Poezia, prima din volumul "Balade si idile" (1893), este un pastel cu note de idila, in care imaginea satului si a naturii in amurg se subordoneaza unui sentiment discret, erotic, perceput in final ca o emanatie a spiritului universal, a "duhului sfant" ce cuprinde, in puterea noptii, intreaga lume. Involuntar, dupa o dinamica fireasca a naturii cuprinse de inserare, Cosbuc repeta aproape intocmai, desigur cu alte mijloace artistice, un mecanism poetic deja uzitat de Ion Heliade-Radulescu, in fragmentul de pastel din "Zburatorul", si de Mihai Eminescu, in "Sara pe deal".

"Noapte de vara" este, la randul ei, o poezie a inserarii, a retragerii oamenilor si a vietuitoarelor de spatiile intinse ale zilei in toposul ocrotit al casei si al satului.

O prima strofa, cu rol de incipit, de atmosferizare, marcheaza momentul amurgului, perceput la nivelul stingerii luminii solare. Natura e inca plina de lumina, supusa solaritatii unui peisaj transcendent, in care, treptat, se instituie umbrele noptii:

"Zarile, de farmec pline,
Stralucesc in luminis;
Zboara mierlele-n tufis
Si din codri noaptea vine
Pe furis."

Tabloul naturii este larg, deschis, proiectat in jaristea cosmica, reliefat de imaginea zarilor cuprinse de lumina inserarii, de un crepuscul linistitor, in timp ce pasarile cantatoare se pregatesc pentru ritualul nocturn al somnului. Lumina pare lichefiata, adunata toata in luminisul codrilor, filtrata de imensa concentrare a elementului vegetal, in retragere subtila din fata noptii, vazuta ca o emanatie telurica, "pe furis", din adancurile domului silvan. inca din prima strofa, poezia sugereaza stingerea treptata a miscarii terestre, starea de imobilism de care este cuprinsa intreaga natura. Urmatoarele trei strofe surprind miscarea, terestra, deplasarea catre centru a intregii suflari a satului, secventa aflata sub semnul unui verb cu sens edificator:

"vin", repetat aproape obsesiv, de cinci ori. in satul atemporal romanesc toate vin, se aduna intr-un spatiu ocrotit, al linistii si al somnului: carele incarcate "vin incet si scartaind"; turmele grele, la fel ca in poeziile amintite mai sus, "s-aud mugind"; "flacaii vin pe lunca
Haulind"; nevestele vin de la rau, "cu cofita pe-ndelete"; stoluri de fete "vin cantand" de la seceris; "De la garla-n palcuri dese
Zgomotosi copiii vin".

Imaginea e de tablou bucolic, etern, zugravit ca in idilele antice ale lui Teocrit, care a surprins linistea campeneasca si viata simpla si curata de la tara. O singura secventa mai surprinde viata satului in tumultul amurgului, "Satul e de vuiet plin", in contrast cu fumul ascensiv, ce strabate inaltul, intr-o nazuinta de echilibru cu ritmurile cosmice:

"Fumul alb alene iese
Din camin."

_;          Diminuarea miscarii prefigureaza intrarea treptata in lumea lui Hypnos, zeul
somnului, si, in final, linistea totala a intregii firi, perceputa la scara cosmica, din care pana si timpul este eliminat ca dimensiune. Noaptea, personificata, este calda, venind dinspre codri incet, invadand locurile in mod discret, nota de mister din final fiind abia sesizabila. Pe aceasta gradatie descendenta a inserarii, zgomotele se sting treptat, iar natura se acopera de o liniste deplina:


"Dar din ce in ce s-alina
Toate zgomotele-n sat,
Muncitorii s-au culcat.
Linistea-i acum deplina
Si-a-noptat."

Fenomenul stingerii cuprinde chiar focul din vatra, devenit tot mai lipstt de putere si de stralucire, in timp ce, din umbrele noptii, se trezesc sunete ale unui bestiariu cu sursa mitologica autohtona:

"Focul e-nvelit pe vatra,
Iar opaitele-au murit,
Si prin satul adormit
Doar vrun cane-n somn mai latra
Ragusit."

Linistea satului presupune astfel existenta unui spirit etern al asezarii, al vetrei, ceea ce aminteste de o arhaitate pregnanta, de reminiscente ale credintelor pagane.
Aparitia lunii dobandeste puterea unui act hierofanic, prezentei ficat prin interjectie, ceea ce presupune o vizualizare puternica a vazduhului; e plina de mister, ca in tablourile romantice, surprinsa intr-o gradata miscare ascensionala:

"Iat-o! Plina, despre munte
Iese luna din bradet
Si se-nalta, incet-incet,
Ganditoare ca o frunte
De poet."

Luna isi proiecteaza imaginea celesta asupra codrilor, intr-o armonie cosmica, ritmata, in plan terestru, de sunetul onomatopeic al codrilor si al caderilor de ape:

"Ca un glas domol de clopot
Suna codrii mari de brad;
Ritmic valurile cad,
Cum se zbate-n dulce ropot
Apa-n vad."

Apa este asociata adeseori cu linistea, clipocitul ei prefigurand o coborare spre somn, spre eternitatea visului, intr-o tonalitate la fel de imateriala ca dorul. Valurile cad "ritmic", figurand energia niciodata infranta a esafodajului naturii, in timp ce codrii acompaniaza aceasta orchestra molcoma a unei entitati spirituale invizibile, discrete, intr-un registru senzorial cvasiimperceptibil.
Tonurile linistii devin ele insesi sensibile, ca o stare de gratie a intregului cadru, terestru si cosmic:

"Dintr-un timp si vantul tace;
Satul doarme ca-n mormant -
Totu-i plin de duhul sfant:
Liniste-n vazduh si pace
Pe pamant."

Este clipa ideala a desteptarii tensiunilor launtrice ale firii, care pun in miscare dorul, ca emanatie a unei atractii erotice universale, de implinire, de recuprindere a partilor in totul originar:

"Numai dorul mai colinda,
Dorul tanar si pribeag,
Tainic se-ritalneste-n prag,
Dor cu dor sa se cuprinda,
Drag cu drag."

Aparitia "dorului" se inscrie in coordonatele spatiului-matrice de care aminteste, mai tarziu, Lucian Blaga, hierofania care stabileste punctul de legatura intre multiplele planuri ale universului, terestru si cosmic, real si ireal, uman si universal.