Referate romana - referate la limba romana categorisite pe autori Referate, Referat, caracterizare, comentariu, eseuru, rezumat
HomeTrimite comentariuContact







Texte ce pot fi alese ca suport al demonstratiei: Cartea nuntii, Bietul Ioanide, Enigma Otiliei.

Orientari teoretice

George Calinescu isi afirma repetat in peisajul literar interbelic preferinta pentru formula literaturii obiective, realiste, refuzand modernitatea formulelor proustiene si gidiene, deoarece, considera el, literatura romana nu e suficient de evoluata pentru a le experimenta. Pentru el, romanul este "opera de condensare a vietii", iar "orice creatiune trebuie sa fie in chip necesar si un document".

Se imbina, in aceasta raportare, cele doua sensuri ale termenului realism: sensul restrans si sensul istoric, acela de curent literar.

O prima acceptie a termenului se bazeaza pe ideea existentei unui raport al literaturii cu realitatea pe care o transfigureaza (principiul mimesisului). Acest realism etern are in vedere considerarea operei ca tablou/zugravire, a scriitorului ca pictor dotat cu spirit de observatie, in incercarea de-a atinge verosimilul narativ si adevarul literar. Astfel, aspecte si atitudini realiste se pot identifica si in Iliada lui Homer (descrierea scutului lui Ahile), si in Alexandru Lapusneanul (surprinderea reactiilor multimii), si in romanele lui Camil Petrescu (utilizarea unor documente reale, precum afise, taieturi din ziare).

O a doua acceptie a termenului are in vedere curentul literar manifestat incepand cu a doua jumatate a secolului al XlX-lea, mai ales in Franta si, prin fenomenul de "iradiere", in toate tarile europene. El se bazeaza pe o dezvol­tare a epicului (de unde preferinta pentru roman), pe tipicitate (eroii sunt "tipici in imprejurari tipice", generalizarea vizand reprezentativitatea perso­najului pentru o clasa sau un mediu social) si pe determinismul social (mediul punandu-si amprenta asupra omului). De aceea, descrierile devin minutioase, se apeleaza la tehnica detaliului si la nota accentuat documen­tara. Preocuparea pentru social si economic se asociaza cu prezentarea cat mai veridica a vietii claselor sociale de jos, scriitorul devenind secretarul acelui "istoric care este societatea insasi", dupa cum afirma Balzac. Banali­tatea cotidiana ii permite scriitorului o atitudine lucida, critica si utilizarea unui stil sobru, impersonal. Astfel, acest curent literar impleteste realismul reprezentarii si al continutului, in scopul crearii unui roman "total", ce-i confera naratorului statutul de stapan atotputernic al textului si al lumii romanesti prezentate, cu toate destinele ei, iluzia puterii, a cunoasterii Adevarului absolut, prin adoptarea perspectivei omnisciente.

Romancier realist, George Calinescu se orienteaza - intr-o atitudine pro­gramat recuperatoare - inspre balzacianism, reiterand elementele specifice scriitorului francez - la nivel tematic, compozitional, al tipologiilor, al per­spectivei narative, al imbinarii modurilor de descriere. Considerand ca litera­tura, in special romanul, intereseaza in masura in care prezinta o "umanitate canonica", reprezentativa, scriitorul interbelic propune reintoarcerea recu­peratoare a romanului romanesc la momentul si modelul balzacian pe care, in dorinta unei prea rapide sincronizari cu epica proustiAna , de analiza, romanul romanesc l-a omis, la timpul lui.

Definit ca metoda de creatie, dar si drept curent literar, balzacianismul a fost vazut drept "un armistitiu intre clasicism si romantism" (Paul Georgescu), ca o sinteza a celor doua curente, opuse ca estetica, la origini. De la clasicism se preia interesul pentru caractere (personaj construit pe o dominanta: avarul, mizantropul, scorpia), iar de la romantism, culoarea locala (detaliile ce compun atmosfera locului si a timpului istoric dat), ca si povestea de dragoste, intriga erotica. Prima varsta a realismului european, balzacia­nismul, cunoscut si sub denumirea de realism critic, introduce in literatura europeAna teme noi, precum a paternitatii, a mostenirii, a parvenirii. Intentionand a ilustra modelul balzacian, romanul Enigma Otiliei e mai degraba o replica polemica si compozita la adresa acestui model, scrisa din perspectiva si cu mijloacele modernitatii.

George Calinescu: Enigma Otiliei
Spiritul realist se manifesta plenar inca din procesul de elaborare a roma­nului, marturiile autorului dezvaluind substratul autobiografic la care se face apel. Evocarea, in jurnal, a mortii matusii Tinca si a cautarii febrile intre­prinse de rude pentru a gasi bani si obiecte de pret in casa, preluarea tra­saturilor unchiului Bica Simion in portretul lui Stanica Ratiu, utilizarea amintirilor autorului referitoare la familia adoptiva, pentru a crea atmosfera familiala din strada Antim, existenta de licean (internist), pasiunea pentru psihiatrie si chiar elemente ale portretului fizic imprumutate lui Felix, precum si evocarea unei Otilii reale, verisoara indepartata, sunt doar cateva exemple edificatoare.

Principiul fundamental al realismului, mimesisul, functioneaza, astfel, in sensul preluarii acestor elemente si al reintegrarii lor in alte con­texte, pentru a se accentua iluzia veridicului.
Temele literare ale textului se raporteaza - intelectual - la romanele bal­zaciene devenind elementele-cheie in constituirea subiectului: paternitatea, familia, mostenirea, esecul erotic si/sau marital. Totul se subsumeaza ideii de degradare, de mediocritate, intentiei auctoriale de a crea "un roman despre nulitatea vietii" si despre "distrugerea unei familii care nu exista prin indivi­dualitati, ci prin congregatie", prin spiritul de clan. De aceea, naratiunea se focalizeaza pe imaginea a doua nuclee familiale dispuse in antiteza. Pe de-o parte, e plasat clanul Tulea, aparent unitar datorita autoritatii absolute a Aglaei si datorita asemanarii fizice a membrilor lui - sugestie a unei existente primare, a unui nivel rudimentar al biologicului - care va fi subminat din interior datorita ereditatii patologice. Pe de alta parte, familia lui Costache Giurgiuveanu reuneste oameni pe baza legaturilor de suflet sau conjuncturale (orfanii): Otilia Marculescu - pupila lui mos Costache, Felix Sima - orfanul ajuns sub tutela unchiului, Leonida Pascalopol - in cautare de o familie si de un mediu in care sa-si exercite instinctul patern.
Paternitatea fusese, initial, sugerata chiar de titlul romanului, Parintii Otiliei, caci fiecare personaj incearca sa-si asume acest rol in raport cu adolescenta orfAna . Tratarea demitizata a temei e evidenta, caci intelegerea paternitatii e foarte larga: de la intentia ocrotitoare (Pascalopol, Felix) la cea de acordare a unui camin, dar fara a actiona "cu acte in regula" (Costache) si la arogarea atitudinii patern-sfatuitoare (Stanica si chiar Aglae, desi in regis­tru negativ). Nerealizarea paterna/materna e plasata, simetric, si in interiorul familiei Tulea, Aglae osciland intre ipostaza de mama autoritara si ocroti­toare, mai ales fata de Titi, dar - de fapt - restrangand actiunea fata de Titi3 Aurica si, in final, Olimpia la gesturi stereotipe: sfaturi de maritis, cautarea unei sotii, criticarea neputintei fetelor de-a se marita etc. Destramarea nucleului familial e radiografiata de textul realist si prin raportare la cauze. in primul rand, e vorba de anularea legaturii de sange surprinse lucid atat de Felix, pe care "il nelinistea aceasta lume fara instinct de rudenie, apriga", cat si de Stanica. Vizita acestuia din urma la matusa Agripina are rolul de a marca, intr-un episod narativ amplu, pastrarea solida­ritatii sanguine in mediul sau de provenienta. in al doilea rand, banul este liantul pe care se construieste legatura de rudenie in societatea bucuresteAna a inceputului de secol XX. in principal, romanul urmareste goAna dupa avere, dupa mostenirea lui Giurgiuveanu. Conflictul succesoral principal ii angre­neaza pe Aglae, Stanica si familia Tulea, in general, impotriva orfanilor (Felix, Otilia) vazuti ca o amenintare a intereselor legitimate de rudenia con-sanguina. Chiar si Pascalopol se implica, in final, staruind ca mos Costache sa depuna bani in contul Otiliei pentru a-i asigura stabilitatea materiala viitoare. Simetria compozitionala se realizeaza prin crearea unui conflict succesoral secundar, Simion Tulea refuzand sa-i dea zestre Olimpiei, contes-tandu-i, in mod arbitrar, statutul de fiica legitima, iar Stanica si Aglae cautand sa solutioneze aceasta situatie.
Unitatea actiunii si dezvoltarea ei intr-o succesiune cronologica se dato­reaza si surprinderii destinului personajelor in raport cu eroticul si cu marita­lul, ambele plasate sub semnul esecului, al neimplinirii. Iubirea dintre Felix si Otilia e nerealizabila datorita idealurilor si mentalitatilor diferite, iubirile lui Titi se reduc la fixatii erotice si la o competitie subtil sugerata cu Felix (Otilia, Georgeta, Lili), casatoriile personajelor se destrama (Pascalopol, Stanica), se reduc la o existenta stereotipa (Aglae) sau devin o obsesie dusa pana la pato­logic (Aurica). Trebuie mentionata si plasarea conflictelor sub forma triun-ghiurilor amoroase, patente sau latente: Felix-Titi-Otilia; Felix-Pascalopol-Otilia; Felix-Titi-Georgeta etc.
Constructia subiectului pe mai multe planuri narative apeleaza la tehnica specifica romanului traditional, de factura realista, si anume la micsorarea distantei dintre timpul nararii si timpul evenimentelor, creand iluzia insufle­tirii lumii romanesti. Actiunea desfasurata pe perioada iulie 1909 - martie 1911 este urmata de epilogul prezumtiv (plasat la un deceniu si jumatate distanta). Largirea spatiului epic se realizeaza prin plasarea conflictelor in alte locuri: de la casa lui Giurgiuveanu, cu rol de centrum mundi, la casa familiei Tulea, a lui Pascalopol, a mosiei sale etc. Relatiile spatiale si tempo­rale astfel evocate reflecta ideea balzaciAna a relatiei directe om/mediu (determinismul social), descrierile realizandu-se exact, minutios, prin aglo­merarea detaliilor si reflectand personalitatea locatarului. De exemplu, inci-pitul realist-balzacian "intr-o seara de la inceputul lui iulie 1909, cu putin inainte de orele zece" introduce in lumea romanului, prin vechiul artificiu al
drumului de acces - liant intre real si fictional - survolat de un narator neutru, dar realizeaza si contopirea timpului istoric cu timpul naratiunii pentru a da accentul veridic, specific textului realist. Bazandu-se pe conventia literara a "strainului" care se initiaza intr-un nou mediu, secventa narativa permite notarea detaliilor printr-o schimbare de perspectiva narativa. Felix, perso-najul-reflector, surprinde - cu o privire inocenta - stereotipiile si anomaliile mediului bucurestean, dar el este supravegheat neincetat de naratorul omnis­cient, care isi asuma, in decadenta modelului realist-balzacian, statutul demi-urgic. Ochiul calinescian este insa unul "estet", percepand critic realitatea si dezvaluindu-si prezenta prin eruditie. "Caricatura in moloz a unei strazi italice", strada Antim este descrisa cu frontoanele, ogivele, consolele, case-toanele cladirilor, stilul arhitectural grandios contrastand cu precaritatea materialelor - ipsos, var scorojit, vopsea de ulei -, dar oferind o imagine elocventa a eterogenitatii lumii.

Prin sublinierea caracterului compozit, baroc, a contrastului dintre grandoare si ridicol, dintre model si copie parodica, strada Antim e o metafora a romanului insusi, vazut ca amestec de stiluri, ca dublu caricat, impur, al unui model prestigios.
Fresca sociala pe care naratorul tinde s-o construiasca, cu atentie pe documentar, se defineste si prin caracter panoramic si tentatie a totalitatii: se surprinde mediul negustoresc, mosieresc, medical universitar, preotesc, avo-catesc etc, dar la acelasi nivel al mediocritatii. Secventa initiala, accentuat descriptiva, continua cu prezentarea treptata a personajelor implicate in roman, caracterul scenic al acestei secvente fiind o tehnica narativa utilizata de G. Calinescu si in celelalte romane ale sale. De la Costache la Otilia, Pas­calopol, Aglae, Aurica, Simion, portretele surprind tipizarea specifica realis­mului, fisa caracterologica rezumativa dezvoltandu-se pe parcursul intregului roman intre aceste limite initiale. Numit "portret demonstrativ" si apeland tot la prototipul balzacian, acesta se construieste in trei etape: o prezentare generala, focalizarea pe un semn distinctiv, un amanunt fizic revelator, dar si cu nuanta caricaturala, sugerarea trasaturii dominante de caracter. Astfel, ochii proeminenti ai lui Costache se coreleaza cu prudenta si statutul sau de observator, buzele "acre" o definesc pe Aglae in toata rautatea ei, ochii "gro­zav de spalaciti" ai lui Simion reflecta disolutia personalitatii sale.




Portretul acesta initial reprezinta un inventar de detalii portretistice si vestimentare sugerand o biografie, iar amanuntul material e ridicat - tot in spirit balzacian -la rangul de simbol al unei realitati sociale, psihologice sau morale. De aceea, broboada de pe umerii lui Simion devine un semn al inversarii rolurilor in familia Tulea, mai ales ca Aglae poarta la brau, atarnat de un lantisor mas­culin, "cesulet de aur".

Hainele "de stofa fina" si "parfumul discret" surprinse la Pascalopol releva atitudinea sa aristocratica, buclele si "gulerul de dantela" al Otiliei reflecta dominanta sa copilareasca. Un alt element balzacian in construirea portretelor tipice ale personajelor este determinismul social, teh­nica descrierii interioarelor, ca modalitate de caracterizare indirecta. Daca secventa descriptiva plasata in incipitul textului constituie o participare a caracterului lui mos Costache (zgarcenie, decrepitudine, acumulare fara discernamant), surprinderea odaii Otiliei completeaza impresia tulburatoare produsa, de fapt, in sufletul lui Felix. Privirea acestuia si implicit cea a naratorului omniscient observa inclinatia spre cochetarie ("nimicurile" feme­iesti, rochiile) si dezordinea sugerand graba si inconstanta Otiliei, descopera inclinatiile artistice ale fetei (partiturile de pian, romanele nemtesti si frantu­zesti), in acelasi timp, Felix resimte si mai acut senzatia de instrainare, de mediu nepotrivit lui, fiind "intimidat de acest interior care nu parea pregatit sa-l primeasca" si care poate fi considerat un semn prevestitor al relatiei cu Otilia in ciuda iubirii lor, fata pastrand distanta, aerul oarecum enigmatic, constienta de nepotrivirea lor la nivelul idealurilor existentiale.
Otilia reprezinta pentru protagonist intruchiparea eternului feminin (sora, prietena, iubita, indrumatoare, mama) si este considerata un ideal, fapt teore­tizat de Weissmann ("Orice femeie care iubeste un barbat fuge de el, ca sa ramana in amintirea lui ca o aparitie luminoasa"). in schimb, constituirea triunghiului amoros o data cu aparitia Georgetei ii declanseaza lui Felix un sentiment de profanare, de desacralizare a iubirii pentru Otilia, chiar daca initial rezista acestei relatii, pentru a-si demonstra superioritatea fata de fata care-l tradeaza plecand cu Pascalopol la Paris. Georgeta aduce in prim-plan atat lumea intretinutelor de lux, cat si imaginea mediului social care perver­teste omul. Comportamentul eroului este surprins nuantat: timiditate, raceala, vinovatie, respect, tulburare, curiozitate, induiosare, ciuda, prietenie etc. Importanta este comparatia permanenta a eroului - initial, observa antino­miile:

"Pe Otilia o iubea cast, o voia ca pe o viitoare sotie, Georgeta ii era trebuitoare fiziologiceste", ulterior, descopera complementaritatea:

"sedeau foarte bine laolalta".



Este o implinire pe plan erotic care totusi nu il opreste pe Felix din ascensiunea sa profesionala, asa cum nici fuga Otiliei din final nu devine o drama nerezolvabila.
De fapt, tipologia eroului este - in primul rand - cea a intelectualului, hotarat sa-si atinga scopul in viata (printr-o cariera in domeniul medical), iar calitatile lui Felix permit aceasta orientare. incordarea tipic balzaciAna a vointei inspre tel se releva chiar si la nivelul sentimentului:

"Trebuie sa iubesc pe Otilia" isi noteaza el in jurnal. Astfel, conflictul clasic, dintre ratiune/datorie si iubire/sentiment se rezolva prin stapanirea de sine. Ambitia, luciditatea, spiritul meditativ, permanenta analizare si autoanalizare se core­leaza cu sensibilitatea, intuitia, nevoia de a fi ocrotit, atitudinea visatoare,
ambele coordonate fiind surprinse inca din incipit prin fiziologie: fata Juve­nila si prelunga, aproape feminina", respectiv "culoarea maslinie a obrazului si taietura elinica a nasului".

in al doilea rand, eroul e surprins in procesul de formare a personalitatii sale, initiindu-se treptat in mediul bucurestean al burgheziei si descoperindu-si idealul de-a se detasa de aceasta "nulitate" a vietii. "Bildungsromanul" se dezvaluie, astfel, ca o trimitere spre eroii stendhalieni care dominau exteriorul/socialul prin forta volitiva. in al treilea rand, Felix reprezinta constiinta-martor a romanului, analizand si autoanali-zandu-se. Personaj-raisonneur/reflector, prin el obiectivitatea relatarii devine subiectivitate a reprezentarii. Asa cum observa Nicolae Balota, Felix este un inocent spectator, iar lumea reflectata prin privirea sa ramane una ciudata, carnavalesca; jocul de carti la care, uitat de toti, asista ii permite sa observe relatiile dintre personaje, sa le analizeze si sa generalizeze: familiaritatea Otiliei fata de Pascalopol il supara, ocheadele Aureliei (Aurica) sunt inre­gistrate neutru, atentia exagerata a lui Pascalopol fata de Otilia contrasteaza cu replicile rautacioase venite de la Aglae. Totodata, personajul principal se autoanalizeaza, descoperindu-si nazuintele ascunse sau indepartarea de la "dealul propus. Raportarea la Georgeta si, subtil la Otilia il face sa se usineze, descoperindu-si dispretul fata de prima si insistenta fata de a doua, asa cum se acuza de insensibilitate fata de Pascalopol si de umilirea consti­enta a lui Titi. Secventa analitica din capitolul XIV se va finaliza cu hotararea lui Felix de-a se documenta mai serios despre psihologia umana si de-a-si introspecta mereu raportarea la ceilalti. Volitivul se manifesta si in acest caz prin actul de scriere in caiet:

"Voi cauta sa fiu bun cu toata lumea si modest, si sa-mi fac o educatie de om. Voi fi ambitios, nu orgolios", frazele sale avand un ton sententios si autoritar. Alteori, limbajul ii reflecta timiditatea, oscilatiiile interioare, sovaiala de a-si exprima sentimentele fata de Otilia:

"As vrea sa-ti spun ceva odata, Otilia, mi-e frica insa..."

Pe langa moda­litatile de caracterizare indirecta (comportament, limbaj, raportare la mediu, relatiile cu ceilalti, analiza psihologica), portretul lui Felix se intregeste prin caracterizare directa. Naratorul omniscient ii puncteaza, inca din incipit, trasaturile de caracter prin fizic si vestimentatie, autocaracterizarea se imple­teste cu sondajul psihologic, iar celelalte personaje il plaseaza si ele in dife­rite categorii, in functie de propria lor mentalitate. Aglae il defineste ironic "baiatul" sau jignitor "orfan", percepandu-l ca o amenintare directa in lupta pentru mostenire. Aurica preia voalat apelativul mamei "cum esti fara parinti", iar Stanica il judeca in functie de propria sa abilitate de-a valorifica ocaziile, numindu-l "pezevenghi", nu fara o oarecare admiratie. Pascalopol i se adreseaza plin de politete cu "domnul Felix" si "tanarul" pentru a sublinia diferenta de varsta. Otilia isi exprima intotdeauna sincer opinia conform personalitatii sale schimbatoare: cu o atitudine materna si lucida ("esti inca prea tanar", visandu-l ajuns "om ilustru"), cu aerul femeii superioare ("fii cuminte", "ce nebun esti") sau preluand o ipostaza de sora, de prietena ("si tu esti sentimental?", "esti asa distrat"). Toate aceste apelative permit o viziune totalizatoare asupra lui Felix, dar reflecta si veridicitatea portretului.
Nu numai Felix se incadreaza unei tipologii balzaciene, ci si cateva din celelalte personaje. Daca Aglae e avarul clasic, un caracter unilateral (fara evolutie), mos Costache se plaseaza antitetic: e avarul realist, complex, moti­vat in actiunile sale de mediul in care banul reprezinta suprema valoare. Dincolo de zgarcenia sa (cauzata si de varsta, si de spaima, si de prudenta exagerata), el este infricosat de ideea mortii, o iubeste pe Otilia si se lasa mustrat de aceasta cand imprumuta bani de la Felix, e terorizat de sora lui si nehotarat cand e nevoit sa ia anumite decizii. Tipologiei orfanului se inca­dreaza patru personaje, adevarate proiectii calinesciene, fata de care naratorul isi dezvaluie mereu simpatia: Felix si Otilia, Pascalopol si Stanica Ratiu. Cuplul Felix-Otilia si relatiile complexe dintre cei doi sunt sugerate inca din contemplarea fotografiei din copilarie, accentuandu-se inversarea rolurilor Otilia este indrumatoarea, principiul activ, iar Felix este neinitiatul, principiul pasiv. Fata scapa insa tipicitatii realist-balzaciene, fiind construita moden enigma ei pastrandu-se, deoarece naratorul isi refuza omniscienta chiar si ir final. Celelalte personaje surprind, fiecare, o latura a personalitatii sale, d-.r aceasta reflectare poliedrica nu distoneaza cu portretul demonstrativ initial. Leonida Pascalopol, tip al gentilomului balzacian, dar avand accente goethiene (prin imbinarea sentimentului patern si erotic fata de Otilia, mult mai tanara) se plaseaza simetric fata de Stanica Ratiu. Acesta il simbolizeaza pe arivistul modern, diferit de prototipul Iui Nicolae Filimon, Dinu Paturica. Ubicuitatea personajului (pare prezent peste tot) se asociaza cu omniscienta si statutul de personaj-reflector, dublandu-l astfel nu numai pe Felix, ci si pe narator. De altfel, Calinescu insusi se proiecteaza in toti orfanii romanului, iar in cazul lui Stanica asocierea e explicita: Stanica Ratiu c est moi!, declama, flaubertian, autorul. Parvenirea celui mai bine conturat personaj al romanului, licheaua simpatica, de "geniu", Stanica, nu este una calculata, premeditata, ci o "lovi­tura" norocoasa a destinului, adulmecata continuu in miscarea febrila, din-tr-un loc in altul pentru a nu scapa valorificarea ocaziei.


Ca un actor pe scena, ginerele Aglaei isi disimuleaza adevaratele judecati de valoare, atitudinea critica fata de clanul Tulea, mai ales fata de Aglae ("Scarboasa femeie!"), investindu-l drept alter-ego auctorial. El respecta totusi legaturile de sange (dovada vizita la matusa Agripina), este un sentimental si-un visator (casa­toria cu Olimpia se datoreaza, in parte, si iubirii), dar da dovada si de labilitate comportamentala, modificandu-si parerile in functie de ceilalti si
contrazicandu-se. Nu trebuie uitata nici Georgeta, tipul femeii intretinute, cu unele accente de Madame Bovary (proiectandu-se in imaginea femeii casa­torite onorabil); devenind sotia lui Stanica Ratiu, urca pe scara sociala si primeste prestanta (prin banii furati de Stanica de la mos Costache). Aurica, fata batrAna , intra intr-un tipar modern (accentuat naturalist) prin comporta­mentul isteric din final, asa cum Titi trimite spre retardatul mintal, iar lui Simion i se realizeaza o adevarata fisa clinica de observatie, prezentandu-se evolutia sa spre nebunie patologica.
Chiar daca romanul calinescian pastreaza formula balzaciAna ca model, devenind astfel "clasicist", in sensul de creatie durabila ce anuleaza erodarea temporala, elementele moderne nu pot fi evitate de scriitorul-critic. Astfel, tematica realist-critica se asociaza cu meditatia despre timpul enigmatic, dand epilogului romanului deschidere si dubland iluzia realista a omniscientei. Perspectiva neutra, uneori demiurgica a naratorului - viziunea "par derriere" (din spate) - ordoneaza materialul epic pentru a-i da viata, dar modernizeaza prin aparitia personajelor-reflector, prin ambiguizarea caracterelor (avarul nu e tocmai Costache, a carui zgarcenie e mai degraba o manie a senectutii, decat una structurala, clasica, ci Aglae; tanara ingenua Otilia penduleaza intre imaginea nubila, pura, si cea de aventuriera, cocota s.a.) sau prin tehnica "dialogurilor paralele" din capitolul XVIII, cand secventa narativa se drama­tizeaza, juxtapunandu-se monologurile personajelor. Interpretarile critice ale romanului subliniaza tocmai aceasta complexitate: traditionalismul se aso­ciaza cu ideile de parodie, polemica sau utilizare constienta a cliseelor, de caracter comic (satiricon). "Citit" ca roman comic, Enigma Otiliei surprinde prin personajele sale imprumutate din patrimoniul farsei clasice - a comediei de situatie - senilul, ingenua, junele-prim, scorpia, cele mai multe "lipsite de mister moral", exhibandu-si de la inceput, ca in aparte-urile din comedii, intentiile. Astfel, afirmatia lui N. Manolescu despre autoreflexivitatea roma­nului nu mai pare hazardata:

"Prin Enigma Otiliei, romanul clasic se priveste in oglinda, luand parca act de sine si de reteta de fabricare".

Alte referate romana, dar Necategorisite











Politica de confidentialitate