Alexandru Lapusneanul este un personaj atestat istoric, al carui chip autorul l-a imbogatit cu ajutorul imaginatiei.

Personaj principal a carui vointa domina destinele supusi­lor, acesta reprezinta tipul Tiranului crud si violent, care incal­ca orice principii religioase si morale, in scopul de a-si pastra puterea. k7z9824kn93tso
Pentru a-l caracteriza, autorul utilizeaza mai multe mijloace:
cuvintele autorului (caracterizare directa
cuvintele proprii (caracterizare indirecta);
atitudinile, gesturile si faptele personajului (caracterizare indirecta).

La inceputul capitolului ultim al nuvelei, aflam ca, timp de patru ani dupa uciderea colectiva a boierilor, Lapusneanul nu mai "taiase" pe nimeni, multumindu-se cu mutilarea unor supusi: "Dar pentru ca sa nu uite dorul lui cel tiranic de a vedea suferind omenesti, nascoci feluri de schingiuiri.
Scotea ochi, taia maini, ciuntea si seca pe care avea pre­pus".

In aceste cuvinte ale autorului, Lapusneanul apare ca un tiran insetat de sange, ca si cand l-ar fi macinat o boala, po­tolita numai la vederea suferintei altora.
Asa se explica lupta lui pentru scaunul voievodal, pentru ca numai astfel isi putea potoli "dorul" (setea) de a-i face pe altii sa sufere.
Asa se explica si decizia lui de a-si ucide propriul fiu, pe Bogdan: pentru ca acesta, atunci cand ar fi devenit domn, i-ar fi luat puterea (care ii permitea sa omoare sau sa mutileze).
Vorbele voievodului il caracterizeaza ca pe un om ho­tarat ("Daca voi nu ma vreti, eu va vreu..."

), lucid si prevaza­tor care nu accepta sa renunte la oastea straina, gandindu-se ca boierii il vor trada din nou.
Alteori, felul in care vorbeste Lapusneanul ii releva vicle­nia si prefacatoria. Asa se intampla in scena cuvantarii de la mitropolie, cand se preface ca regreta ceea ce a facut: "m-am aratat cumplit, rau, varsand sangele multora. Unul Dumnezeu stie de nu mi-a parut rau si de nu ma caiesc de aceasta".


In aceeasi zi, dupa uciderea boierilor, cand multimea cere capul lui Motoc, acesta spera ca Voda il va salva, punand tunurile sa traga in acea gloata de "prosti".

Raspunsul lui Lapusneanul ("Prosti, dar multi") ii atesta inteligenta si cali­tatile de bun psiholog, intrucat astfel scapa de boierul intri­gant si-si atrage poporul.
Unele atitudini ale voievodului scot in evidenta alte trasa­turi. Bunaoara, sfatuit sa faca drumul inapoi, caci tara nu-l vrea, Lapusneanul abia isi stapaneste impulsivitatea, punand mana pe maciuca (pentru a-l lovi pe sol), tot asa cum gestul de a apuca jungherul devine reflex. in aceasta scena, ochii care "scanteiara ca un fulger", muschii fetei, care "
se suceau" si rasul sinistru arata un om violent care-i ingheata pe cei din jur.
Elocventa este scena macelului (din partea a IlI-a a nu­velei): in timp ce oamenii domnitorului ii ucideau pe boieri, Lapusneanul "luasa pre Motoc de mana si se trasese langa o fereastra deschisa, de unde privea macelaria ce incepuse. El radea ; iar Motoc, silindu-se a rade ca sa placa stapanu­lui, simtea parul zburlindu-i-se pe cap si dintii sai clantanind."


Cruzimea constituie dominanta trasaturilor acestui om si aceasta este vizibila nu doar in scena mentionata, ci mereu. Bunaoara, atunci cand face el insusi piramida de capete, Lapusneanul nici nu tresare; pe urma, se spala pe maini (gest care ii arata cinismul) si o cheama pe sotia sa.
Nicolae Iorga explica actele acestui domnitor prin faptul ca el avea "sufletul unui bolnav ce-si afla alinarea unei suferinte tainice, numai la vederea si auzul suferintei altora".


Personaj romantic, Lapusneanul este, pe plan uman, un damnat ("Lapusneanu este un damnat osandit de Providenta sa verse sange si sa nazuie dupa mantuire" - cum scria Calinescu), iar caderea lui este un blestem al propriei sale naturi.

Din tipologia romantica, el se incadreaza in seria demonilor.
Pentru a-si realiza razbunarea, demonul are nevoie de o punere in scena grandioasa: arderea cetatilor, capetele taiate puse la poarta palatului, macelul de la ospat, piramida de capete, sunt tot atatea elemente ale "recuzitei" sale.. Crudului domnitor i se refuza, pana in clipa mortii, izbavirea: cortegiul celor ucisi (care i se arata in timpul bolii) nu-i aduce iertarea, iar trecerea din viata este insotita de chinuri cumplite.
Doamna Ruxanda (sotia voievodului) este personaj se­cundar, intrucat se regaseste numai in unele episoade ale acti­unii; de asemenea, ea pune in evidenta, prin antiteza, aspectele negative din firea crudului ei sot.



Portretul pe care autorul i-l face doamnei, in capitolul al H-lea, ii reliefeaza descendenta nobila si frumusetea: fiica a domnitorului moldovean Petru Rares, Ruxanda "era imbracata cu toata pompa cuvenita unei sotii, fiice si surori de domn".

Vestmintele ei bogate (descrise in cuvinte arhaice sugestive) ii pun in evidenta " acea frumuseta care facea odinioara vestite pre femeile Romaniei".


Pe chipul ei mandru se citea insa o tristete adanca prici­nuita de soarta ei vitrega: "Ea insa era trista si tanjitoare, ca floarea expusa arsitei soarelui ce nu are nimica s-o umbreasca ".


Din cuvintele pe care i le adreseaza temutului ei sot, reies bunatatea si compasiunea fata de cei aflati in suferinta; astfel, intrebata fiind care este pricina pentru care si-a lasat lucrul, blanda doamna invoca "lacrimile jupaneselor vaduve care se varsa la usa mea".


Cu toate ca Lapusneanul o luase pentru a-si atrage poporul, Ruxanda il respecta si i se adreseaza in cuvinte pline de simtire si de adevar:

"- O, bunul meu domn! viteazul meu sot! urma ea, destul! Ajunga atata sange varsat, atate vaduvii, atatia sarimani (...) Judeca ca dupa viata este si moarte si ca maria-ta esti muritor si ai sa dai seama!"
Atitudinile si faptele doamnei Ruxanda o caracterizeaza ca pe o fiinta sensibila (care lesina atunci cand vede pirami­da de capete), dar si hotarata sa-i apere pe cei batuti de soarta.
Prizoniera a unui spatiu intunecat (palatul voievodal) strajuit de capetele celor ucisi, Ruxanda pare a fi un inger cazut in Infern.
Modalitatea de a iesi dintre cercurile Infernului este numai una: disparitia voievodului.
Pentru a se salva si, mai ales, pentru a-si mantui fiul de moarte, blanda doamna accepta "rolul" care i se da: ea va deveni "mana " pedepsitoare a destinului.
Vornicul Motoc este un boier "invechit in rele" (cum il caracterizeaza chiar voievodul) si un tradator care l-a parasit pe domnitor, atunci cand ii era greu (in prima domnie), pro­cedand la fel si cu Tomsa-Voda.
Las si slugarnic, accepta sa ramana alaturi de Lapusneanul (caruia ii saruta mana "asemenea cainelui care, in loc sa muste, linge mana care-l bate".


Necrutator in strangerea birurilor, este urat de oamenii din popor, care il vor ucide.
Personaj secundar, Motoc reprezinta tipul lasului perfid, care face orice pentru a intra in gratiile stapanului.
Multimea apare ca personaj colectiv, in capitolul al IlI-lea. Fragmentul constituie prima scena de masa din literatura
romana , caracterizata prin uniformizarea tuturor figurilor.
Intr-un tablou vizual si auditiv, autorul surprinde momentul de deruta al multimii ("Prostimea ramase cu gura cascata"), vocile razlete unindu-se apoi intr-un singur glas: "Capul lui Motoc vrem!".



In aceasta scena, substantivul colectiv "prostimea", caruia i se adauga verbele la singular numind actiunile gloatei ("ramase", "nu se astepta", "venise", "vrea", "incepu") omo­genizeaza figurile (ca si cand ar fi una singura).
Curente literare in nuvela:

In "Alexandru Lapusneanul", de C. Negruzzi, se intretaie mai multe curente literare:
  Clasicismul, reprezentat prin echilibrul compozitiei, evolutia gradata a conflictului, mesajul operei si stilul concis.
  Realismul, reprezentat prin scena de masa din capitolul al IlI-lea si prin detasarea obiectiva a naratorului.
  Romantismul este predominant. Dintre trasaturile acestui curent pot fi reliefate:
.  Inspiratia din istorie;
.  Ideea ca soarta este schimbatoare;
.  Antiteza angelic
demonic (doamna Ruxanda
Lapusneanul);
.  Culoarea de epoca (descrierea vestimentatiei si a obi­ceiurilor din acel timp); .  Destinul personajului principal (alcatuit din urcusuri si coborasuri, de la functia de stolnic, la coroAna voievo­dala).
.  Personajul alcatuit din lumini si umbre, un om ne­obisnuit pus in imprejurari neobisnuite.
Perspectiva auctoriala este obiectiva, naratorul fiind omniscient. Unele fragmente si consideratii "Acest fel fu sfarsitul lui Alexandru Lapusneanul, care lasa o pata de sange in istoria Moldovei") denota si o anume participare afectiva a po­vestitorului.