Referate romana - referate la limba romana categorisite pe autori Referate, Referat, caracterizare, comentariu, eseuru, rezumat
HomeTrimite comentariuContact







(2.07.1899-12.03.1965)


Scriitorul se naste la Bucuresti si este infiat de catre Maria si Constantin Calinescu. Adolescenta lui este mar­cata de moartea tatalui si mutarea la Iasi. Urmeaza cursu­rile Liceului la Gheorghe Lazar, in Bucuresti, apoi Liceul Internat din Iasi, iar examenul de bacalaureat il sustine la Liceul Mihai Viteazul din Bucuresti. Se inscrie la Facultatea de Litere si Filozofie a Universitatii bucurestene, luandu-si licenta in italiAna -franceza si in romana . Colaboreaza la numeroase reviste, face traduceri, scrie carti si se impune in critica literara romaneasca prin studiul Opera lui Mihai Eminescu (1934-1936).

Se dedica unei cariere universitare, mai intai la Iasi, apoi la Bucuresti.
Dupa instalarea comunismului, Calinescu se bucura de prestigiu academic si un timp se implica si in activitati politice, ca deputat.

Ramane in constiinta generala in primul rand ca autor al unei lucrari fara egal -Istoria literaturii romane de la origini pana in prezent (1941). A scris numeroase studii de istorie si critica literara, dar si versuri, teatru, mai cu seama romane realiste: Cartea nuntii, Enigma Otiliei (1938), Bietul Ioanide, Scrinul negru.


Enigma Otiliei
1938 (roman realist)

1.   Prin romanul Enigma Otiliei, Calinescu aduce in literatura romana fresca sociala dublata de analiza psiho-sociologica.

2.   Fresca sociala si portretul balzacian sunt doua dintre tehnicile operei lui Calinescu.

3.   Romanul surprinde atitudini omenesti autentice, ceea ce vadeste inclinatiile analitice ale scriitorului.

Tema

Romanul Enigma Otiliei este construit pe ideea degradarii institutiei matrimo­niale si a pierderii functiilor paternitatii. intr-o societate in care autoritatea parin­teasca nu mai are sens, toate valorile intra in descompunere. Din perspective diferite, tema a fost tratata in Regele Lear de Shakespeare si in romanul balzacian Mos Goriot.

Subiectul
Actiunea este plasata in perioada de dinaintea primului razboi mondial, mai precis in 1909. La aceasta se adauga o prezentare succinta a personajelor dupa aceasta perioada, adica la sfarsitul unei epoci, prilej pentru autor de a surprinde procesul complex al descompunerii sociale.
Felix Sima, orfan crescut prin pensioane, vine de la Iasi, un oras realmente patriarhal, in Bucurestiul inceputului de veac pentru a-si face studiile universitare. Minor inca, el se afla in grija unui indepartat unchi - Costache Giurgiuveanu. in casa acestuia cunoaste o lume pe care n-o banuia, adica tocmai aspectele majore ale societatii: mediocritatea dezarmanta si lacoma a clanului Tulea, maturitatea enigmatica a Otiliei, fiica vitrega a lui Costache, moralitatea de cavaler medieval a lui Pascalopol etc.
Felix trece de la adolescenta la maturitate invatand treptat sa-si piarda inocenta, traind cu intensitate experienta primei iubiri, pe cea a mortii si a abandonului. Nimic din ceea ce i se intampla nu-l opreste din drumul sau. Urmeaza medicina, se dedica studiului intens si organizat si devine o somitate in domeniu.

Comentariul
S-a observat in nenumarate randuri ca romanul calinescian traieste prin con­structia tipologica, de factura clasicista. Gustul catalogarilor, dovedit si in analiza critica, ii vine mai degraba din detasarea culturala; Calinescu particularizeaza un tablou social pentru ca el ilustreaza obsesia prabusirii. Fiecare personaj are pareri despre matrimoniu sau despre raportul dintre parinti si copii; majoritatea persona­jelor intruchipeaza un mod de autoritate parinteasca degradata, iar celelalte su­porta consecintele acestei anomalii. Asfel, Costache nu-si exercita functia de tutore asupra lui Felix, iar in fata Otiliei este lipsit de autoritate; sora lui, Aglae Tulea, isi tuteleaza tiranic familia, Georgeta a fost pervertita de catre mama ei la o viata usuratica etc. Toate personajele sunt construite pe o trasatura distincta a carei motivatie se leaga de problema autoritatii paterne.
Fresca sociala si constructia portretului sunt de tip balzacian, dar romanul propune o constructie viguroasa, in care observatia psihologica si extraordinara mobilitate a instantei auctoriale confera originalitate scriiturii.
Fresca sociala impresioneaza prin bogatia informatiei, care cuprinde toate sectoarele curente ale cotidianului: vestimentatie, mentalitate, peisaj arhitectonic, viata culturala. Autorul descrie imbracamintea personajului pentru a-i sublinia caracterul sau personalitatea, dar semnaleaza si amanunte strict legate de moda; astfel, Otilia are rochie de tul si manusi lungi, iar Pascalopol poarta la mosie un elegant costum rural-colonial (carambi de panza inchisi cu sireturi, costum de doc verde cu multe buzunare sistematice, palarie de paie larga). Aglae isi exprima cochetaria printr-un ceas cu lant, purtat in corset. Birjarul este infasurat in tipicul vesmant lung si incretit de catifea. De asemenea, cadrul arhitectonic al Bucurestiului de la inceputul veacului trecut este reconstituit in maniera balzaciAna , Calinescu vorbind despre strazi, cladiri, facand descrierea unor locuri unanim cunoscute. Uneori, autorul formuleaza consideratii generale, cum este aceea care deschide romanul, caracterizand peisa­jul bucurestean ca pe o caricatura in moloz a unei strazi italice. Aceste observatii pregatesc universul uman si el, la randu-i, ridicol prin veleitati care amintesc valori aproximativ invatate. Casa lui Costache are un aer de ruina si raceala datorita arhitecturii meschine si pretentioase, pe cand casa lui Pascalopol infatisa atunci ultimul confort; amanuntele sunt edificatoare: situata in Calea Victoriei, langa Biserica Alba, casa are doua caturi inalte, ornamente decente si chiar picturi murale alegorice. Casele de la periferie au prispa si doua odai, iar familia Sohatchi, proaspat iesita din mahala, are o casa scunda, in spatele Garii de Nord, care parea sa fi fost inainte o pravalie ale carei vitrine fusesera astupate. Un tamplar imbogatit isi face case solide pe care le inchiriaza si in aceeasi curte, in plin centru al orasului, el locuieste intr-o casa ca pe la munte, prin Muntenia, cu pridvor lat si cu bolta. In strada Labirint nu sunt decat maghernite asediate de mormane de gunoaie, cu stalpi putrezi si unsurosi, cu trepte de lemn murdare, mirosind patrunzator a excremente. Toate aceste detalii intregesc aspectul general de caricatura in moloz, despre care scriitorul vorbeste la inceputul romanului, si releva energia dezorientata a unei societati ce se va limpezi dupa razboi. Calinescu porneste de la o documentare solida, face referiri la zone cunoscute ale capitalei si aminteste cladiri de la inceputul secolului trecut. De pilda, Costache are restaurant in Lipscani, unde este vad bun, casa de inchiriat in Stirbey-Voda si debit de tutun in centru.

O importanta mare acorda autorul si interioarelor, ilustrarea mediului intim constituind un mijloc insemnat de caracterizare empatica a personajelor. In casele Tulea-Giurgiuveanu domneste o atmosfera mohorata, din cauza mobilelor grele si vechi; autorul insista in special pe imaginea paturilor cu tablii monstruoase, din rulouri de lemn. La mahala, peretii sunt acoperiti cu fotografii de familie si cu imitatii picturale de prost-gust (de exemplu, la familia Sohatchi), paturile au tablii de tabla, aurite (la Stanica).
Detaliile de epoca justifica tipologiile, fiecare dintre ele construita pe o insusire pregnanta si specifica epocii de disolutie de dinainte de primul razboi mondial.
Costache Giurgiuveanu, dupa cum s-a spus, reprezinta tipul avarului, dar unul jovial si cu porniri de generozitate; nici unul dintre cei aflati in preajma nu-i acuza viciul. Pentru Otilia el este doar cam avar, iar Pascalopol adauga: dar, in fond, om de treaba. Stanica Ratiu il numeste pezevenghi, iar Felix spune ca avaritia lui e mai mult o manie. Macedonean de origine, este un om caruia avaritia ii vine din degenerarea spiritului chivernisit al neamului sau. Familia sa traieste de pe urma afacerilor imobiliare, iar Costache are un adevarat cult al caselor solide, fara moarte. Copilaria ii este dominata de imaginea unui dulap de chei, semn al bunastarii, convertit mai tarziu in sentimentul de siguranta pe care i-l confera propria legatura de chei ceruta cu insistenta pe patul mortii. Mostenirea morala a familiei sale se reduce la atat si de aceea in conceptia sa important este sa-sa-sa muncesti, sa strangi. A-a-a-sta-i toata filozofia. Casatorit la douazeci de ani printr-un aranjament de familie, ramane vaduv la douazeci si opt si traieste in singuratate douazeci de ani. Se casatoreste din nou, de data asta cu mama Otiliei, ramane iarasi vaduv putin dupa aceea. Singuratatea, tutela agresiva a surorii sale, Aglae, si educatia sumara genereaza zgarcenia personajului. Proprietar al mai multor imobile (printre care si un restaurant), Costache duce o viata austera, cu teama permanenta de risipa. inclinatiile avare sunt caricaturizate; personajul are iluzia muncii cinstite, de aceea, cand il fura pe Felix, recurge la justificari minutioase: noteaza in amanunt cheltuieli inventate, il face partas la o casa care nu exista decat in imaginatia sa, ii imprumuta bani din propriul capital. Desi unele scene amintesc de prototipul clasic al lui Moliere, Costache Giurgiuveanu este profund uman, incapabil de a lua decizii definitive, de a o contrazice pe Aglae sau de a o refuza pefe-fe-tita lui. Cand Otilia ii ia banii dati in plus de Pascalopol, sub motiv ca trebuie restituiti, Costache se supara, dar nu protesteaza; se supune cu docilitate perchezitiei. Tot din educatie ii vine si neincrederea in autoritati, motiv pentru care nu se hotaraste s-o infieze pe Otilia si nici sa-si intocmeasca testa­mentul. Cateodata, indignat de rautatea clanului, ia atitudine, face observatii de bun-simt: Ce-aveti cu baiatul asta [este vorba despre Felix] -zise el in sfarsit - de nu-l lasati in pace? Nu v-a facut nimic! nu trebuie sa-i spuneti vorbe grele nici lui, nici Otiliei. Copii orfani! Pacat!
Sentimentele sale declarate fata de Otilia, increderea pe care i-o arata lui Felix, atitudinea critica fata de cei din jur il umanizeaza.


Ca tutore insa, el acorda libertati totale celor doi adolescenti, dar nu pentru ca ar fi lipsit de prejudecati, ci pentru ca este lipsit de simt familial, cum remarca Felix.
Aglae Tulea, sora lui Costache, baba absoluta (cum o numeste Weissmann), isi exercita in mod tiranic tutela asupra intregii familii, fiind incapabila de iubire sau de a-si cladi un ideal. Fiinta mediocra, isi canalizeaza afectiunea intr-o singura directie, in mod absolut, adica despotic. Ea intruchipeaza o ipostaza a paternitatii, si anume autoritatea totala, ca protectie fata de raul posibil si care amputeaza personalitatea celor protejati. Aceasta atitudine ascunde teama de a nu fi inutila, precum si dorinta exacerbata de a se prelungi existential prin progenituri.
Simion Tulea, sotul Aglaei, dupa o tinerete aventuroasa, intra si el sub tutela Aglaei, iar viata sa, plina de privatiuni si nemultumire neexprimata, genereaza in subconstientul sau obsesia martirajului. Finalmente, innebuneste, identifican-du-se cu Isus Cristos.
Copiii familiei Tulea continua obsesiile parintilor; Olimpia, placida, indolenta si lipsita de sentimente, se sensibilizeaza si plange doar cand Simion pretinde ca nu-i este fiica. Ea isi manifesta personalitatea ca si Aglae, printr-o autoritate implacabila. Aurica reprezinta prototipul fetei batrane, predispusa spre fixatii psihologice, ca si tatal ei, gata de a-si canaliza toata energia intr-o singura directie, ca si Aglae. Titi reediteaza pe Simion, dupa cum afirma autorul; germenele nebuniei se ascunde in ticuri si inclinatii infantile: copiaza desene, se leagAna , ascute creioane si e fascinat de muzica militara. Marcat de indolenta generala a familiei, refuza sa-si intrerupa siesta in momentul in care ii este anuntata posibila moarte a tatalui sau. Nici pentru Aglae nu are un respect deosebit, ci resimte doar teama de autoritatea ce i-a fost impusa.
Stanica Ratiu, sotul Olimpiei, a fost asociat de critica literara tipologiei arivis­tului. Intrigant, farsor, gata sa profite de pe urma oricui, el este criminalul moral al lui Costache, caruia ii fura banii, provocandu-i astfel un atac cerebral. Si el macedonean, este crescut in spiritul consolidarii sangelui prin casatorii profitabile economic. Desi lipsit de scrupule si pornit pe drumul parvenirii, Stanica are totusi un fond de onestitate, de cele mai multe ori reprimat: se indigneaza in fata venalitatii clanului Tulea, este scarbit de lipsa lor de solidaritate, se rusineaza de propriile ganduri, atunci cand devine indecent. El isi construieste parvenirea pe insistenta; de pilda, ca sa castige bunavointa lui Simion, mai intai incearca sa-l intimideze, apoi il linguseste, ca dupa aceea sa descopere ca trebuie sa-i intretina obsesiile.


Ca orice arivist, Stanica este fara clasa sociala si gata la orice aliante. Avocat fara procese, aproape lipsit de instructie intelectuala, siret, ubicuu si persuasiv prin demagogia unor valori inregistrate nativ, Stanica Ratiu inmulteste banii furati de la Costache si urca lejer in ierarhia sociala (ajunge prefect, intr-o scurta guvernare).
Pascalopol, mosierul de o moralitate impecabila, care stie sa ocroteasca din cavalerism, capabil sa renunte si posedand o extraordinara cunoastere a fiintei mediocre, pe care o tempereaza cu desavarsita eleganta, ramane singurul reper valoric pentru aproape toate personajele.
Otilia Marculescu, fiica celei de-a doua sotii a lui Costache, ramasa orfAna in copilarie, este crescuta de batranul avar, care rareori este capabil sa-i refuze capriciile. Clanul Tulea ii inoculeaza de mica ideea ca un orfan este doar un tolerat. Din cauza Aglaei, invata de timpuriu ce inseamna umilinta si se maturi­zeaza inainte de vreme. Otilia are o viziune formata asupra lumii si, desi de-abia iesita din adolescenta, intelege ca mos Costache este incapabil sa o protezeje. Dovedeste intelegere pentru toti: pe Felix il paraseste ca sa-i protejeze cariera, pe Costache il incurajeaza sa n-o adopte, linistindu-i astfel constiinta, Auricai ii daruieste pianul, adica singura ei avere si obiectul unicei pasiuni, numai pentru a-i diminua lacomia. Sociabila, inteligenta si predispusa la aventura, ca orice artist (este studenta la Conservator), Otilia trezeste in sufletul lui Felix prima iubire si adoratia lui Pascalopol. Generozitatea, pe care o apreciaza mai mult decat iubirea, mandria innascuta, spiritul de sacrificiu contribuie la alegerea Otiliei; ea il prefera pe Pascalopol ca sa-l menajeze pe Felix si pentru ca aceasta alegere o scuteste de umilinte. S-a vorbit mult despre titlul romanului si a fost pus in legatura cu modul in care se raporteaza Felix si Pascalopol la comportamentul Otiliei; in principiu, critica literara este de acord ca romanul transfigureaza feminitatea misterioasa, adica iesita de sub imperiul canoanelor, eliberata de prejudecati, nealterata de tutela paterna sau de o educatie rigida. Ceea ce subliniaza autorul de fiecare data este amestecul de maturitate si inocenta al personajului: Otilia amesteca o serio­zitate rece, blazata, cu cele mai teribile copilarii. Comportamentul ei este o consecinta a impactului cu lumea in care traieste. Maturizata inainte de vreme, prin statutul umilitor pe care societatea il confera orfanului, dar profitand totodata de o libertate stimulativa, Otilia este inzestrata cu sensibilitate si castiga luciditate prin experienta directa; de aceea penduleaza intre iubirea profunda pentru Felix si securitatea unei casatorii cu Pascalopol. Anticipandu-i alegerea, autorul ii explica enigma printr-o observatie a lui Weissmann: Orice femeie care iubeste un barbat fuge de el, ca sa ramana in amintirea lui ca o aparitie luminoasa. Domnisoara Otilia trebuie sa fie o fata foarte inteligenta. Desi usor exaltata, afirmatia este indreptatita pentru ca personajul sintetizeaza tot atata sentiment cat si ratiune. in timp ce Felix de-abia descopera lumea, Otilia are deja o conceptie bine definita despre viata.



Felix, plasat in centrul actiunii, evolueaza de la indignarea inocenta pe care i-o starneste murdaria morala a celor din jur spre prudenta si apoi chiar spre siretenie in relatiile cu Stanica. Vicisitudinile vietii, prostia agresiva, descurajarea pe care incearca sa i-o imprime atat familia adoptiva, cat si lumea medicilor ratati ii intaresc ambitia. Cand Otilia pleaca pe neasteptate la Paris, Felix face juraminte ca si Rastignac, promitandu-si sa invinga ostilitatea lumii, dar, spre deosebire de personajul balzacian, el vrea sa razbata printr-o instructie intelectuala solida: a fi savant era dupa el suprema onoare. Traind in cultul unui ideal ca acesta, resimte aproape dramatic toate agresiunile si isi perfectioneaza spiritul de observatie. La inceput, cand Titi isi exprima dorinta vaga de a citi o carte frumoasa, Felix ii aduce Manastirea din Parma de Stendhal, iar dupa cateva luni se dedica detasat si aproape cinic studiilor psihiatrice.

Personajele se impun prin portrete de tip balzacian, construite pe trasaturi subliniate pana la caricatura. Balzac a initiat o metoda oarecum didacticista de cristalizare tipologica prin intermediul unui portret demonstrativ, plasat, de obi­cei, la inceputul romanului si realizat in tuse groase, insistand pe defecte sau pe trasaturi fizionomice pregnante. Acest portret devine o teza demonstrata apoi de-a lungul actiunii, fiecare amanunt portretistic sustinand o latura de esenta a carac­terului uman tipizat, asezat in tipare specifice (avarul, arivistul, provincialul, curtezAna , poetul etc). De pilda, portretul lui Felix Grandet subliniaza cateva trasaturi definitorii pentru tipologia avarului: avea ochii cu o expresie calma si devoranta pe care poporul o atribuie sarpelui fabulos numit bazilisc. [...] Nasul, borcanat la varf, se termina cu un neg vanos, pe care vulgul il socotea, pe drept cuvant, plin de venin. Aceasta figura vadea o primejdioasa siretenie, o probitate fara caldura, egoismul unui om obisnuit sa-si concentreze simtirile in voluptatea avaritiei si asupra singurei fiinte care intr-adevar pretuia ceva pentru el, fiica sa, Eugenie, singura-i mostenitoare. De-a lungul romanului, Balzac insista pe cele doua caracteristici majore - pornirea acaparatoare si rautatea -, conotate de cele doua insemne fizice - negul si privirea panditoare -, de reptila. De cate ori personajul isi manifesta sentimentele, scriitorul il portretizeaza succint, readucand in memoria lectorului aceste semne distinctintive; cand Grandet se enerveaza, negul ii salta in ritmul miscarilor faciale, iar cand zambeste concrescenta se dilata. Calinescu adopta si el acest tip de portretizare, isi introduce personajele pe scena prin constructii demonstrative, anuntand de la bun inceput fiecare caracter. Costache Giurgiuveanu are ca semn distinctiv prudenta provenita din teama sugerata de ochii proeminenti: Capul ii era atins de o calvitie totala si fata parea aproape spana si, din cauza aceasta, patrata. Buzele ii erau intoarse in afara si galbene de prea mult fumat, acoperind numai doi dinti vizibili, ca niste aschii de os. Omul a carui varsta desigur inaintata ramanea totusi incerta, zambea cu doi dinti, clipind rar si moale, intocmai ca bufnitele suparate de o lumina brusca. Comparatia ca bufnitele se dezvolta in continuare prin numeroase notatii care insotesc evolutia narativa a personajului; cand pune la cale afacerea cu Iorgu, bulbuca ochii mari, in numeroase randuri isi exprima prudenta sau nedumerirea holband ochii si asa prea holbati. Felix isi aminteste de o fotografie de tinerete a lui Costache, in care parea un hot de copii mici, poza in care se insista pe aceeasi trasatura: un om cu capul aproape depilat, cu ochii foarte proeminenti si cu buzele groase, cu numai cateva fire negre, rare, in loc de mustati. Aglae are si ea ochii bulbucati ca si aceia ai batranului. in atitudinea generala a lui Costache se observa aceeasi vigilenta extrema, teama de a nu fi urmarit si jefuit: batranul mergea cu capul in jos, privind cand la dreapta, cand la stanga. Proeminenta ochilor este atenuata de clipitul moale, semn al stilului tergiversant si metoda de derutare a interlocutorului; in general, Costache are o figura joviala: isi freaca mainile cu bunavointa, iar emotiile violente sunt ascunse de balbaiala care amin­teste de Felix Grandet; daca personajul balzacian a invatat de la un evreu siret ca deficienta verbala deruteaza si distrage atentia interlocutorului, Costache este balbait dintotdeauna. Nu face o arma din defectul sau, ci se apara instinctiv, isi exprima astfel precipitarea nervoasa. De aceea autorul ii subliniaza balbaiala cand vorbeste despre bani sau despre Otilia. Si vocea ragusita, lipsita de personalitate reprezinta tot o trasatura a fricii meschine, de insingurat. Cand nu se balbaie, batranul raspunde sugrumat, cu un glas neasteptat de ragusit, cu raguseala lui specifica; intr-un rand autorul il numeste ragusitul. Aceasta obstinanta urmarire a defectelor, devenite insemne ale avaritiei, confera caracter caricatural portretului, care, ca si la Balzac, se completeaza cu o prezentare directa: Parea foarte binevoitor si mai ales servil de politicos din cauza fizicului meschin si a continuei frecari a mainilor, in realitate insa, bietul mos Costache, avar, e drept, si cam fara obraz, nu facea nici un rau nimanui si era banal de normal si vigilent in toate actele lui. Toate aceste trasaturi - prudenta ironizata, suspiciunea de avar, lipsa de personalitate - sunt dezvoltate apoi in episoade semnificative: Costache aduna caramizi de la demolari ca sa-si faca o casa si le insemneaza cu var ca sa nu i le fure cineva, asteapta rabdator (frecandu-si mainile) ca studentii ce-i sunt chiriasi sa intarzie plata chiriei si astfel sa-i incarce cu dobanzi mari, se bucura cand poate face o economie de treizeci de bani, iar in clipa mortii strange cu deznadejde inelul cu chei si-si pune banii sub saltea.
Si celelalte personaje sunt construite prin metoda portretizarii caricaturale. Rautatea maniacala a Aglaei este sugerata initial de vestimentatia pretentioasa si voit elaborata: Era imbracata cu o bluza de matase neagra cu numeroase cercu-lete, stransa la gat cu o mare agrafa de os si sugrumata la mijloc cu un cordon de piele, in care se vedea, prinsa de un lantisor, urechea unui cesulet de aur. Semne ale ostentatiei, accesoriile si marcarea prea evidenta a taliei se completeaza cu pliseurile tighelite marunt (cerculetele), detaliu de moda specific toaletelor de o decenta subliniata. In consens cu acest portret, de-a lungul romanului scriitorul dezvaluie obsesia Aglaei de a se considera model de buna-cuviinta, prin perma­nenta raportare la defectele imaginate ale celorlalti. Toate interventiile persona­jului sunt malitioase si au ton sententios, venit din mare suficienta; de aceea registrul denotativ contine epitete ale rautatii: Aglae este acra, veninoasa, intepata, stridenta pana la exasperare sau o vipera, cum o numeste Otilia.

Dincolo, de portretul balzacian, tipologia calinesciAna se impune printr-o discreta analiza psihologica. Desi, in general, scriitorul adopta romanul de con­structie, in fiecare fraza transpare voluptatea analizei profunde, caracteristica spiritului calinescian. Nu se poate spune ca prozatorul se lanseaza in investigatii psihologice, nu radiografiaza cazuri de constiinta, dar fiecare personaj se afla pus in situatii atitudinale diverse, este judecat de celelalte personaje, are boli, predis­pozitii sufletesti, emotii si este surprins in raporturile lui cu lumea si mentalitatile ei. Autorul recurge la o gama larga de metode analitice si de aceea observatia psihologica este risipita, proiectata in secvente scurte.
Sedus de teoriile freudiste, Calinescu se fereste sa le invoce, dar le ilustreaza stralucit. Titi reprezinta un caz creat pe observatie psihanalista, dar formularea directa ii apartine lui Felix. Personajul apare prezentat in contextul manifestarilor sale maladive, de-abia sesizate de cei din jur; astfel, pe Georgeta trebuie s-o avertizeze Felix in legatura cu pornirile maniacale ale lui Titi, deoarece ea nu le remarca. Autorul cladeste comportamentul dereglat al personajului cu rabdare de neinchipuit pentru un spirit asa de avantat cum este cel calinescian. Titi nu este introdus in scena o data cu familia Tulea in tabloul de ansamblu care deschide romanul; aparitia sa este amanata in doua randuri, cand se vorbeste despre existenta sa cu ambiguitate. Otilia se abtine sa-l caracterizeze, dar aluziile ei deschid curiozitatea cititorului: -  Am devenit ipohondra. Ce vrei? Cand te-ntalnesti mereu cu Titi si cu unchiul Simion!
Cine-i Titi? intreba Felix.
Nu stii? Titi e baiatul lui Simion, pe care l-ai vazut aseara brodand, si al tantei Aglae. Ai sa-l cunosti. Baiat bun, saracul, insa cam...
Cam?
In sfarsit, ai sa-l cunosti, evita Otilia caracterizarea.


In acest fragment se stabileste subtil legatura dintre tata si fiu si este sugerata anormalitatea ultimului. Cu proxima ocazie, Otilia clarifica insinuarile la adresa lui Titi: Sa vezi ce prost el Aglae ii face o prezentare elogioasa, se vorbeste despre corijenta lui la latina si abia dupa aceea personajul apare din perspectiva lui Felix, adica un baiat de treaba, bland si modest. Pe masura ce actiunea se desfasoara, portretul este completat biografic si prin atitudini care dezvaluie treptat complexul matern ce va declansa inevitabil nebunia personajului.


In cazul lui Simion, prezentarea se face de la bun inceput subliniindu-se bizareria comportamentala (brodeaza, invaluit intr-un sal). O buna parte din roman el pare doar lovit de senilitate; scriitorul urmareste discret evolutia lui pato­logica; nu intentioneaza a-l aduce in prim-planul romanului, dupa metoda litera­turii naturaliste, deoarece nebunia lui face parte din natura specifica a clanului.
Tot intentie psihanalista are si transcrierea viselor ca proiectie a obsesiilor neconstientizate. Felix viseaza metamorfoze grandioase, construite pe dorinte erotice. Ritmul metamorfozelor si fondul sonor devin convertiri ale realitatii, caci visul lui Felix se naste prin sugestie: in realitate, Otilia canta la pian.
Visele lui Costache sunt rezumate din perspectiva auctoriala pentru a releva natura primitiva a personajului: Noaptea visa ca vrea sa fuga, dar e tinut in loc de noroaie vascoase sau de o stranie intepenire a membrelor inferioare ori visa ca se cearta cu Aglae si cu copiii ei. Visa ca hotii ii legau picioarele cu franghie, ca pica de sus cu capul in jos. Mai des visa gandaci multi, mari si negri. Cand se culca dupa-amiaza vedea mereu un dric cu multi cai trecand peste el. Secventa moti­veaza o analiza directa prin care autorul ilustreaza sentimentul mortii, trait de catre avar cu disperarea ca va fi jefuit. Din acest motiv, scriitorul recurge la simboluri ale aprehensiunii; impresia de paralizie, mocirla, caderea sunt toate semne ale regresiunii in labirintul interior, in care zac spaimele primordiale. Totodata, visele batranului sunt consecinte ale bolii, iar, la nivelul textului, recompun psihologia bolnavului, urmarita constant de catre romancier.


In plan compozitional, contributia romancierului este cu mult mai insemnata.


Ca si in celelalte romane ale sale, si aici personajele sunt si voci narative, completeaza, elucideaza situatii neclare, sunt invocate de catre autor in cadrul motivatiei artistice. Pascalopol si Otilia sunt voci credibile, analizeaza cu luci­ditate si anticipa evenimentele, cunosc bine toate personajele si intervin in mo­mentele decisive. Dupa ce Stanica il aduce pe doctorul Vasiliad ca sa-l consulte pe Costache, rostul acestei vizite este lamurit intr-o discutie semiconspirativa; Pasca-lopol il chestioneaza pe Felix in legatura cu simptomele urmarite de doctor si explica intentia lui Stanica de a dovedi dezechilibrul psihic al batranului, care astfel ar trebui sa cedeze averea sa rudelor; cu acest prilej, tot din perspectiva lui Pascalopol este limpezita si situatia sociala si economica a Otiliei: Fata asta n-are pe nimeni, decat pe mos Costache, care, sa nu fim nedrepti, o iubeste. Datoria lui este insa sa-i lase un rost.

Cele mai multe dintre observatiile profunde ii apartin insa lui Felix, care devine un ecou al vocii auctoriale. Asa dupa cum remarca Nicolae Balota, lumea de carnaval a romanului serveste ca plan de referinta pentru inocentul spectator care este Felix. De aceea, toate observatiile de amanunt ii apartin lui: il psihanalizeaza pe Titi, face observatii sociologice asupra clanului, comenteaza psihologia unor atitudini generale ale personajelor. Aproape integral, atmosfera din casa lui Costache este construita prin observatiile lui Felix. t6n7713tf91gvp
Vocea auctoriala nu este introdusa direct decat rareori; se pastreaza aproape in rezerva, in spatele personajelor, neacceptand omniscienta balzaciAna . Scriitorul noteaza neutru si spectacular desfasurarea actiunii, dar mecanismul motivatiei artistice este construit pe marturiile personajelor sau, uneori, lasat la latitudinea cititorului. Autorul se indoieste, face presupuneri, creand astfel posibilitatea mai multor trepte de receptare. Despre casatoria fortata a Anei Sohatchi autorul spune: E posibil ca Ana safijacut inainte o imprudenta si sa fi voit a o absolvi de ochii lumii, precum e cu putinta ca sa fi voit pur si simplu sa se marite macar pentru scurt timp, ca sa nu i se scoata porecla de fata batrAna .
Dar, in general, Calinescu prefera naratiunea concisa, construita mai ales pe surprinderea atitudinilor, prin creionarea atmosferei; personajele sale sunt intr-o permanenta miscare, urmarite de un spectator ironic sau cel putin amuzat. Situatia din casa Tulea, in momentul in care este pregatita internarea lui Simion la balamuc, este sintetizata de catre Stanica prin sintagma acuzatoare scarboasa familie, dupa care intervine relatarea insidioasa a autorului: Titi incepuse sa se legene rezemat de soba, iar Aurica, la fereastra, isi taia cu foarfecele pielitele din jurul unghiilor. Unele interventii dovedesc un grad mai mare de implicare aucto­riala si este vorba, in primul rand, de caracterizari succinte, in genul lui Creanga, de multe ori ironice; astfel, romancierul spune tenacea Aurica, batranul avar, Aglae raspunde acru, Stanica rade tactic, Simion are ton profetic; mai rar face declaratii directe asupra personajelor: mos Costache este cam fara obraz, iar lui Stanica ii face o caracterizare analitica.
Valoarea scriiturii calinesciene este data de varietatea procedeelor stilistice, de observatia penetranta, dar mai ales de veridicitatea lumii sale, surprinsa atitudinal si construita pe mentalitatile specifice mediocritatii in ascensiune; si nu este vorba despre mediocritatea unei epoci, ci despre una generala, de unde si impresia de clasicism pe care o da proza lui G. Calinescu.

Alte referate romana, dar Necategorisite







Politica de confidentialitate