(16.04.1879-8.03.1961)

Scriitorul, pe numele sau adevarat Grigore Pisculescu, s-a nascut in satul Didesti, din Teleorman. Face studii de teologie si scrie literatura sub pseudonimul Gala Galaction.


Ca prozator este preocupat de probleme mistice si de contextele lor folclorice si cotidiene. A scris povestiri precum Copca Radvanului, in padurea Cotosmanei, Andrei Hotul, nuvele {Gloria Constantini, De la noi la Cladova) si romane {Papucii lui Mahmud). Scrierile sale se inscriu in romantism si au un mesaj traditionalist. in colaborare cu preotul Vasile Radu, a realizat cea mai frumoasa traducere a Bibliei in limba noastra (1938).

Moara lui Califar 1903 (povestire fantastica)

1.   Moara lui Califar este o povestire romantica, de inspiratie folclorica.

2.   Mitul faustic pe care se cladeste subiectul este dublat de cel al labirintului.

3.   Personajul principal este configurat succint si subiectiv.

4.   Deznodamantul este lipsit de forta narativa si dramatica.

Tema
Povestirea trateaza pactul cu diavolul si desertaciunea dorintelor omenesti.

Subiectul
Stoicea este un copil orfan care traieste din mila bisericii. Sarac si singur, dupa ce creste si ajunge la varsta tineretii, porneste spre moara lui Califar, un loc din mijlocul padurii despre care oamenii din imprejurimi credeau ca este blestemat. Stoicea vrea sa se capatuiasca si de aceea nu se teme sa-si asume orice risc.
Morarul este chiar o fiinta blestemata, care de trei sute de ani slujeste diavolilor si care nu se poate elibera din mreaja lor decat daca va fi ucis. Stoicea intra in moara si-i cere lui Califar sa-lprocopseasca prin puterea sa de vraci. Acesta pare sa-l refuze initial, dar apoi il invita la masa si ii spune sa se spele in iaz. Imediat ce se racoreste cu apa diabolizata, personajul cade intr-un somn greu, de fapt trece intr-o alta dimensiune a lumii, unde traieste o viata de om: se insoara, se imboga­teste, capata rang boieresc, apoi casa lui este atacata de tatari. in momentul in care totul pare sfarsit pentru el si pentru familia lui, un vant il azvarle inapoi, in moara lui Califar. Stoicea nu se trezeste insa ca dintr-un vis, ci are certitudinea ca a trait cu adevarat si mai ales ca a trait zadarnic. Furios, il ucide pe morar, implinind blestemul. Se cufunda in apa neagra, intrand in slujba diavolului.

Comentariul
Dupa marturisirea autorului, subiectul povestirii este de circulatie balcanica: Padurea in care se rataceste Stoicea este padurea primelor mele amintiri. Moara, unde vrajitorul Califar asteapta pe cutezatori, este moara lui Dimitrie Zottu, cu pseudonimul pe care i l-am dat mai tarziu: Calfaiani, din La raspantie de veacuri. Iar toata povestea... este o poveste balcanica, povestita de tata, in crestetul celor cinci sau sase ani ai primului sau nascut.


In esenta, povestirea urmareste tema pactului cu diavolul in trei momente esen­tiale: fascinatia pe care o exercita puterea diavolului asupra fiintei, indeplinirea do­rintei si consecintele acestei realizari. Actiunea este fixata intr-un timp contemporan povestitorului si in spatiul istoriei - satul Alautesti, din preajma unei paduri stravechi, in care se afla ispita: moara vrajita. Desfasurata pe un singur plan narativ, scrisa la persoAna a IlI-a, povestea este pusa pe seama vocii auctoriale care isi sprijina con­structia epica si pe niste voci narative de culise: torcatoarele si mosnegii din Alautesti.
Subiectul sustine tema si este structurat in doua episoade: confruntarea cu morarul diabolic si existenta de boier fericit pe care o dorea Stoicea. Cele doua episoade se intretaie, granita dintre ele constituind-o un moment epic semnifi­cativ: somnul din padure.
Personajul este prezentat in date succinte, printr-un portret abia schitat sau subiectiv, naratorul insistand de multe ori pe trasaturi surprinse emotional, situate in contextul unor atitudini sau trairi de importanta in compozitia povestirii. Stoicea este un copil orfan, simbolism frecvent in miturile universale, caci orfanul este o fiinta izolata, fara legaturi de sange si prin aceasta e investit cu daruri magice, de medium sau mistagog. Stoicea este un orfan gasit in usa bisericii, destinat, asadar, sa traiasca o experienta exceptionala. Aventura lui incepe de asemenea simbolic, cu drumul spre moara, care trece printr-o padure, proba care se inscrie in tema labirintului pregatitor pentru experienta exceptionala - intrarea in moara vrajita.
Desi poate fi vorba si despre alte abordari tematice, drumul spre Califar are semnificatia simbolica a imersarii unei lumi necunoscute, asa dupa cum remarca si Ion Vlad, pentru care povestirea intreaga reprezinta un epos al " ratacirii" labirin­tice, in sprijinul afirmatiei vine chiar secventa de debut - Prin padure nu erau poteci-, care avertizeaza in legatura cu spatiul lipsit de repere in care intra doar cel care invata sa aleaga; in general, in mituri si basme folclorice, ca si in scenariile magico-religioase, labirintul este un loc de initiere, de confruntare cu numeroase probe si semne care deslusesc calea sau induc in eroare, iar padurea are cel mai adesea functie labirintica; ratacirea in hatisurile padurii evoca simbolic obstacole existentiale de tot felul.

De altfel, sub aspect denotativ, textul subliniaza la mai multe niveluri aceasta idee; calea este multa si anevoioasa, peisajul, personificat, ia parte la incercarea eroului (un stejar lasa bratele noduroase si batrane peste un norod de deditei), iar Stoicea este mai intai ostenit, apoi sedus de noul univers (uns la inima de aleanul florilor) si in cele din urma inviorat. Epitetele amplifica impresia de joc al ratacirii si puncteaza fiecare etapa a drumului; denotativul uns la inima de aleanul florilor pregateste, de pilda, intrarea in somnul ritualic, iar imaginea capata persuasiune in special prin secventa idiomatica (uns la inima), plasticizanta, particularizatoare si unanim cunoscuta, aflata insa intr-o antiteza subtila cu alta metafora populara, prin care naratorul se sustrage unei motivatii clare a episodului care cuprinde somnul din padure: Stoicea dormi un pui de somn.
Timpul povestirii intra de aici sub imperiul ambiguitatii camuflate de falsul argument narativ; povestitorul delimiteaza clar perioada de somn, dar printr-o expresie uzuala, pe cat de imprecisa, pe atat de inadecvata pentru universul intune­cat al padurii: eroul doarme cat se taraste umbra de un stat de om. Procedeul falsei motivatii face parte din mecanismul fantasticului, si anume cel de factura populara, de unde si preferinta povestitorului pentru cliseele oralitatii (Merse ce mai merse, moara i se facu inainte). insusi stilul predilect sustine teza, caci Galaction imbina registrul artistic cu cel popular. Asa, de pilda, povestirea curge dupa sabloanele rostirii, cum am mai spus, marcata de un lexic preponderent popular (de-a-ntregul; agurizarii infrateau), dar spatiul literar se particularizeaza prin descrieri insolite, care au rolul de a avertiza vag ca eroul patrunde intr-o alta lume, in care lumina soarelui se strecoara straniu in intunericul padurii ca niste faclii. Secventele metafo­rice, majoritatea descriptive, conoteaza deznodamantul dramatic al povestirii, caci majoritatea au sens premonitoriu; soarele toarna faclii intoarse cu flacarile in jos, iazul pare o sclipitura ca de brici, iar Califar are nasul - cioc de cucuvaie.


Insasi atitudinea circumspecta a naratorului fata de propriul personaj accen­tueaza impresia ca ceva nefiresc are sa se intample; desi povestirea se deruleaza din perspectiva auctoriala (in stil indirect), intrerupta uneori de monologul interior al personajului, povestitorul nu-si pastreaza rolul de comentator omniscient, ci isi urmareste personajul ca si cand nu ar sti ce se intampla si descrie universul asa cum i se reveleaza eroului, ceea ce contribuie la crearea suspansului. Astfel, moara este descrisa de vocea naratorului auctorial, dar ca si cand s-ar rezuma la ceea ce vede personajul: lui Stoicea ii nazari printre copacii ce dadeau devale o sclipitura...


Portretul lui Califar este realizat din doua perspective: cea mitica (a mosnegilor din Alautesti) si a naratorului care povesteste experienta lui Stoicea. Acesta este surprins de infatisarea inofensiva a morarului si de bunavointa acestuia:
Pe pod, morarul freca piatra: barba siva, sprancene de muschi uscat, nasul -cioc de cucuvaie. - Mai bun lucru, mos Califare!
-Multumim dumitale, nepoate. Ce vant te-a suflat pe sub atata negureala de padure si te-a dat de-a dura pana la moara la mine?
- Mos Califare, am auzit ca esti un vraci cum nu s-a dovedit, ca unul care procopsesti pe oricine vine sa te roage ca sa-l procopsesti. Iata, pentru una ca aiasta am venit si eu.
-  Bine, fatule, sa te procopsesc. Ingaduie-ma sa sfarsesc de frecat aiasta piatra; mai am sa-i dau cateva ciocane. Dar cum te cheama? Si trebuie sa-ti fie foame... Te poftesc sa mananci cu mine, ca nici eu n-am mancat. Am ciorba de stiuca si o mamaliga aproape intreaga. (Iata ca am sfarsit.) PAna una-alta, fa de te spala, caci ai scuturat pe tine toti painjinarii din padure... Vezi, pe scara aceea.
Aura legendara a personajului se spulbera, iar povestile pe care le ascultase toata copilaria isi pierd deodata credibilitatea. Morarul este un batran bonom si ospitalier.
Acest amestec de obiectivitate auctoriala si receptare mitica (sub impresia povestilor din Alautesti) justifica ideea ca alternanta de real si fantastic, cu schim­barea si modificarea teritoriilor, este calitatea suprema a povestirii lui Galaction. in fond, ambiguizarea faptei posibile si sugestia ca visul poate lua fiinta sunt si doua dintre elementele esentiale ale miticului, iar Moara lui Califar este o scriere cu un pronuntat caracter mitic. Intrarea in lumea promisa apare ca o iesire din vis. Stoicea se trezeste in padure, ca si cand ar fi visat intalnirea cu morarul, si se rataceste: Dar Stoicea nu-si mai gasi urmele in padure si se rataci. Cu cat da sa se indeparteze, cu atat se pierdea mai mult prin niste curpeni incalciti, prin niste viroage in care putrezeau copaci trazniti si printre gropnite din care ieseau, cum ies coastele din starv, radacini nalbite si intoarse. De aici incepe viata dorita. Eroul trece prin experientele majore ale unei vieti: este salvatorul, indragostitul, mirele si omul responsabil si asezat, asa dupa cum sperase sa ajunga. El traieste o viata densa, ca boier mare, fericit si fara alte dorinte, insa existenta lui se sfarseste brusc si dramatic, prin atacul tatarilor. Iesirea lui Stoicea din aceasta experienta vine mai mult ca o evadare dintr-un episod tensionat si fara solutie.
Deznodamantul, succint si aproape lipsit de forta dramatica, il readuce pe morar in prim-plan:
Batjocoritor, morarul se intepenea pe stinghiile podului ca o uriasa cucuvaie sura.
-Jivina draceasca, vreau sa intru in iad legat intr-un tei cu tine!
-  Ce pomana ti-ai face! Sunt trei sute de ani de cand port in oase o viata blestemata si sunt afurisit sa nu pot sa mor decat omorat.
- Tine atunci! Creierii vrajitorului se sleira pe pod. Stoicea se duse pe zagaz si, cu capul inainte, spinteca adancul straveziu.
Conotatia povestirii se construieste pe simboluri de factura mitica; drumul spre miazanoapte, padurea, somnul, moara reprezinta toposuri mitice preluate din literatura romantica. Personajul lui Galaction patrunde in intunericul unei paduri fara poteci si stie ca trebuie sa mearga spre miazanoapte; el a ales deja un drum diabolic pentru a-si atinge idealul si crede ca este pregatit, dar pregatirea sa incepe abia in momentul in care patrunde in padure si intra in starea de somn, un simulacru al mortii care il asteapta. Padurea este locul consacrat rugaciunii si reculegerii, dar si locul ispitelor instinctuale; eroul are de ales si opteaza pentru calea desfatarii, fermecat de aleanul florilor. Ispita presupune fascinatie si conse­cinte imprevizibile, iar raul este seducator si inrudit cu visul. Aceasta seductie constituie esenta experientei lui Stoicea, la urma urmei un orfan destinat sa ia locul lui Califar. Povestea morarului o evoca pe cea a preotului care pazeste creanga de aur (in Eneida lui Vergiliu) si care trebuie ucis pentru a fi inlocuit. Tot astfel, Califar isi asteapta eliberarea si inlocuitorul.


In general, in literatura universala, dar si in folclorul romanesc, moara este asociata cu timpul care sfarama si mistuie viata, dar si cu infernul pedepsitor. Pentru Stoicea, moara devine un loc in care existenta lui se comprima; eroul traieste intens, dupa sablonul idealului, dar repede si suportand consecintele pactului diabolic.