George Bacovia a fost un poet autentic si original, cu«tonalitate si cu o viziune total noi, calitati care l-au impus in cadru simbolismului romanesc. Poezia lui poate fi pusa in paralel cu simbolismul francez: "Simbolismul poetului este acela din traditie sumbra a baudelaireanismului, care a cantat ploaia insinuanta, rece, provincia, uratul funebru, monotonia burgheza, tristetea autumnala (G. Calinescu).

Cele mai importante teme si motive simboliste din lirica bacovianasunt:

Plumbul - care sugereaza o existenta cenusie supusa tragic gravitatiei universale: grea, apasatoare, dezolanta, cnsumata sub un cer de plumb, traversat diametral de corbii mortii {Amurg de iarna).
Plumbul este culoarea amurgurilor "de huma" ale toamnei bacoviene; metalul - infiltrat in "zarea grea de plumb" se intoarce pe pamant sub forma de ninsoare "gri", acoperind oamenii si lucrurile cu valul putreziciunii.

Greutatea plumbului (integrata si fiintei umane) va aduce caderea, prabusirea in abisul temporal {Lacustra) sau in moarte {"Asculta cum greu, din adancuri/Pamantul la dansul ne cheama" - Melancolie).
Plumbul este un simbol esential in lirica bacoviana. Al carei sens major este alunecarea lenta in moarte a oamenilor, a lucrurilor si a lumii, sub greutatea de plumb a destinului universal.
Orasul bacovian este targul de provincie aflat sub semnul plumbului si caracterizat printr-o atmosfera de "coplesitoare dezolare, de toamna cu ploi putrede, cu arbori cangrenati, limitata intr-un peisagiu de mahala de oras provincial, intre cimitir si abator" (E. Lovinescu).
Orasul bacovian reprezinta o faza in curgerea ireversibila spre moartea lucrurilor: imaginea mahalalelor in care "mai neagra noaptea pare", a suvoaielor "triste" care inunda casele si a zidurilor vechi "ce stau in daramare" {Sonet) caracterizeaza degradarea materiei;in acest spatiu, fluviul heraclitean a acoperit esentele primordiale si din curgerea lui n-a mai ramas decat malul.


In poezia Moina noaptea e "murdara", copiii - "galbeni", iar frigul - de mormant; toate contin sugestia degradarii elementelor intr-o alunecare ireversibila in noroiul universal care inghite totul. Extinsa si asupra umanului, senzatia putrezirii capata un aspect "aproape cosmic" (Al. Piru) in poezia Cuptor:
"Sunt cativa morti in oras, iubito, Chiar pentru asta am venit sa-ti spun; Pe catafalc, de caldura-n oras, incet, cadavrele se descompun ".


In orasul bacovian (in care "Scartaie toamna din crengi ostenite"), rotatia anotimpurilor nu inseamna si trecerea vremii, caci uniformitatea creeaza impresia unui timp tarator, caracterizat prin absenta miracolului.
Orasul bacovian este un spatiu in care viata reprezinta o fateta a damnarii primordiale.
Ploaia depresiva acompaniaza" continuu autumnalul: este ploaia-moina ca regim nocturn al orasului ("Orasul doarme ud in umezeala grea" - Nocturna), declansand tristeti -acute si conducand la moartea visurilor.
"Da, ploua, cum n-am mai vazut... Si grele talangi adormite, Cum suna sub suri invechite Cum suna in sufletu-mi mut!"

(Ploua)
Este ploaia care "se infiltreaza pretutindeni ca un morb al putrezirii" (A. Mitescu), ce poate sa fie perceputa ca o desfasurare monotona si obsedanta ("Ploua, ploua, ploua
Vreme de betie") facilitand golul existential si sentimentul singuratatii cosmice ("
-auzi cum mai ploua
Ce melancolie
Singur, singur, singur" - Rar); alteori, modificand sensul si proportiile marelui Timp, ploaia conduce la dezagregarea materiei ca un solvent miraculos, ea facand sa se prabuseasca Universul in malul Neantului:

"Si simt cum de atata ploaie
Pilotii grei se prabusesc" (Lacustra).
Poezia intitulata Lacustra caracterizata ca "suprema condensare a terorii de umed" (Calinescu) releva si alte motive: singuratatea, - somnul, cosmarul, golul. in versul al doilea, metafora: "Aud materia plangand" converteste substanta universala in Planset cosmic. Noaptea, stand singur in camera lui si ascultand ploaia, poetul traieste o experienta unica: identificarea cu omul preistoric; eludand timpul, cei doi devin legati prin ploaie si singuratate si - mai ales - prin destinul comun: coparticiparea la alunecarea Totului in Nefiinta.

  Culorile universului bacovian sunt cele ale bolii, agoniei si mortii: galbenul frunzelor toamnei, ca insotitor al negrului funerar ("O femeie in doliu pe strada
O frunza galbena tremura dupa ea"); rosul - reprezentand convertirea in sange a lacrimilor Cosmosului ("Si-nsangerat, amurgul
Patrunde-ncet prin geamuri"); violetul este strigatul sufletului traumatizat de inserarea de toamna (Amurg violet); printre culorile bacoviene se include, evident, cenusiul plumbului.
Poezia care sintetizeaza motivele ploii, mortii si culoritor este Negru. Aici, poetul ofera "viziunea infernala a unei ploi negre, de carbune" (Calinescu), atmosfera de iad post-ardere, in care totul s-a redus la scrum, fiind coplesitoare: "Vibrau scantei de vis... noian de negru,
Carbonizat, amorul fumega
Parfum de pene arse si ploua.../Negru, numai noian de negru..."


   Motivul golului: golul spatial este echivalent cu pustiul camerei, al orasului cu piete dezolante, luminate de becuri agonice, al pamantului-mormant ale carui adancuri lanseaza, ca in mitul Sirenelor, chemarea mortii.
Golul temporal este apanajul vesniciei, este haosul care refuza Facerea, un spatiu al mortii:
"Imensitate, vesnicie,
Tu, haos care toate-aduni...
In golul tau e nebunie, -"
(Pulvis)
   Motivul agoniei se propaga prin cunoscutele cercuri concentrice ale universului liric bacovian.
Cel mai mic punct al acestuia este omul ("Si galbeni trec bolnavi
Copii de la scoala"); urmeaza natura cu crengi care scartaie ca niste schelete si gradini cangrenate si, in sfarsit, Universul - pentru care toamna si amurgurile constituie semnele agoniei timpului.

Elemente simboliste în poezia bacoviana