Balada fantastica "Mihnea si Baba" este scrisa in stilul unui romantism gotic, tenebros, al lui Tieck, Biirger sau Hoffmannstahl. Imaginile vorbesc de la sine de noptile intunecate, cand se deschid portile stafiilor si ale vrajitoarelor:

"Cand lampa se stinge la negrul mormant
Atinsa de aripi, suflata de vant;
Cand buha se plange prin triste suspine;
Cand raii fac planuri cum au a retine
in barbare lanturi popolul gemand;
Cand demoni si spaime pe munti se aduna
De urla la stele, la nori si la luna,
intr-una din pesteri, in munte rapos,
Un om oarecare intra curagios."

E o lume populata cu demoni, si spaime ale muntilor, un domeniu al fantasmelor, al faptelor sangeroase si intunecate.
Pestera, ca motiv romantic, spatiu al groazei, dar si al misterului si salbaticiei, sugereaza o realitate
arhaica, o lume pagAna , in care sacralitatea primordiala s-a convertit in manifestari demonice:

"Aci se fac
misterele
De babe blestemate,
Ce scot Ia morti arterele
Si harcele uscate."

Aici se consuma ritualurile
pagane, intr-o atmosfera infernala, intr-un "concert al groazei romantice" (Elena Tacciu):

"Aci se fierb si
oasele
in vase aurite,
Aci s-adun frumoasele
Cand nu mai sunt dorite."

Motivul faustic al focului amplifica
misterele acestui salas al raului:

"O flacara misterica
Da palida lumina;
Iar stalpii in biserica
Pareau ca se

Inchina.

Si liliecii noptilor
Ce au aicea locul,
Ascunsi in harca mortilor,
Umblau sa stinga focul."


Stapana focului si a vrajilor, batrAna , zeu pagan degradat, are ea insasi un destin faustic: isi vinde sufletul Necuratului pentru a da nemurire satanica fiului mort. Mihnea, cautatorul fetei iubite printre morminte, ca Arald din poemul "Strigoii" al lui Eminescu, il intrupeaza, devine strigoi, sorbind din sangele lui:

"intr-una din harce un sange ea varsa,
Si dandu-l lui Mihnea, ii zice: - Sa bei!
E sangele fiu-meu, na! soarbe-l mai tare,
E cald si e tanar, cum vei tu, barbare;
Na soarbe, sau eu sorb p-al tau, de nu vei."


Noaptea valpurgica ce urmeaza e declansata tocmai de acest ritual pagan vindicativ: "Toti mortii din mormanturi,
Cu ghearale-nclestate,
Ca frunzele uscate
Ce zbor cand sufla vanturi,
Spre Mihnea alerga;
Iar varcolacii serii,
Ce chiar din luna pisca
Cand frunzele se misca
in timpul primaverii,
Tipand, acum zbura.
Soimanele ce umbla
Ca vijelii turbate,
Coloase desirate
Cu forma ca o turla,
Din munti in vai calca."

Spectacolul lumii infernale dezlantuite este magnific, ritmat in cascadele sonore ale blestemului impotriva lui Mihnea, tiranul "barbar" care a curmat viata fiului:

"Un glas in multime teribil gemu
Si ceata infernala indata tacu.

Blestemul
Oriunde vei merge, sa calci, o, tirane,
Sa calci p-un
cadaver si-n visu-ti sa-l vezi,

Sa strangi tu in mana -ti tot maini diafane
Si orice ti-o spune tu toate sa crezi.
Sa-ti arza plamanii d-o sete adanca
Si apa, tirane, sa nu poti sa bei,
Sa simti totdauna asupra-ti o stanca
Sa-nclini a ta frunte la cine nu vrei.
Sa nu se cunoasca ce bine vei face!
Sa plangi! insa lacrimi sa nu poti varsa,
Si orice dorinta, si orice-ti va place
Sa nu poti, tirane, sa nu poti gusta!
Sa crezi ca esti geniu, sa ai zile multe
Si toti ai tai moara; iar tu sa traiesti!
Si vorba ta nimeni sa nu o asculte,
Nimic sa-ti mai placa, nimic sa doresti!"
Ruga ii este ascultata, iar Naiba, stapanul taramurilor infernale, se conformeaza acestei incantatii demonice:

"Asa vorbi batrAna
Si Mihnea tremura,
Iar Naiba, ce fantAna
O soarbe intr-o clipa
Si tot de sete tipa,
La dreapta lui zbura."

Figura diavoleasca este un mutant straniu al vremurilor revolute:

"El are cap de taur
Si gheara"de strigoi,
Si coada-i de balaur,
Si geme cu turbare
Cand baba trista pare;
Iar coada-i sta vulvoi."

Lumea tenebrelor se precipita sa participe la straniul spectacol:

"Iar nagodele-urate
Ca un mistret la cap,
Cu lungi si strambe rate
Cu care de pe stanca
Ram marea cea adanca
Si lumea nu le-ncap;

Si sease legioane
De diavoli blestemati
Treceau ca turbioane
De flacari infernale,
Calari toti pe cavale
Cu perii vulvoiati."


Partea a VUI-a a poemului are sonuri si ritmuri de capodopera. Cavalcada nocturna, sublunara a lui Mihnea, disperata, surprinsa ca o adevarata vijelie a naturii, este comparabila cu aceea din balada "Lenore" a lui Gottfried August Biirger:

"Mihnea incaleca, calul sau tropota,
Fuge ca vantul;
Suna padurile, fasie frunzele,
Geme pamantul;
Fug legioanele, zbor cu cavalele
Luna dispare;
Cerul se-ntuneca, muntii se cleatena,
Mihnea tresare.
Fulgerul scanteie, tunetul bubuie,
Calul sau cade;
Demonii rasera; o, ce de hohote!".

Calatoria fantastica a demonului care se fereste de lumina zilei, a strigoiului, se face pana la ziua:

"O, ce de hohote! Rasera demonii,
Iadul tot rase!
insa pe crestetul muntilor, zorile
Zilei venise."


Bolintineanu utilizeaza aici o tehnica prozodica perfecta. Cadenta galopului este orchestrata magistral prin alternarea versului lung, de zece silabe, cu cezura la mijloc (figurand saltul armonios, prelungit al calului), cu emistihul de cinci silabe, conclusiv, marcat de rima, sugerand contactul brusc cu pamantul si pregatirea pentru un nou salt. Ritmul versurilor se pliaza pe aceeasi miscare ondulatorie: dactilul marcheaza saltul, efortul desprinderii de pamant, prin prima silaba accentuata, in timp ce urmatoarele doua silabe neaccentuate redau zborul, plutirea prelunga, parca nesfarsita, cu elongatii cosmice ("Mihnea incaleca, calul sau tropota", MJ U
MJ U
1_U U
1.U U
). Rimele feminine, asonantele si aliteratiile completeaza sonoritatile sublime ale finalului poeziei.