fie nepoti. El nu spune de la inceput ce-l interesa, vorbind pe ocolite si numai in cele din urma e silit sa vorbeasca deslusit, pentru ca soldatii, bolnavi sau veniti in concediu, sa-l poata lamuri.
"De
cum a dat gura de primavara", proviziile mosneagului s-au sfirsit
si, fiind vremuri grele, "bucatele erau scumpe foc".
Mos Miron
incepe sa lupte cu saracia, cu foamea. Cere ajutor la primarie, dar
neavind pe nimeni din familie plecat pe front, nu primeste nimic. Merge
apoi pe la neamuri (avea frati si alte rubedenii), pina cind "i s-a
taiat apa si de la moara asta . Munceste pe la casele oamenilor, caci
incepuse "prasitul cucuruzului" si era "lipsa mare de palmasi".
Toti ii atrag, insa, atentia ca ar putea vinde otava, marfa bine platita
la acea vreme. Primarul se oferise sa i-o cumpere chiar el,, dar batrinul
refuzase suparat, afirmind ca n-ar avea primarul bani sa-i cumpere otava.
"Rudeniile" sint de aceeasi parere, anume ca pe otava ar lua "bani
frumosi".
Toti sint convinsi ca batrinul asteapta sa creasca pretul
otavei, s-o vinda "pe-un car de bani".
Auzind vorbele neamurilor,
mos Miron a plecat cu tot atita
graba si nemultumire, fara a se mai intoarce, ca si de la primarie:
"s-a dus ca din pusca".
Dupa
intrarea Romaniei in razboi, mos Miron nu-si mai paraseste gospodaria,
veghind noapte de noapte, tragind cu urechea "sa prinda vuietul razboiului".
in cea de-a treia saptamina de paza necurmata, mos Miron prinde sunet
tje copita si iese in drum "a-dulmecind departarile".
Era noapte.
intilneste o patrula de cavalerie romaneasca. Le ofera soldatilor
otava pentru cai, dar acestia neavind "vreme pentru asta", promit
sa primeasca "darul" la intoarcere. Se intorc dupa doua ceasuri
si multumesc mosneagului care scosese la poarta sapte legaturi de
otava. Batrinul o lauda si de acesta data:
"Stramatura, nu alta!".
Cind, peste trei zile, prin satul lui mos Miron trec coloanele armatei
romane, batrinul imprastie otava inaintea boilor si cailor. "Prin
invalmaseala aceea de oameni si de vite se vedea un batrinut in straie
albe, cu capul gol cum tot lese pe j>ortita cu cite-o sarcina de
otava"; "in mina tinea o pine alba capatata de la soldati".
Nu-si mai cauta palaria, pierduta in pod prin otava, nu baga de seama
nici lacrimile care-i cadeau neincetat pe piinea din care musca.
Cea
mai interesanta intrebare in legatura cu aceasta naratiune ar fi:
de ce mos Miron isi ascusese gindul? Ceea ce dorea el sa faca era
o fapta foarte frumoasa, care ar fi fost admirata de toata lumea.
Pentru ce nu-si dezvaluise intentia de a pastra otava pentru caii
luptatorilor nostri, indurind atitea lipsuri si mai ales banuiala
ca nu-si vinde otava din cauza setei de cistig? Planul mosneagului
e tainic si in aceasta vedem adincimea sentimentelor safe, discretia
lui, o trasatura caracteristica a taranului roman. Batrinul e sobru
si sfios; nu pune intrebari directe, isi ascunde cu modestie intentia
de a participa la victorie cu singura sa avutie.
Ca intr-o cunoscuta
pilda biblica, darul sau este nepretuit fiindca mos Miron nu daruieste
din prisosul sau, ci ofera cu dragoste toata "averea" lui: otava.
Modul in care o face este de asemenea plin de inteles. Oferta are
loc noaptea, prima oara, iar a douaoara, mos Miron se amesteca in
invalmaseala de oameni si vite. in ambele cazuri, scriitorul sugereaza
discretia faptei mosneagului, anonimatul gestului. Nu ni se da numele
intreg al taranului, nici numele satu.hu transilvanean. Ele ramin
nestiute pentru ca nu au importanta. intimplarea putea avea loc in
orice sat. Multi batrini vor fi avut aceleasi sentimente in clipa
cea mare a razboiului sfint pentru intregirea neamului. Tulburarea
batrinului in fata soldatilor sositi la gara, a celor din patrula
de cavalerie, lacrimile sale izvorind "in nestire" exprima emotia,
coplesitoare a unui Om pentru care viata nu mai are inteles decit
inchinata cauzei comune a romanilor din Transilvania. Nu stim cum
a trait acest om, nici de ce era singur, fara copii si nepoti. Stim
doar ca nu ingaduie sa i se afle gindul, ca are taria de a indura
foamea, saracia si dezaprobarea oamenilor. Puterea lui sufleteasca
il ajuta sa astepte, sa pindeasca evenimentele si sa se faca folositor
. fara a marturisi nimanui nimic, cu toate ca avea frati si neamuri
si
cunostea, desigur, pe toti cei din sat. El "intra in razboi" conform
planului sau "secret . Aceasta tarie sufleteasca in trupul imputinat
de virsta impresioneaza pe cititor. Povestirea s-ar fi putut intitula
si "Taina lui mos Miron*, pentru ca autorul izbuteste sa infatiseze
taina unui suflet, sentimente a caror adincime e ascunsa cu grija si
care sint dezvaluite cu smerenie, prin fapta, nu prin declaratii.
Agarbiceanu
nu descifreaza in cuvinte framintarile sufletesti ale personajului.
Le intrezarim din. comportamentul acestuia. Sint prezentate, prin urmare,
indirect.
Expresiile
populare care apar in cele citeva parti descriptive si in dialoguri
creeaza atmosfera satului transilvanean, ne apropie de oamenii care
traiau in acele locuri.
Iubirea
de neam, exprimata fara nici un cuvint, puterea de a indura pentru
ca prin sacrificiu sa poti deveni folositor, oncit de neinsemnata ti-ar
fi contributia, iata ce transmite
Darul lui mos Miron.