Asupra poeziei postmoderniste, compuse din gesturi banale, din substantive si verbe curente, mediteaza si Florin laru:

"Sa scriu, ah, sa scriu o poezie mai umana
din disperari fara sens, din esente eterne
sa fac: o sete o sticla a apuca a stoarce a duce la gura o cAna
pana cand realitatea tipa destuul - dintre perne..."

. Sentimentele poetului se ascund in cuvinte, care devin obiecte, randuri grafice intr-o strofa, mimand duritatea, zborul diafan, imagini desprinse dintr-o memorie metaforizata in "fiara de matase":

"Sa scriu, ah, sa descriu ceva durabil (o gheata de fier)
sa dau nastere unor sentimente cu pene
sa pun hartii de ziar intre sanu-ti stingher si pielea mea toata
inima s-o bat mai inceata
randuri randuri sa-mi fie gandul si mana

nici vorba de zbieretul de catifea
din cerul de,ieri in care azi rade luna
(ce fiara de matase si memoria mea)."

Memoria devine o "fiara de matase", o felina fixand femeia ca pe o prada:

"Sa dau seama, ah, doamne, despre o doamna -
o seama de amanunte, cum ar fi:
calcaie roz in ciorapi albastri, obiceiuri canine - feline
gura de zmeurica, cireasa putreda si mica...
(cu inimioara asta de ruj vrei sa-l dai gata pe don judecator?)."


Poetul, intr-o armonie a trupului si a mintii, isi propune sa scrie o poezie "mai umana ", apropiata de perfectiune:

"Dar - sa revin - ah desigur - sa scriu o poezie mai umana
daca gandul e clar - barbatia e dreapta -
baioneta de placere la carabina noptilor -
cuvantul e (bine) simtit - metafora minunata -
deseul lizibil - doar doar
iti voi indupleca iubirea sa ma vada viu."