Referate romana - referate la limba romana categorisite pe autori Referate, Referat, caracterizare, comentariu, eseuru, rezumat
HomeTrimite comentariuContact








Dumitru Radu Popescu (n. 1935) , debuteaza cu povestirea "O partida de sah" in revista "Steaua" din Cluj, dupa care in 1958 va publica volumul "Fuga".

Alte volume sunt "Zilele saptamanii" (1959), "Umbrela de soare" (1962). in 1964 publica romanul "Vara oltenilor" si volumul de nuvele "Fata de la miazazi", in 1965, "Somnul pamantului", in 1966, "Dor", in 1967 nuvela "Duios Anastasia trecea".

Romane care promoveaza un realism mitic cu mare impact in epoca sunt "F" (1969), t9s5718to26lhi
"Cei doi din dreptul Tebei", "Vanatoarea regala" (1973), "O bere pentru calul meu" (1974), "Ploile de dincolo de vreme", "imparatul norilor" (1976), "Orasul ingerilor" (1985), "Viata si opera lui Tiron B."

(I. "Iepurele schiop", 1981, II. "Podul
de gheata", 1982). D. R. Popescu este un scriitor conceptual, care valorifica mituri stravechi in dramele sale, "Ca frunza dudului", "Rezervatia de pelicani", "Piticul din gradina de vara".


Duios Anastasia trecea
Personaj tragic, reiterand in varianta moderna mitul Antigonei din clasicitatea greaca, Anastasia este integrata intr-un joc suprarealist, asemenea calugarului Gaman din piesa de teatru "Mesterul Manole" de Lucian Blaga, fiind bantuita de visuri ciudate, cu morminte care trec Dunarea. Anastasia este invatatoare in anii ultimului razboi mondial, intr-un sat de pe malul Dunarii ocupat de nemti, in care partizanii sarbi de pe celalalt mal sunt intr-un tranzit continuu, intr-o seara, este trezita din somn de Emil, iubitulei, despre care se raspandise zvonul ca ar fi murit pe front, fapt infirmat acum, fiindca acesta dezertase de pe front si se ascunsese. Straina de sat, Anastasia se confrunta cu vicisitudinile unor vremuri ostile: razboiul, seceta, indiferenta oamenilor fata de semeni si de traditie, aici de cultul mortilor, denaturat profund de realitatile razboiului.
Moartea unui partizan sarb, ucis de nemti si lasat in mijlocul drumului pentru invatare de minte, tulbura ordinea fragila a acestui colt de lume. Moartea se insereaza firesc intr-un spatiu ce poarta el insusi semnele disolutiei, parca ale unei apocalipse apropiate. Senzatia teribila de pustiire a drumului se poate observa chiar din cateva secvente narative ale nuvelei:

"Drumul, pustiu.

Prin curti se auzeau pasi grabiti, nevazuti. Undeva guita un purcel".

Tabloul este animat de peisaje animaliere, seamanand intr-un fel cu tablourile lui Hieronymus Bosch. Simbolurile descompunerii, ale drumului pustiit sunt multe:

"O tufa de liliac se misca in gradina lui Pajura Sever, cel mort nu de mult. in curtea lui Ghita Uscat, plugul ruginea, sub streasina, rasturnat."

De altfel, tufa de liliac reprezinta moartea diafAna , parfumul adormitor al lumii de dincolo.


Ca un simbol al mortii prezente pretutindeni, in cimitir nici iarba nu mai este pe morminte. Imaginea nuvelei nu respecta iconografia clasica din tablourile lui Van Eyck, unde Fecioara Maria acopera pamantul cu mantia sa, iar la picioarele sale gigantice se deschide abisul.
Scenele de lupta dintre nemti si partizani sunt terifiante: nemtii profanasera cadavrul partizanului, "dupa ce l-au ciuruit" cu armele, tragandu-l cu caii prin sat, ca pe un lemn, si lasandu-l la rascruce, ca sa-l "vada lumea si sa-si bage mintile in cap."

Anastasia, crescuta in spiritul conservarii respectului pentru morti, incearca sa-i faca sarbului o inmormantare crestineasca, dar nu este ajutata nici macar de Costaiche, primarul satului, mult prea las pentru a se opune nemtilor:

"Stiti, dumneavoastra poate n-ati auzit... N-as vrea s-aveti neplaceri..."

. Costaiche, omul care pertracteaza mereu in fata propunerilor femeii, se simte dator s-o avertizeze pe tanara fata:

"Lasati-l in pace, e un avertisment pentru toti... Sa vada si sarbii, sa
vada si romanii nostri ca nu e dejoaca..."

. in atitudinea primarului si, mai tarziu, in moartea lui gratuita, se pot observa semne nu atat ale unei frici teribile, ci mai mult ale unei lasitati bonome si indiferente.
Scriitorul foloseste o focalizare extrema a imaginii, un travelling care accentueaza grotescul situatiei, nuvela compunand numai imagini in linii dure, suprareale, pline de un teribil suflu de pustiire, de apocalipsa tehnica, amplificata prin folosirea distrugatoarelor arme de foc.


Ca intr-o bolgie a Infernului, carnea este supusa procesului degradarii, prin abandonare in voia intemperiilor naturale. Imaginea cadavrului reveleaza o fata elocventa a razboiului, mortii fiind abandonati in diverse pozitii, de un warlord ("stapan al razboiului") fara remuscari, fara nici o tresarire de sensibilitate in fata spectacolului deriziunii umane:

"Sarbul avea fruntea noroita si, pe unde se sparsese noroiul de caldura, ingalbenita. Avea trupul dumicat. Moartea-i racise sangele de tot. Si nu era nici un prieten pe-aproape, nu era nici un suflet pe-aproape."


Sarbul repeta drama omului muritor, supus universului ratiunii rasturnate, care naste monstri:

"Somnul cel mare, somnul cel tare, marele somn il palise; il lovise. Singur, sarbul in rascruce statea unde lautarii dumineca, cantau. Uite biserica, uite dumineca, o vezi? O vad, o vad, isi raspunse si deschise poarta. Si-i trecu pragul si urca scarile turnului cel mare, pana la clopot".

Senzatia este de nemiscare monumentala, chiar daca se aude sunetul lugrubu al clopotului:




"Era de arama, parca mucegait. Limba, grea. Trase de funie, mai tare, inca o data. Si turnul se cutremura, incepu sa se legene. Arangul ca o gura uriasa, miscandu-se, leganandu-se, vuia. Bau, au, au, au. Bau..."

. Sunetul greu, metalic, al clopotului, provoaca senzatii abisale, situatii ireversibile, moartea sarbului reverberandu-se asupra intregului sat, ca o trompeta a judecatii de apoi.
Anastasia, personaj voluntar, supus cutumelor ancestrale, incearca sa-l ingroape pe cel ucis, pentru ca acesta nu are "nici panza pe obraji, nici lumanare", nici perina, fiind lasat prada mustelor, dar se izbeste de teama si de indiferenta umana , a carei expresie este chiar Costaiche, conducatorul satului:

"- Nu e mortul nostru, domnisoara, de ce sa-l plangem?".

Dezumanizarea oamenilor in razboi, alienarea unora fata de ceilalti duce la o "rinocerizare" avansata a sufletelor. Chiar Anastasia se simte prinsa in acest joc de umbre si de lumini, pierzand perceptia unei distinctii clare intre realitate si vis: Costaiche spune ca a alungat o cioara de pe cumpana fantanii, ea observa insa ca impuscase o cucuvea. Stoicovici nu vrea nici el sa ajute la ingroparea mortului, desi se ingrijise de multi sarbi care trecusera Dunarea:

"Treceau partizanii sarbi Dunarea de doua ori pe zi, noaptea mergeau acolo si-atacau trenuri si depozite si duceau lupte, si ziua veneau la noi si se odihneau si erau si la adapost."

Moartea sarbului se petrecuse ca oricare alt fapt anodin, intr-una din numeroasele secvente ale unui razboi de gherila: sarbii fugisera si el ramasese sa le acopere retragerea cu o mitraliera, dar fusese gasit de caini, "pitulat intr-un cuib de barza".

Moartea lui respecta legea trupului pieritor:

"L-au ciuruit gloantele si-a cazut din cuibul de barza ca un pui, ca o pasare impuscata, cu capul in jos."


Anastasia incearca sa-l convinga pe Stoicovici sa-i faca sarbului ritualul de inmormantare, dar acesta refuza, fiind si el un personaj ciudat, duplicitar, care ia banii de la nemti si ii da partizanilor, dar, din ratiuni superioare ale conspirativitatii, nu se complica sa apara cu adevarata lui identitate. Stranii, izvorand dintr-o lume haotica, toate aceste personaje se misca brownian pe un fundal nesigur si sumbru, intrerupt din cand in cand de mitralierele mortii. Eroina va incerca, singura, neajutata de nimeni, nici de Costaiche, cu care se certase, sa indeplineasca ritualul mortuar, intr-un loc simbolic, in mijlocul drumului, in calea razboiului fara oprire:

"incepu sa sape pamantul in mijlocul rascrucii. Cu tarnacopul lovea, cu lopata scotea pamantul din groapa."

in jur, tabloul pare dezgolit: langa mort se vad urme dese de om, o moara "macina in gol", iar din locul ingroparii va creste iarba inalta. Asezarea mormantului in mijlocul satului este un semn rau, revelat printr-o adanca litanie de bocet:

"Negrul, pamantul, lungul, latul, greul, adancul pamantul, de oameni nesaturat, o sa-l acopere si cu lacat o sa-l incuie in el."

La locul inmormantarii vine si Emil, logodnicul Anastasiei, si ea crede ca vrea s-o ajute. Langa mormant se asaza si un gugustiuc, un semn al proniei divine, un vestitor al destinului; aici "vrabiile alegeau gunoiul in gradina lui Bucureanu, fostul postas."

Vrabiile zboara din locul blestemat, semn de primejdie, iar Stoicovici moare, inghitandu-si proteza in somn, desi altadata "inghitise sabii, ca sa-si distreze clientii" si nu patise nimic. Carciumarul este una din acele vietati cu burta mare, un capcaun sinistru din poveste. in cele din urma, Emil este impuscat sau, mai bine zis, se preface impuscat, pentru a o speria pe Anastasia si pentru a o determina sa renunte la inmormantarea crestineasca a sarbului:

"Si atunci se auzi un pocnet de arma. Apropiat, la un pas. Emil cazu cu fata la pamant, in tarAna , lat."

Nici Anastasia nu este crutata:

"Auzi un rapait de arma automata. Deschise ochii si primul lucru pe care il vazu fu leganarea indepartata a pasarii de langa cerul inflorit acolo dupa ploaie. Se legAna un punct negru mut."

Emil incearca sa fuga, dar este doborat de o noua lovitura de foc. Reuseste sa scape, sarind gardul; spectrul mortii este insa destul de puternic, cuprinzand intreaga fiinta a fetei:

"Mainile ii erau usoare ca niste crengi. Surase. in gura, printre dinti, simti nisip grunturos, din praful ridicat de pasii lui."

inversunata ca nu a reusit sa ingroape definitiv mortul, derutata de interventia lui Emil, Anastasia sparge geamurile casei lui Costaiche la care baiatul se ascunsese, desi fusese avertizata ca actiunea sa poate atrage represalii din partea nemtilor. Ritualul de inmormantare este totusi incheiat de femeie, care "se duse in rascruce si-si duse gandul pana la capat. Cand mormantul fu gata, puse peste el floarea de floarea-soarelui."


Ultima parte a nuvelei este grotesca: Anastasia va discuta cu Costaiche la scoala, intr-un dialog paralel cu un alt personaj cvasifantomatic, pentru ca eroina vorbeste si Catarinei, de mult plecata dintre cei vii. Stoicovici sugerase ca sarbul este cazul unui sacrificat si tradat nemtilor, pentru a le adormi vigilenta. Carciumarul ar fi putut sa-l inmormanteze pe sarb, dar castigase partida celor care beau vin rosu. Costaiche se simte eliberat, chiar daca trebuie sa execute sentinta:

"Bucuria e de partea mea, imi pare bine de tot ce ai facut pana acum, si c-ai fost neinduplecata.


Ca sa fiu sincer, la un moment dat incepusem sa ma indoiesc de dumneata, credeam c-o sa renunti, c-o sa cedezi. Daca te invingeam nu era nici o victorie pentru mine. Nu eram invins, nu ma plangea nimeni. Acum l-am recastigat pe Emil, ma compatimeste. Cand ii bateam pe hotii de gaini, eram invingator, dar nu ma respecta. Sunt bucuros, am incercat si-am pierdut... De castigam usor, te socoteau o smintita si pe mine un mare rahat, scuza-mi expresia. Dar invins, am trasaturi omenesti, nu?"
Moartea eroinei, inecata in mizeria pura, absoluta a acestei lumi pe care, ca straina, ca erou civilizator, incercase s-o salveze prin purificare, este grotesca. "Duios Anastasia trecea" contureaza imaginea puternica a omului-obiect, supus ororilor razboiului, transformat intr-o simpla masinarie a destinului.

Prin aceasta lumea se despiritualizeaza, se transforma intr-un bestiar modern, in care erup dejectiile infernale.

Alte referate romana, dar Necategorisite











Politica de confidentialitate