Referate romana - referate la limba romana categorisite pe autori Referate, Referat, caracterizare, comentariu, eseuru, rezumat
HomeTrimite comentariuContact







Texte ce pot fi alese ca suport al demonstratiei: C. Negruzzi, Sobietki si romanii, Alexandru Lapusneanul; Alexandru Odobescu, Mihnea voda cel Rau, Doamna Chiajna; Gala Galaction, Langa apa Vodislavei; Alexandru Ivasiuc, Corn de vanatoare.

           Orientari teoretice
Epica in proza de inspiratie istorica (nuvela si romanul) a fost cultivata cu precadere in romantism, inscriindu-se in orientarea generala de recu­perare a trecutului istoric specific, national, in acceptiunea timpului, iar epoca preferata a fost perioada medievala. Se poate distinge in aceasta orientare o pozitie polemica in raport cu paradigma clasicista, care, la randul ei, preluase din Renastere cultul pentru antichitate, considerata drept un model absolut, in raport cu care Evul Mediu insemnase o perioada barbara intunecata. Con­ceptul de culoare locala - ce se refera la ansamblul detaliilor ce particula­rizeaza deopotriva o anumita zona dar si un anumit timp istoric - este inseparabil legat de opere apartinand tuturor genurilor literare ce evoca locuri sau timpuri distantate, indepartate. Cele mai cunoscute specii "istorice" - in sensul amintit - sunt nuvela istorica, romanul istoric si drama istorica, in care evenimente si personalitati ale unui Ev Mediu, legendar sau mai docu­mentat, se substituie eposului sau istoriei cetatilor eline sau ale Romei, mate­rial predilect al clasicismului si, in buna parte, si al iluminismului.

Nuvela istorica se distinge astfel de restul tipurilor de nuvela prin mate­rialul utilizat, rezultat al unei documentari a autorului. Acest material include pe de o parte evenimente si implicit personalitati istorice, pentru care cronicile sunt o sursa de prim rang, fara a exclude insa si legendele populare, pretuite mai ales pentru latura pectaculoasa pe care intamplarile ce constituie miezul lor o presupun. Pe de alta parte, din acelasi material documentar fac parte informatii privind civilizatia materiala a timpului evocat, costume si materiale, arme, interioare, infatisare a asezarilor. La acestea se adauga tiparele ceremoniale ale desfasurarii vietii cotidiene, determinate de o organizare a societatii si institutii caracteristice timpului istoric evocat. Mai mult decat evenimentele si personalitatile, acestea constituie temelia culorii locale, parfumul lumii de odinioara, si tot ele presupun, in ceea ce priveste limbajul, prezenta arhaismelor. E de remarcat ca chiar in ceea ce priveste acest material documentar, exista posibilitatea imixtiunii fictionalului, inclusa de sursa popular-legendara amintita.

Pe baza acestui material, autorul construieste imaginea, avand o oarecare libertate chiar si in ceea ce priveste exactitatea datelor istorice - numita licenta. Prin imaginarea unor personaje - frecvent avand un rol principal autorul poate construi o actiune fictionala inserata evenimentului istoric care castiga in concretete, pe de o parte, si in acelasi timp dezvaluie cu pregnanta semnificatia epocii si a proceselor ei, in viziunea autorului. De altfel, chiar in cazul personalitatilor istorice devenite, prin mijloace specifice literaturii, personaje, in realizarea personajelor, nuvela, ca si romanul istoric, impun o imagine in viziunea proprie a autorului, a carei putere rezida in capacitatea, in talentul autorului de a crea un personaj veridic.

Costache Negmzzi: Alexandru Lapusneanul
Scriitor apartinand generatiei pasoptiste, o generatie in esenta romantica, Costache Negruzzi impartaseste interesul comun pentru istoria nationala si este un cititor al cronicilor moldovene din care isi selecteaza materialul -"sujetul", potrivit termenului lui Kogalniceanu -, pentru nuvela sa istorica, ramasa un model, Alexandru Lapusneanul. Domnitorul al carui nume da titlu operei nu s-a distins decat prin uciderea la un ospat a unui impresionant numar de 47 de boieri si prin daramarea cetatilor Moldovei, la insistentele inaltei Porti. Despre domniile, relativ scurte, ale acestui voivod a scris Grigore Ureche, din al carui letopiset Negruzzi a preluat o serie de informatii: imprejurarile pierderii tronului in prima domnie, intampinarea domnului de catre grupul de boieri, inclusiv memorabila replica a lui Lapusneanu rostita cu acel prilej, uciderea celor 47 de boieri la un ospat, boala si moartea voivo­dului, survenite la cetatea Hotin, inclusiv rumoarea care persista in legatura cu otravirea lui de catre doamna Ruxandra cu consimtamantul boierilor si al inaltilor ierarhi ai bisericii. Din aceeasi sfera a zvonurilor, Ureche consem­neaza si calugarirea domnului intr-un moment critic al bolii, precum si replica lui dupa depasirea acestei faze. La aceste informatii se pot adauga cele referitoare la biografia doamnei si la asprimea pedepselor aplicate boierilor.

Autorul structureaza acest material documentar intr-o nuvela-portret cu o compozitie de o mare rigoare dramatica ce reflecta un aspect istoric carac­teristic epocii, secolul al XVI-lea: luptele sangeroase pentru domnie ce angre­neaza marea boierime, sustinatoare nestatornica a diferitilor candidati, dar si puterile vecine - Polonia si inalta Poarta - a caror ingerinta militara conduce la treptata decadenta politica, militara si economica a tarii. Personalitatea istorica pe care extraordinara reusita literara a lui Negruzzi a scos-o definitiv din relativul anonimat al atator domni ce s-au succedat la tronul Moldovei intrupeaza, in viziunea autorului, destinul accidentat romantic, cu suisuri con-juncturale vertiginoase urmate de caderi spectaculoase - dobandirea tronului in prima domnie urmata de pierderea lui, apoi o alta ascensiune urmata de prabusirea definitiva in moarte - si, in forma excesiva, romantica, trasaturile omului epocii: setea de putere despotica si cruzimea.


Actiunea nuvelei se intinde pe intreaga durata a celei de a doua domnii a lui Lapusneanu si e determinata exclusiv de conflictul dintre domn si boieri, avand ca motivatie concreta uneltirile acestora din urma ce au dus la pier­derea tronului.

Cele patru capitole ale nuvelei, fiecare gravitand in jurul unei scene intens dramatice si avand ca moto o replica a unui personaj, urmaresc desfasurarea acestui conflict ce polarizeaza obsesiv interesul voivodului. Auspiciile sub care se anunta noua domnie a lui Lapusneanu sunt prezentate in primul capi-
tol a carui actiune este plasata la un popas in drumul spre cetatea de scaun si tronul ravnit. Domnul este insotit de insemnate trupe otomane ce garanteaza anihilarea oricarei impotriviri a lui Stefan Tomsa, aflat inca pe tron si sustinut de boieri. Delegatia de boieri, alcatuita din Spancioc, Stroici, Veverita si Motoc, soseste tocmai spre a lamuri aceasta stare de lucruri. intalnirea este incarcata de tensiune de la inceput, caci domnul are in fata pe unii care-l sustinusera si il tradasera apoi, dar se desfasoara potrivit rigorilor protocolare. Boierii ii arata voivodului respectul prescris, fara insa a-i saruta mana , gest ceremonial simbolic de recunoastere a vasalitatii, cu valoare de legamant de supunere. Cu toate acestea, Lapusneanu li se adreseaza tot cu formularile consacrate traditional, motivandu-si sosirea prin dorinta de implinire a rolului prescris domnului, acela de a izbavi tara de neoranduiala, asigurandu-i linis­tea si bunastarea. Abia cand boierii indraznesc sa-l contrazica deschis, asigurandu-l ca randuiala e asigurata de Tomsa si ca "tara" nu-l vrea si nu-l iubeste, mania reprimata a voivodului izbucneste cu violenta, manifestandu-se in mimica si tonul raspunsului sarcastic punctat de interjectii si exclamatii. "Daca voi nu ma vreti, eu va vreau" - replica-moto a primului capitol - a intrat de altfel in repertoriul de formulari lapidare si expresive, ca ilustrare exemplara a atitudinii despotice. Dupa teribila izbucnire, in care domnul le imputa boierilor necredinta si-si arata convingerea ca nu tara nu-l vrea, ci boierii, acesta isi recapata stapanirea de sine si pune capat intrevederii, anun­tand cu raceala masurata hotararea nestramutata de a-si urma drumul. Din cei patru boieri, doar trei parasesc cortul intristati si ingrijorati, cel de al patrulea, Motoc, ramane si depune juramantul omagial prin sarutarea mainii voivo­dului, in discutia ce urmeaza se fixeaza tiparul relatiei celor doua personaje ce nu se va modifica ulterior: domnul elimina orice aspect protocolar adre-sandu-i-se cu o familiaritate dispretuitoare si o franchete cinica, in vreme ce boierul accepta servil si umil, din oportunism, locul pe care domnul i-l fixeaza, acela de unealta, de instrument necesar, eventual de tap ispasitor. "Tara", ce ocupase un loc insemnat in discutia protocolar-oficiala anterioara, abia daca mai este pomenita periferic, cu ipocrita ingrijorare, de catre Motoc, speriat de multimea lacoma a ostilor straine ce-l insotesc pe domn. Lapus­neanu insa rade de vicleAna incercare a boierului de a-l determina sa renunte la aceasta nepretuita putere, pe care o va satura insa din averile boieresti si nu din sudoarea multimii, a taranilor, indelung jupuiti chiar de tagma lui Motoc. Ocuparea efectiva a tronului, ca si actiunile ulterioare momentului, sunt relatate sintetic la inceputul celui de al doilea capitol, insistandu-se mai ales asupra numeroaselor executii de boieri pentru vini neinsemnate sau chiar pre­textate. Teroarea pe care domnul o instituie este accentuata de expunerea in fata curtii domnesti a capetelor taiate, spectacol ingrozitor pe care si doamna Ruxandra il vede ori de cate ori iese spre a merge sa se inchine la biserica. Autorul ii face o scurta biografie acestui unic personaj feminin in aceasta lume a barbatilor.





Ca fiica a lui Petru Rares, Ruxandra a asistat neputincioasa la destinul tulbure al fratilor ei si s-a supus deciziilor boierilor care au des­tinat-o sa fie sotia-premiu a ocupantului tronului. Cand Petre Stolnicul a ajuns domnul Alexandru Lapusneanu, Ruxandra i-a devenit sotie, pastrand in ciuda tuturor vitregiilor vietii firea blanda, iubitoare si supusa. in teroarea acelor zile, tocmai blanda Ruxandra trebuie sa infrunte disperarea si ura vaduvelor celor ucisi. intr-una din zile, o asemenea jupaneasa insotita de copiii ei s-a aruncat in fata trasurii doamnei si, aratandu-i capul expus al sotului ei, a facut-o responsabila pentru ca nu-si opreste sotul de a mai face astfel de grozavii. Cuvintele amenintatoare ,4i sa dai sama, Doamna" -replica-moto a celui de al doilea capitol - o vor determina pe gingasa doamna sa-si ia inima in dinti si sa intervina pe langa sotul ei. Scena acestei neastep­tate confruntari cunoaste si ea crescendo-ul celei din primul capitol. Doamna, care pentru aceasta ocazie cu totul neobisnuita pentru rolul ei, se imbracase cu fastul prescris ceremoniilor, isi gaseste sotul agitat si preocupat. Sosirea ei ii schimba total dispozitia, o ia pe genunchi, zambitor si familiar, adresan-du-i-se ca unui copil nevarstnic si rasfatat mai degraba. Cand insa aude cererea doamnei, intr-o scurta izbucnire violenta, o da jos de pe genunchi si chiar pune mana pe jungherul de la sold. Se stapaneste totusi si asculta posomorat pana la sfarsit ceea ce doamna are de spus. Apoi ii promite cu raceala ca peste doua zile executiile vor inceta si in acest rastimp va primi si un leac pentru frica ce o stapaneste. Dupa plecarea doamnei, Lapusneanu este cuprins de agitatia de la inceput, pe care n-o linisteste total nici sosirea slujitorului care-l anunta ca pregatirile poruncite s-au facut si nici raspunsul afirmativ la enigmatica intrebare daca "vor veni".



Capitolul al treilea, a carui actiune trepidanta se desfasoara in continui­tatea celei din capitolul anterior, reprezinta punerea in aplicare a proiectului secret pe care agitatia domnului il iiadase oarecum si al carui caracter sinistru era implicat in ambigua fagaduiaL data doamnei. Prima scena se desfasoara in biserica, cand, dupa slujba la care domnitorul asistase in tinuta de mare ceremonie, intr-un discurs presarat cu citate din Evanghelie justificand aspri­mea comportamentului sau fata de boierii supusi, Lapusneanu anunta resta­urarea bunei intelegeri si-i invita pe toti boierii la curte, la un ospat de celebrare a impacarii. Cu exceptia lui Spancioc si Stroici, care se indreapta spre hotar, cu totul neincrezatori in intentiile domnului, ceilalti boieri dau curs invitatiei, venind la curtea ce parea pregatita mai curand pentru un asalt decat pentru o petrecere, ca si slugile ce serveau la masa inarmate, in vreme ce doar oaspetii erau supusi regulii protocolare de a intra in marea sala fara
arme. incordarea pricinuita de aceste detalii ale organizarii se mai risipeste dupa ce ospatul incepe si - ca o culminatie a acestei relaxari - unul dintre boieri rosteste un toast in care pomeneste de trecuta asprime a domnului. Aceste cuvinte cu totul inocente sunt insa invocate ca argument pentru ordinul dat slugilor de a-i ataca pe oaspetii care "au hulit" pe domnul lor. Si astfel, sub privirile reci si batjocoritoare ale lui Lapusneanu, retras langa o fereastra alaturi de Motoc, ospatul se transforma intr-o lupta inegala intre slugile inarmate si boieri, de fapt un macel in regula la capatul caruia domnul porunceste descapatanarea cadavrelor si cu mana proprie asaza capetele intr-o cumplita si batjocoritoare piramida respectand strict rangul celor ucisi. Acesta este "leacul de frica" promis doamnei, care este chemata sa-l con­temple si al carei lesin in fata teribilei scene este pentru domn un semn de slabiciune comentat cu ironie:

"Femeia, tot femeie: in loc sa se bucure, ea se sparie."

in acest moment de triumf intunecat al lui Lapusneanu asupra boie­rilor intervine in desfasurarea actiunii si al treilea "actor" al vietii sociale, multimea de rand, "prostimea" in limbajul epocii (cei fara rang nobiliar), adunata din curiozitate in fata portilor inchise, caci unii din slujitorii boierilor apucasera sa escaladeze zidurile si strigatele lor atatasera plebea. Numarul din ce in ce mai mare al celor stransi il determina pe domn sa-i ia in seama si sa trimita un slujitor spre a se informa ce anume poftesc. intrebarea neastep­tata intrerupe o clipa tumultul haotic, polarizat apoi de prima revendicare de usurare a birurilor, sustinuta de alte voci, pana cand numele lui Motoc, iden­tificat cu nemiloasa implinire a numeroaselor dari, uneste toate vocile intr-una singura scandand "Capul lui Motoc vrem" - replica-moto a acestui capitol. Cererea imperativa este cumpanita cu raceala politica de domn si, ca o continuare a dialogului cinic din primul capitol, Lapusneanu ii explica boie­rului, inspaimantat la culme si implorandu-l sa puna tunurile cetatii pe mul­time, oportunitatea deciziei de a satisface cererea celor "prosti, dar multi".

Zbaterea disperata a lui Motoc, spectacol al derizoriului pentru domn, nu tulbura cu nimic prinderea si predarea lui, insotita de cuvinte justitiare si demagogice cu privire la soarta rezervata de domn celor ce impileaza noro­dul.
Baia de sange a ospatului nu pune capat totusi rafuielii cu boierii. Desi, potrivit promisiunii facute, domnul nu mai condamna la moarte, pedepsele mutilante ii satisfac oarecum placerea pentru spectacole crude, intretinand teroarea, dar, in acelasi timp, el insusi este obsedat de amenintarea cu reve­nirea razbunatoare, proferata de cei doi boieri fugari la trecerea frontierei spre Polonia. Pentru a-i pandi, domnul se instaleaza in apropierea hotarului, in cetatea Hotin, singura lasata in picioare. Aici insa o boala grea - sugerata interventie a factorului divin, invocat de toti, dar de fapt putin luat in seama - schimba radical raportul de forte. in perspectiva judecatii ultime, domnul apeleaza la o inselatorie, la o viclenie, comuna in epoca, cerandu-le celor apropiati sa-l calugareasca, salvatoare schimbare de identitate inainte de a-si da duhul. Toate acestea alcatuiesc inceputul pur narativ al ultimului capitol, deznodamantul. Scena in care acesta este reprezentat il gaseste pe voda pe patul de boala cu noua identitate, cea de calugar. Faza critica trecuse insa si Lapusneanu este cuprins de unul din accesele sale de furie napraznica impo­triva celor ce l-au lipsit de tron, poruncind, cu intentii sangeroase, sa-i fie adusi principalii "vinovati", doamna si succesorul, uzurpatorul, in ochii sai, nimeni altul decat propriul sau fiu. Nici macar aripa mortii ce-l atinsese cu putin inainte nu-l imblanzeste, chiar starea sa de calugar - ce-l exclude din viata politica - o priveste ca sugestie pentru continuarea viitoare a rafuielilor. "De ma voi scula, pre multi am sa popesc si eu", rosteste el amenintator, replica-moto a ultimului capitol al nuvelei. Amanarea momentului judecatii divine nu-i este de nici un folos, dimpotriva, imobilizat pe pat de slabiciunea bolii, cel atotputernic candva este practic in mana celor terorizati si a dus­manilor sai jurati, cei doi boieri fugari, Spancioc si Stroici, reveniti in tara in aceasta situatie favorabila lor. in vreme ce domnul se zbate in furia lui acum neputincioasa, cei doi o conving pe doamna Ruxandra, prada spaimei cu privire la soarta fiului ei, sa-i ofere sotului ei un pahar cu vin amestecat cu otrava. Blanda doamna este inca o data instrument, de asta data criminal, al ceasului de rascruce al lui Lapusneanu. Lasata sa-si asume singura pacatul, prin cuvinte diplomatic-ambigue, de catre mitropolit, Ruxandra cedeaza si-i duce paharul mortii lui Lapusneanu. Moartea celui ce privise cu placere chi­nurile mortii altora se petrece in conditii similare, doar cu roluri inversate, aducand aminte fugar, dar expresiv, de sfarsitul lui Motoc. Cei doi boieri, care-i iau locul doamnei la capataiul muribundului, asista ranjind batjocoritor la chinurile lui si, la implorarile de mila, ii raspund desfacandu-i cu jungherul dintii inclestati spre a-i turna drojdiile otravii. Apoi moartea il inghite, ca odinioara multimea pe Motoc.
Marea reusita a lui Negruzzi consta tocmai in forta scenelor, rod al imaginatiei creatoare, cu functie primordiala in dinamica actiunii si hota­ratoare pentru conturarea tuturor personajelor, ale caror atitudini, gesturi si cuvinte le materializeaza firea, caracterul si starea momentului. Precizia si lapidaritatea detaliilor, in absenta comentariilor explicative ale vocii naratorului ce pastreaza o obiectivitate impersonala, asigura verosimilul, caracteristic realismului mai curand, chiar unor scene ce amintesc literal­mente infernul prin cruzimea fundamental straina de orice urma de mila, cum este spre pilda cea a ultimelor clipe ale lui Lapusneanu. Figura lui de despot crud si insingurat, stapanindu-si violenta profunda amestecata cu dispretul
total pentru orice faptura umana si pentru omenesc in general, se inscrie tipologic in seria personajelor demonice romantice. Totusi, prin prioritatea motivatiei conjuncrurale, realiste, a deciziilor sangeroase ale domnului, ca si prin slabiciunea prea omeneasca din ceasul stingerii, cand calaii sai nu s-au manifestat mai uman - si asta dupa ce, comod si prea putin barbateste, lasa­sera asupra umerilor slabi ai doamnei sarcina crimei viclene - demonul raului ce-l stapaneste pe voivod apare mai curand ca o caracteristica a vremii, o vreme brutala si violenta. Fastul ceremonios, economicos si strict functional prezent in naratiune prin descrierea vesmintelor, a interioarelor, dar si a exteriorului curtii domnesti, tiparele protocolare in diverse situatii ale vietii de curte, chiar obisnuintele culinare, tot ceea ce alcatuieste culoarea locala constituie in nuvela o reprezentare sugestiva a mediului specific in care actioneaza personajele. Nici un singur detaliu nu are insa doar o functie docu-mentar-pitoreasca, Negruzzi evitand cu sobrietate si eleganta capcAna in care au cazut destui prozatori romantici.

Alte referate romana, dar Necategorisite











Politica de confidentialitate