Personaj principal al nuvelei,
cu titlu simbolic, La Vulturi
(in care prozatorul Gala Galaction evoca un sir de intamplari
dramatice, sugestive pentru viata de zbucium dusa de poporul nostru
de-a lungul secolelor), Agripina, fiica
mai mica a baciului Danila, "starostele ciobanilor" de pe
culmile Scripetelui, se constituie ca un simbol al
mamei capabile sa se sacrifice oricand pentru a-si salva
copiii. Imaginea ei apare episodic in lunga expozitiune a nuvelei,
mai ales in relatie cu batranul Danila, catre care alerga
adesea (cu copilul cel mic, cu Paunas, "strans la san")
spre a-si potoli incordarile din suflet si "gandurile cele
rele" care ii tot "croncanesc in inima", din cauza ca
nu mai stia nimc, de multa
vreme, despre soarta barbatului ei
- Paun Ozun, plecat sa lupte alaturi de Tudor Vladimirescu.
Dupa
tensiunea acumularilor de imagini, realizate prin retrospectiva
ce contureaza drumul devenirii lui Danila.(felul
in care isi parasise locurile natale si, retras in creierii muntilor,
se facuse cioban), constructia nuvelei, care debutase
cu o descriere, revine la acel moment de tihna si
de lumina, prezentat la inceput. Natura, mareata dar severa, : adevarat "cuib de vulturi" - cum o numeste, metaforic, autorul
(pentru ca, deasupra lui, "in fata cerului, mai sus decat
brazii cei mai inalti, vulturii pluteau neobosit, scaldandu-si
aripile in lumina"), se umanizeaza. Gala Galaction
infatiseaza acum gospodaria lui Paun Ozun, staruind pe imaginea
primilor doi copii - Mariuca si Vlad (din cei trei care
ii mai traiau). Acestia "se jucau langa suvoiul lablanicioarei"
- paraul care, Izvorand de undeva, din munte, isi purta
"undele otelite" si prin fundul gradinii lui Ozun. Paunas,
foarte mic, nascut dupa plecarea tatalui sau la lupta,
dormea in albie.
De
aici inainte, lumea nuvelei incepe sa fie dominata un
timp foarte important (care marcheaza intriga discur sului
narativ si desfasurarea acestuia pana ce atinge punctul
culminant) de figura Agripinei. O serie de imagini,
construite prin antiteza, (Gala Galaction este un maestru
al gradarii contrastelor si al efectelor acestora),
au si capacitatea de anticipare, de prevestire a nenorocirilor:
"Agripina vedea, prin usa deschisa, cateva casute de barne, ceva
din ograda lui Mos Danila, drumul satului si adancitura Iablancioarei,
iar incolo aripile negre ale padurii
de brad, aruncand umbre adanci pe fanetele inflorite
si gurile de secure ale Scripetelui, muscand din cerul
albastru".
Peste
"pacea adanca" a locurilor - descrisa in asa fel incat
parca o simtim, in acea "fantAna dintre munti plina de
chipul si aleanul soarelui" - navaleste un strigat sfasietor
care zguduie sufletele si intreaga fire:
"Fugiti! fugiti!
vin turcii!".
"Imediat - noteaza autorul slavile fura
sfredelite de tipete, nechezaturi si impuscaturi".
Din acest, moment (care constituie intriga nuvelei), desfasurarea
firului epic capata un ritm extrem de incordat, sugerand intr-un
mod exceptional (ca realizare artistica), dramatismul trairilor Agripinei.
Drumul ei alergand, cu cei trei copii, de mana sau in brate,
luptandu-se cu muntele - cu moartea, de fapt - se contureaza, prin maiestria
scriitorului, ca o pagina dintre cele mai frumoase din literatura
noastra, o pagina clocotind de durere, vibrand de infiorate descrieri,
in care se armonizeaza permanent lumini si umbre.
Surprinzandu-si eroina intr-o situatie limita, autorul isi creeaza astfel prilejul de a evidentia adevarata esenta a fiintei acesteia. Agripina este nevoita sa urce o adevarata Golgota.
Privind-o,
la inceput, din exterior, autorul ii surprinde mai
ales gesturile febrile:
"Se repezi la Paunas, il ridica din
albie, il puse in poala si, prin usa din fund, tasni in gradina.
Se strecura pe langa grajd, ajunse pe Mariuca si pe
Vlad si, tarandu-i dupa ea, incepu sa urce coasta din fag
in fag".
Suita de verbe folosita aici constituie mijlocul artistic
principal de a sugera spaima ce cuprinsese personajul,
ca si hotararea (luata cu barbatie) de a-si salva cu orice
pret copiii, alegand pentru aceasta cararea "cea mai scurta,
dar si cea mai anevoioasa".
De aici inainte, atentia scriitorului se imparte intre urmarirea personajului si prezentarea naturii.
Este folosita o gama larga de procedee aristice care, toate la un loc, scot in lumina coplesitoarea frumusete morala a Agripinei. Autorul noteaza, de data aceasta, gandurile eroinei, pentru ca, mai apoi, sa inregistreze senzatiile ei, unele de o violenta rara, senzatii pe care le genereaza oboseala, durerea si marea tensiune nervoasa prin care trece personajul. Urmarim astfel o gradatie dinspre exterior spre adanc, spre interior, sugerata, intre altele, prin folosirea unor interogatii si exclamatii bine plasate, prin constructii eliptice care maresc tensiunea, prin trecerea brusca de Ia vorbirea directa la cea indirecta etc:
"Mai
bine sa lupte pana cand i-o plesni inima in piept! -
gandeste eroina - (...) Daca ajunge la stAna , poate sa cada si
sa moara; au scapat copilasii"; "Daca o ajuft; turcii, pe
ea o batjocoresc sr poate o lasa cu viata, dar pe copii ii strivesc
de stanci! Cum sa mai dea ochi cu tata-sau! «Ce mi-ai
facut copiii? Unde e nadejdea si mangaierea mea?» Mai
bine sa urce, sa urce!"... Si "Golgota" ei continua,
desi:
"O sete groaznica
ii frigea gatlejul si maruntaiele. Gandurile
i se topeau In cap (...). O perdea de sange si de
nebunie i se lasa incet pe creieri. In pieptul ei ardea toata
padurea si bataile inimif erau bolovani incinsi, care sareau
din loc si o loveau in coaste. Se mai oprea cateodata,
cu mainile inclestate de o radacina ori de o ramura ce
atarna, si pieptul ii horcaia ca niste foaie..."
In intreaga nuvela exista (ca in literatura populara) o deplina concordanta
intre aspectele naturii si sufletele oamenilor,
caracterele acestora - "otelite" si ele, parca, precum
undele Iablanicioarei. in momentele disperarii Agripinei, natura
vibreaza in acord cu durerea ei halucinanta:
"Copacii
dimprejur zvacneau si incepeau sa se faca rosii" - noteaza
scriitorul, intr-un limbaj artistic de mare expresivitate.
Incordarea
din gradatia epica atinge
punctul culminant
in momentul in care Agripina il ascunde pe Paunas in
capita cu fari, din poiAna de sub stAna , ajungand apoi, aproape
nebuna de durere si de oboseala, impreuna cu cei doi
copii mai mari - Mariuca si Vlad - la mos Danila: ..."rosie-vanata
la fata si cu camasa sfasiata pe pieptul umflat ca un cimpoi", Agripina cade la stAna , "molcoma ca o
capra sfasiata de lup".
Intelegand
totul intr-o clipa, Danila isi cheama ciobanii si pleaca sa-i intampine
pe dusmani. Imaginea Agripinei ramane
ca o amintire indurerata, in timp ce alta, de-a dreptul tragica, ii
ia locul:
"Ochii ciobanilor cazura pe niste carpe insirate
pe poiAna . Alergara la ele. Era sortul Agripinei si scutecele copilului,
acum pline de sange (...) Pasarile cerului coborasera in poiAna si smulsesera
pe Paunas din zbuciumul plansului, din chinurile foamei si din tot
vaietul si chinul unei vieti omenesti,
in mijlocul unui popor
nenorocit si rob inca pe multa vreme!"
Destinul
copilului jertfit, care intruchipa tocmai speranta intr-un
viitor de lumina si de libertate ("Tu-mi aduci ce are
sa fie peste patruzeci-cincizeci de ani pe plaiul dezrobit de
Tudor" - exclamase, candva, batranul Danila, referindu-se
la Paunas), se suprapune in aceste clipe peste cel al poporului
intreg aflat in suferinta si supus la jertfire. Meditand
la semnificatiile acestui personaj, ale lui Mos Danila, ca si
la cele ale intregii nuvele, se poate afirma, o data
cu Alexandru Vlahuta, ca:
"Jertfele oamenilor sunt florile
ce se arunca in calea dreptatii".