Datand din aceeasi perioada ca si Plumb, poezia Lacustra vede lumina tiparului in revista bucuresteAna "Viata Noua", in anul 1903, fiind ulterior inclusa in volumul din 1916. Ea da expresie aceleiasi senzatii de lenta descompunere agonica surprinse in Plumb, perceptiei unei constiinte in surpare. Luciditatea eului ce monologheaza isi surprinde propria existenta, impletita cu cea a lumii, intr-o absurda deraiere.

Anxietatea fiintei e declansata de sentimentul vecinatatii cu un univers vazut aidoma unui hau negru. intunericul e continuu, alternanta zi-noapte care fixeaza ritmurile cosmice si tiparele de viata ale fiintelor pare abolita. Noaptea, cu intunericul si fantasmele ei terifiante, se dilata pana la a exclude diurnul. Absenta soarelui, a luminii, e insotita de un alt semn de dezorga­nizare cosmica, ploaia continua:

"De-atatea nopti aud plouand
Aud materia plangand..."

Mecanismul Universului, cu ritmurile sale alternante si benefice, noapte
zi, ploaie
seceta, a suportat o stranie mutatie, o dereglare funda­mentala - semn al apocalipsei, vazute ca sfarsit fara transcendenta, ca inexorabila alunecare in neant. Noaptea si ploaia sunt cele doua elemente ale cadrului-cavou in care subiectul liric recepteaza la nivel senzorial (aud, tresar, simt) si infraconstient (parca, ma duce-un gand, mi se pare) insasi aceasta alunecare in nefiinta a lumii. Plansul materiei provine din esenta acestei lumi si e un bocet inuman, dar cu atat mai nelinistitor, al tuturor for­melor de existenta. Ploaia nesfarsita da, asadar, expresie unei suferinte asezate deasupra oricarui sentiment, deasupra sentimentalitatii insesi; prin ea, lumea isi traieste indelung si monoton desirarea, descompunerea. in fata acestei epuizari cosmice, a acestei incapacitati a Universului de a se regenera, omul isi constata, la fel ca in Plumb, fragilitatea, vulnerabilitatea si insingu­rarea, ca date ontice: Sunt singur. Nici perechea, nici semenii, nici, intr-un sens categorial, omenirea nu mai exista. Solitudinea subiectului rostitor e din aceasta cauza declamata in gol, caci nu mai e nimeni care sa-i raspunda, nici o faptura care sa o aline sau sa o impartaseasca. Singur tovaras al fiintei e gandul, proiectie alienata, schizoida si tradatoare. El e cel ce-l duce pe eul somnolent din aceasta realitate intr-un iad paralel, spre locuintele lacustre. in aceasta atomizare a constiintei ce conserva, in mod ciudat, un rest de incordare lucida, fiinta navigheaza cu gandul inspre inceputurile omenirii, spre preistorie. Numai ca cele doua amenintari - doua forme ce dizolva contururile si materia(litatea) lumii - noaptea si ploaia, se regasesc si in acest timp. Apa, in consistente diferite si in forme multiplicate, e peste tot: in umezeala scandurilor ("Si parca dorm pe sanduri ude"), in energia catastrofala a valului ("in spate ma izbeste-un val"), in nesfarsirea plAna din care se ridica arhitectura precara a locuintei lacustre.

Reintalnirea cu apa, "plans al materiei", aneantizeaza toate coordonatele existentei; timpul modern si cel preistoric devin unul si acelasi, spatiul odaii si al locuintei preistorice se suprapun, la fel cum se confunda realitatea cu proiectia halu­cinata, trezia insomniaca cu visul lucid. Tresarirea:

"Tresar prin somn si mi se pare
Ca n-am tras podul de la mal" e spasmul violent al unui organism ce-si exprima, prin ritmurile fiziologice si printr-un rest de luciditate, capa­citatea de reactie primara. Convulsie irationala ce se impotriveste cosmarului, tresarirea e un val al sangelui ce depaseste corporalitatea fiintei, in pereche cu valul ce izbeste habitatul fragil al lacustrei. q1r8217qf96klm
Locuinta inconfortabila, improvizatie derizorie in fata cataclismelor unei naturi ce si-a pierdut rolul de ocrotitoare paradiziaca a fapturii, lacustra e un analogon al singuratatii si al insignifiantei fiintei umane. Ea aneantizeaza insasi evolutia speciei umane, reduce la zero istoria, vazuta ca devenire a umanitatii. "Golul istoric", forma a neantului temporal, vizeaza o istorie de-a-ndoaselea a umanitatii. Directia de curgere a timpului e inversata, singurul sens de inaintare e unul invers, regresiv-cronologic, spre varsta preistorica:

"Un gol istoric se intinde,
Pe-aceleasi vremuri ma gasesc".

Caderea in gol, alunecarea gandului, involutia timpului, plansul materiei sunt elementele ce figureaza cosmarul total, fara solutie salvatoare, al fiintei si al lumii, deopotriva.

Ultima strofa reia, cu o semnificativa modificare:

"Tot tresarind, tot asteptand", prima strofa. in punctul de intensitate maxima a halucinatiei lugubre - prabusirea pilonilor pe care e asezata lacustra - eul revine in cadrul initial, in cadrul noptii ploioase moderne. Punctele de suspensie din finalul poeziei (care lipsesc in unele editii si manuale mai putin ingrijite!) sugereaza alternanta infinita, intr-o spirala a solitudinii, a treziei cu visul, a timpului modern cu cel preistoric, a provincialului marunt cu precarul hominid pre­istoric.

Asociata cu toamna insalubra si datatoare de nervi, ploaia (cu variantele ei bacoviene, bura, moina, ceata, ninsoarea) subliniaza prin monotonia ei exas­peranta singuratatea individului, viata lui marunta. Poemul, o capodopera a liricii romanesti moderne, e, prin elementaritatea versificatiei, "o stenograma a singuratatii pe o vreme ploioasa".