Grigore Alexandrescu oscileaza in permanenta intre atitudinea romanticului, dornic de (tenebre si mister, creator de mari viziuni ale istoriei, si aceea a clasicului, care priveste cu ochi lucid si critic lumea inconjuratoare, satirizandu-i excesele, moravurile, neimplinirile, uneori in tuse puternice, demne de paginile lui Swift sau de piesele lui Moliere.

Cultul ratiunii, echilibrul clasic, atitudinea detasata, de spectator ironic la marele, uneori grotescul spectacol al lumii le probeaza Grigore Alexandrescu in "Fabulele" si "Satirele" sale. Tarele umane sunt condamnate de moralist in texte care, dincolo de circulatia universala a temelor si motivelor, a personajelor si situatiilor tipice, ii confera lui Grigore Alexandrescu amprenta de fabulist original, neintrecut pana astazi ca valoare artistica: prostia in "Elefantul" sau in "Mierla si bufnita", lasitatea in "Dreptatea leului" si "Cucul", lingusirea si demagogia in "Vulpea liberala" si "Falsul moralist", tradarea de semeni in "Toporul si padurea", dorinta de parvenire si efectele acesteia in "Boul si vitelul" si "Cainele si catelul".

Fabulele sunt povestiri distincte, scenete cu caracter epic si cu un semantism alegoric Conventional, in care personajele sunt de regula zoomorfizate, ilustrand fiecare cate un viciu uman: leul intruchipeaza puterea tiranica, vulpea, viclenia, iepurele, frica, boul, prostia, dulaul, forta combinata cu falsa desteptaciune.


In "Dreptatea leului", epica simpla, exterioara vizeaza conflictul dintre doua animale, Leul si Pardosul, ambele fiind simboluri ale puterii fizice, transpusa alegoric in putere politica si azboinica. Incipitul este ex abrupto, trimitand direct la subiect:

"Leul, de multa vreme, radicase )stire,
Sa se bata cu riga ce se numea Pardos;
Caci era intre dansii o veche prigonire
Si galcevire foare, pentru un mic folos."

Scopul luptei este ridicol, "un mic folos", "un petec de campie", un pretext, ca in orice confruntare de orgolii. Lupta dintre dobitoace, impartite in tabere, dupa stapani, tine mult, este indecisa, facand multe victime:

"Acum sange mult curse, si multe luni trecura,
Far-a se putea sti
Cine va birui.
Elefantul nasos,
Si bivolul pieptos,
Cu lupul coada-lunga,
Multe izbanzi facura."

Razboiul devine, ca totdeauna, un prilej pentru consumarea energiilor combatantilor si pentru anihilarea fizica a participantilor:

"Ici se vedea un taur jumatate mancat;
Langa el un tovaras ce zbiara si il plange;
Colo, un porc salbatec fara doua picioare;
Si mai la vale, vulpea se tavaleste, moare,
Oftand dupa curcanii ce inca i-au scapat."


Pentru a pune capat confruntarii cu final incert, evident prin victorie, leul se adreseaza unui proroc, maimuta, "vestita vrajitoare", care, in spirit ironic, ii da suveranului mai greu de cap un raspuns ambiguu, vizandu-l fara doar si poate in mod straveziu:

"Ca sa poata-mparatul lesne sa biruiasca,
Trebuie sa jertfeasca
Pe acel ce in oaste e decat toti mai tare,
Mai vestit in razboaie, mai vrednic si mai mare."



Leul convoaca atunci consiliul "lighioanelor", pentru a desemna victima, el insusi spunand ca nu mai este cel mai tare, patimind din cauza tusei. Vulpea rezuma in aceeasi tonalitate satirica viclenia primara a leului:

"Ce-are a face! raspunse,
inaltimea ta esti
Oricat de slab poftesti."


Dupa exemplul leului, rand pe rand, toti mai marii ostii isi declina orice putere:

"tigrii, ursii, si cu un cuvant toate
Lighioanele-acelea ce erau mai coltate."

Ierarhia puterii se schimba in momente critice, nici unul dintre animalele puternice nevoind sa fie jertfit, dupa cum prorocise oracolul.
Iepurele, personajul cel mai slab, naiv si umil, este singurul care vine sa-si dea cu parerea, reiterand, inconstient, "pacatele" purtate de stramosii lui:

"Iepurile, sarmanu, - crez ca-l tragea pacatul,
Sau pacate mai multe
De mosii lui facute -
Veni sa-si dea parerea. Dar toti cat il zarira
Asupra-i navalira."

El este gasit tap ispasitor:

"El este cel mai tare!
S-ascundea urecheatul, si nu-i placea sa moara
Ca sa ne faca noua biruinta usoara."

Ca in "Ferma animalelor", de George Orwell, iepurele este socotit cel mai potrivit pentru implinirea profetiei:

"Cainii atunci sarira
Si-n grab ti-l jupuira."

Morala este aceeasi dintotdeauna, ca intr-un razboi nu mor mai-marii care le incep, ci oamenii marunti, "carne de tun" pentru masina ucigatoare si prima jertfa in acest conflict irational:

"Se afla vreo tara, unde l-asa-ntamplare
Sa se jertfeasca leul? Nici una, mi se pare.
Nu stiu cum se urmeaza, nu pricep cum se poate,
Dar vaz ca cei puternici oriunde au dreptate."


Constructia lingvistica a versului este o combinatie intre diverse unitati metrice, troheu, iamb si anapest, intr-o masura variabila, cu versuri scurte, de 6-7 silabe, pana la cele de 13-14 silabe. Fiind vorba de o poezie epica, abunda verbele de miscare, "trecura", "se tavaleste", "zbiara", "plange", "biruiasca", "jertfeasca", sugerand in acelasi timp violenta razboiului. Toate particularitatile artistice releva continutul pregnant al fabulei, mesajul lucid si ironic transmis de poet contemporanilor. Grigore Alexandrescu construieste in plan imaginar o imagine fidela a realitatii, animalele fiind o masca pentru personaje reale, scriitorul inregistrandu-le comportamentul intr-un vast catastif al stereotipiilor umane. Leul este suveranul ingamfat, foarte puternic, care, din orgoliu, declanseaza un razboi. El este cel mai puternic, dar las si viclean in momente de pericol, neacceptand sa se jertfeasca. Maimuta este consilierul lui de taina, legatura directa cu divinitatea, situandu-se intre suveran si zeii raspunzatori de soarta lumii. De aceea, imparatul ii accepta profetia, asigurandu-si insa o scapare vicleAna , memorabila in plan literar, socotindu-se, nu ca altadata, cel mai puternic, ci, dimpotriva, cel mai slab. Copoii reprezinta politia si puterea represiva, ursul, lupii si vulpea, oameni cu mare influenta in societate, in timp ce iepurele, fricos de felul lui, este omul de rand, incapabil sa inteleaga marsaviile jocurilor din culisele politice. De aceea, el se va sacrifica pentru un ideal inutil, lupta declansata pentru un "petec de campie".

Grigore Alexandrescu edifica astfel, in peisajul literar romanesc, o adevarata "comedie umana ", in care deriziunea, lasitatea si poltroneria fac parte din spectacolul lumii. "Caracterele" poetului pot fi recunoscute in arhitectura sociala a fiecarei comunitati umane.