Prin "Descrierea Moldovei", Dimitrie Cantemir se exercita ca un antropolog avant la lettze, realizand o fresca sociala, politica si economica a Moldovei incepand cu descinderea din rac acina dacoromana pana in zilele sale. Capitolul al XVII-lea, "Despre naravurile moldovenilor", da contur unui portret moral bazat pe contraste, pe excese si porniri impulsive, rezultand insa o armonioasa unitate a contrariilor, devenita mijloc de rezistenta prin vreme a unui neam vitregit de soarta, situat in calea tuturor primejdiilor.

Fiind un subiect delicat, primul demers de alcatuire a unui portret psihoetnic al romanilor, cu lumini si umbre, Dimitrie Cantemir marturiseste necesitatea obiectivitatii stiintifice, mai folositoare decat denaturarea adevarului, printr-un patriotism fals si prin lingusiri inutile:

"...dragostea ce avem pentru patria noastra ne indeamna, pe de o parte, sa laudam neamul din care ne-am nascut si sa infatisam pe locuitorii tarii din care ne tragem, iar pe de alta parte, dragostea de adevar ne impiedica, intr-aceeasi masura, sa laudam ceea ce ar fi, dupa dreptate, de osandit".

De aceea, marele carturar considera ca este mai cu folos sa le arate moldovenilor "cusururile care-i slutesc", decat sa-i amageasca prin "lingusiri blajine si cu dezvinovatiri dibace", marturisind "curat" ca, in afara de "credinta cea adevarata si ospetie" nu prea gaseste ceva de laudat. intrucat "naravurile bune sunt rare", moldovenii se caracterizeaza prin trufie si semetie, fiind "foarte pusi pe galceava", linistindu-se insa repede si impacandu-se cu adversarul. "De bautura nu au prea multa greata", petrecerile lor tinand, la sarbatori sau pe vreme rea, pana dimineata, dar la betie nu-i intrec pe munteni. Cu toate acestea, moldovenii nu au cusururi mai multe decat celelalte popoare, unele dintre ele fiind create si de locurile de mare primejdie in care traiesc.

Mereu aflati la panda, in lupta cu agresiunile din toate partile, moldovenii sunt oameni ai armelor, avand multa pricepere, cum va arata mai tarziu si Mihail Sadoveanu in romanul "Fratii Jderi", sa foloseasca "mestesugurile" ce tin de zeul Ares. Astfel, "arcul il intind foarte bine, asemenea se pricep sa poarte sulita; dar totdeauna au izbandit mai mult cu spada. Numai vanatorii poarta pusti si moldovenii socotesc ca e un lucru de ocara sa foloseasca aceasta unealta impotriva dusmanului la care nu ajungi nici prin mestesugul razboiului si nici prin vitejie..."

. Asadar, arma de foc inca este considerata un lucru diavolesc, de care nu trebuie sa se foloseasca impotriva dusmanilor. in lupta sunt la inceput foarte viteji, dar pot sa devina ezitanti, "mai moi", daca sunt impinsi inapoi, dar gasesc de multe ori calea "sa se intoarca iar din fuga", obtinand astfel victorii neasteptate. Fata de cei invinsi sunt "cand blanzi, cand cruzi, dupa firea lor cea nestatornica".


in schimb, crutarea unui tatar sau a unui turc, din partea carora moldoveanul nu prea s-a asteptat la lucruri bune, nu poate tine de milostenia crestineasca:

"Ei socotesc ca este o datorie crestineasca sa ia viata unui turc sau tatar si pe acela care se arata bland cu acestia il socotesc ca nu fiste bun crestin".


Moldovenii sunt gazde desavarsite:

"Chipul cu care primesc oaspeti straini si drumeti e vrednic de cea mai mare lauda".

Durata ospetiei tine trei zile, constand in "mancare si gazduire" fara plata, atat pentru oaspete, cat si pentru calul sau. Pe un strain il primesc de parca ar fi fratele lor, "cu fata voioasa".

Drumetii sunt primiti cu bucurie:

"Unii asteapta cu masa de pranz pana la al noulea ceas din zi si, ca sa nu manance singuri, isi trimit slugile pe ulite si le poruncesc sa pofteasca la masa drumetii pe care ii intalnesc".


Jocurile (dansurile) moldovenilor sunt diferite de ale altor neamuri. Acestia nu joaca doar cate doi sau cate patru, cum se intampla la "frantuji si Iesi", ci in grupuri mai mari, "mai multi roata", in cel mai cunoscut joc, hora, practicata indeosebi la nunti:

"Cand se prind unul pe altul de mana si joaca roata, mergand de la dreapta spre stanga cu aceiasi pasi potriviti, atunci zic ca joaca hora..."

. Alteori moldovenii se prind intr-un sir lung si fac tot felul de intorsaturi, fruntea si coada ramanand "slobode", denumirea unui astfel de joc fiind, dupa un cuvant polonez, "dant".

In ritualul de nunta, aceste dansuri se infiripa "in ograzi si pe ulite in doua siruri, unul de barbati, celalalt de femei", pastrandu-se obiceiul din batrani de a se alege o capetenie, "un om batran si cinstit de toti", cu semnul bazileilor in mana , "un toiag poleit cu aur sau unul pestrit, legat la capat cu o naframa cusuta frumos".

Cele doua randuri se amesteca, iar fiecare sot isi tine nevasta cu mana dreapta; hora se poate imparti in mai multe directii, luand uneori forma ovala.
Dimitrie Cantemir incheie acest capitol cu jocul calusarilor, complex si fascinant, aflat inca "aproape de eres", caruia poporul ii confera proprietati magice, terapeutice, pe care scriitorul le consemneaza cu interes.