Barbu Stefanescu Delavrancea (1858-1918)    este autorul trilogiei dramatice inspirate din   istoria Moldovei, . Apus de soare" (1909), "Viforul" (1910) si "Luceafarul" (1910).  Scriitorul debuteaza in proza cu "Sultanica"   (1893), (1885), scrie in continuare "Trubadurul" (1887), "Parazitii" (1892), "intre vis si viata" "Hagi-Tudose" (1903). Delavrancea a  dramatizat doua dintre scrierile sale, "Irinel"  (1912) si "Hagi-Tudose" (1913), fara succes  insa. A scris si drama psihologica "a doua  constiinta" (aparuta in 1932). Descrieri   excelente ale anotimpului hibernal sunt in "Sultanica", sau ale imprejurimilor triste ale vjiauiiici icoanei, in .Milogul" si "lancu Moroi".

La alegerea in academie, in 1912, a rostit discursul "Din estetica poeziei populare", adevarat manual de experimentare a simtului inefabilului. Preocuparile pentru folclor se traduc si prin scrierea catorva basme: "Neghinita", "Norocul dracului", "Departe, departe", "Stapanea odata..."

, "Palatul de clestar".



Caracteristic pentru Delavrancea este modul in care isi prezinta personajele, interiorizate, intr-o maniera aproape experimentala, generata de romanele naturaliste ale lui Zola sau ale fratilor Goncourt. Lumea prezentata in nuvelele lui este adesea grotesca, lipsita de farmec, de orice mister, disecata parca de bisturiul unui straniu chirurg, exponent al durerilor lumii. Hagi-Tudose este_eun prototip al zgarceniei, un om care intruchipeaza, avant la lettre, absurdul existential al romanelor lui Kafka. Lumea marginala, a "dezmostenitilor", este sondata in opere, care anunta aparitia lui Liviu
Rebreanu. In teatru, Delavrancea afirma ca "lirismul dus la extrem devine banal... Un stil inflorit peste masura, un stil numai figuri este un stil urat in drama".


Barbu Stefanescu Delavrancea este un scriitor cu o evolutie care cuprinde intregul tablou literar al epocii: revoltat impotriva romantismului, el se indreapta catre descrierile de tip naturalist, vadite mai ales in nuvela "Hagi-Tudose", pastrand insa accente de clasicism. Personajul principal al nuvelei e obsedat de bani, pe care ii acumuleaza si ii pastreaza cu o grija iesita din comun. Hagi-Tudose este similar cu Harpagon al lui Moliere, Shylock al lui Shakespeare sau Gobseck al lui Balzac. Tipul avarului este universal; intr-o ecranizare mai noua, Harpagon se refugiaza in mijlocul desertului, purtand si aici cu el sipetul cu bani, atmosfera ce ilustreaza simbolic pornirile avarului, sufletul sau pustiu, banii fiind inutili in aceste imprejurari simbolice.

Trilogia lui Delavrancea, "apus de soare" (1909), "Viforul" (1910) si "Luceafarul"
(1910), apare intr-o perioada cand in Europa se dezvoltase teatrul simbolist, reprezentat de Claudel, sau drama de idei, a lui Maeterlinck. in "apus de soare" actiunea surprinde ultimele momente din viata lui Stefan cel Mare, anii de la inceputul secolului al XVI-lea. Legendarul personaj, ajuns la capatul puterilor, se pregateste sa moara, prima grija fiind pregatirea unei succesiuni benefice la tronul Moldovei. Actul I prezinta epoca de la inceputul secolului al XVI-lea, actul al II-lea boala lui Stefan si desemnarea ca succesor a lui Bogdan, fiul sau, actul al III-lea infatiseaza pedepsirea boierilor tradatori, fapt ce ii agraveaza boala, iar actul al IV-lea cuprinde deznodamantul, trecerea in eternitate a omului-voievod. in piesa exista mai multe conflicte: unul politic, generat de noile cercuri de putere, care incearca sa se opuna vointei domnitorului, altul psihologic, intern, declansat de opozitia intre puterile fizice slabe ale domnului si marea sa tarie sufleteasca. Tranzitia puterii nu este simpla, ci urmeaza o intriga complicata: la curte apar primii clevetitori, Ulea, Dragan si Stavar, care planuiesc sa-i lase puterea lui Stefanita. Sunt trei boieri tradatori, care incercasera si in alte imprejurari sa-l inlature pe domnitor de la putere, pretextand ca batalia ultima nu mai trebuie tinuta, pentru ca voievodul e prea batran. Alta grija a lui Stefan este ca OAna , fiica lui, sa fie impiedicata sa se marite cu Petru Rares, un tainuit frate al ei, fiu dobandit dintr-o legatura de tinerete a voievodului cu Raresoaia, evitandu-se astfel o legatura incestuoasa. Aceasta opozitie semnificativa, intre statura spirituala a lui Stefan, permanenta in istorie, si epuizarea fizica a unei fiinte aflate la capatul puterilor, genereaza intregul conflict. Puterea spirituala a domnului duce la uciderea lui Ulea, doar prin simpla prezenta voievodala, la fel cum altadata Cidul, mort, pus pe calul sau, facea posibila retragerea unei intregi armii straine. Boierii complotisti spala cu sangele palosul legendar al voievodului. Perenitatea legendei se asigura prin existenta acestor arme vrajite, pastrate de urmasi cu sfintenie. Din acest punct de vedere, otelul este un metal de o valoare mult mai insemnata decat a aurului, fiind innobilat de folosirea in lupta.

Omul Stefan este deosebit de figura legendara a domnitorului si a conducatorului de osti. Cu un portret impus de Grigore Ureche in "Letopisetul Tarii Moldovei", el apare si in "Dumbrava rosie", de Vasile alecsandri, si in "Fratii Jderi", de Mihail Sadoveanu. in "apus de soare", el este infatisat in clipe de supferinta, fiind tratat de " doftori" straini, Smil, Klingensporn, Cesena. Se ilustreaza acum o diferenta intre omul mitic, reprezentat de Stefan cel Mare, si omul biologic, care isi da ultima suflare ca oricare altul. Conflictul psihologic este generat tocmai de trupul slab ce refuza sa-l asculte: piciorul este bolnav, "incheieturile lui sunt prinse", numai sufletul a ramas tanar. Actiunea de opozitie a boierilor la vointa domnului, declanseaza conflictul politic: ei nu-l pot ierta pentru sprijinul dat razesimii si in special pentru oamenii simpli, dar cu mari merite, pe care ii ridicase in ranguri. Chiar Stefan face o deosebire intre fiinta pamanteAna si omul-legenda, ce reprezinta intreaga Moldova.


Ca intr-o incercare de revigorare a trecutului, el cere sa nu fie legat cand este ars cu fierul inrosit, dar reactiile nu se lasa asteptate:

"DOFTORUL KLINGENSPORN: acum inclesteaza manele. [...] STEFaN: [...] Caine, ce-ai facut pe fratele tau... Si cand isi dete sufletul striga... A! a! o! o!" (actul IV, scena 8). Diferenta dintre cele doua ipostaze ale lui Stefan, de om si de domnitor al Moldovei, de luptator impotriva turcimii, este evidenta:

"- Ce te doare, pacatele mele? il intreaba ingrijorata doamna Maria. - Nimic, pe domnul Moldovei... raspunde Stefan. Ce e durerea?... Si toate pe Stefan Musatin, fiul lui Bogdan si nepotul lui Alexandru cel Bun."

. De iscusinta lui Stefan de a se descurca in situatii complicate nu s-a plans nimeni:

"Nimeni nu s-a plans de judecatile lui in vreme de pace - spune clucerul Moghila cu adanca evlavie - ori ca-n razboaie n-a sarit unde a fost mai greu".

El este numit "slavitul", "preaslavitul nostru stapan", reprezentand Moldova nebiruita, intr-o unitate deplina, caci "vointa ei si a mea a fost una".

Stefan rosteste, in momentul apoteotic al testamentului sau, celebra fraza, cu valoare de adevar general-istoric, certitudinea deplina ca viitorul tarii este mult mai important decat prezentul:

"Moldova n-a fost a stramosilor mei, n-a fost a mea si nu e a voastra, ci a urmasilor vostri s-a urmasilor urmasilor vostri in veacul vecilor..."

(actul III, scena 8). Remarcabila este, in testamentul lui Stefan, invocatia retorica extinsa, ce concentreaza in cateva pasaje intreaga viata a personajului si toposul eroic al Moldovei, generatiile care s-au jertfit pentru libertate. Urmasii sunt figurati metaforic, ca o padure tanara, in timp ce stramosii au ingrosat pamantul patriei, presarati peste tot, "la Orbie, la Chilia, la Baia, la Lipnic, la Soci, pe Teleajen, la Racova, la Razboieni..."

. Aceasta legatura de sange a oamenilor cu pamantul ii predestineaza sa piara pe campurile de lupta, dar si sa se inscrie in marele mausoleu al eroilor patriei.
Vitejii ce l-au insotit pe Stefan in batalii sunt morti; intr-o patetica reiterare a motivului ubi sunt, Stefan evoca galeria imensa a eroilor. Numele lor au o veche rezonanta dacica sau sunt preluate dintr-un fond lexical al vremii, toate subliniind indarjirea si spiritul de sacrificiu al ostenilor. in sonoritatea lor dura este continuta vitalitatea incrancenata a poporului roman, ce nu se lasa coplesit de straini. Pe masura discursului, gradarea sporeste in intensitate, in concordanta perfect orchestrata cu tunetele ce se dezlantuie tot mai puternic, parca intr-un reflex exteriorizat la scara cosmica a starii sufletesti a eroului:

"Fulgera, ploua repede... Fulgere si tunete."

.
Tonul evocarii lui Stefan ia aspect de litanie liturgica, de maretie trecuta si de resemnare a fiintei trecatoare, care edifica insa, prin disolutia sa in lutul originar, reprezentand o entitate mai mare, un popor. Tema fortuna labilis, a destinului efemer este evidenta:

"Unde sunt... batranul Manuil si Goian, si Stibor, si Cande, si Dobrul, si Juga, si Gangur, si Gotca, si Mihai Spatarul, si Ilea Huru comisul, si Dajbog parcalabul, si OAna , si Gherman, si fiara palosului... Boldur? Pamant! Si pe oasele lor s-a asezat si sta tot pamantul Moldovei, ca pe umerii unor uriasi."

Oamenii sunt trecatori, dar prin existenta lor efemera se statorniceste perenitatea unui popor. Dusmanii, Iesi, tatari sau turci, sunt vazuti de la inaltimea spirituala conferita de istorie voievodului: Vladislav e un molau, Alexandru, un fudul, un "iagelon", o sluga a papei de la Roma; Ivan, un nauc, cazut in mintea copiilor. Ideea aceasta, a trecerii ireversibile a timpului, indica un adevar esential: nu prezentul, nu clipa conteaza in istoria unui popor, ci numai viitorul, deoarece reprezentantii acestuia vin si il iau in stapanire apriori: "Tineti minte cuvintele lui Stefan, care v-a fost baci pana la adanci batranete... ca Moldova n-a fost a stramosilor mei, n-a fost a mea si nu e a voastra, ci a urmasilor vostri s-a urmasilor urmasilor vostri in veacul vecilor..."

. O data ce tirada este incheiata, omul, tinut inca in miscare de forte vitale nebanuite, se prabuseste in bratele Mariei si ale doftorului Cesena.
Ultimul mare efort este pedepsirea boierilor tradatori. Moartea survine printr-o serie lunga de gesturi, grija pentru detaliu fiind desavarsita, naturalista fara doar si poate. Eroul trece in nefiinta aproape misterios, lasand dupa moarte, drept mostenire, numai marea lui energie spirituala. Si, cu disparitia sa, se asterne cortina: eroul iese din scena dupa ce-si indeplineste rolul providential.


Ca la aceasta reprezentatie participa si fortele divine o arata si letopisetele, care precizeaza ca la moartea lui Stefan a inceput sa ploua.

Limbajul scriitorului nu este unul dialectizant, moldovenesc; in convorbirile cu OAna , Stefan vorbeste ca un om in varsta, intr-o maniera ce nu exclude expresiile populare sau arhaismele, in buna traditie a letopisetelor moldovenesti. Umorul, care completeaza trasaturile de caracter ale eroului, provine si din folosirea eficienta a resurselor paremiologice ale folclorului.
"apus de soare" este piesa cea mai reusita a lui Delavrancea, personalitatea eroului fiind coplesitoare. Teatrul lui Delavrancea mentine, la inceputul secolului al XX-lea, caracteristicile dramei romantice, ramanand diferit de cel al lui alecsandri, vag ironizant, cu atat mai mult de jocul de masti, de rotirea in cerc a personajelor lui Caragiale. Daca, pentru ultimul, disparitia unui provincial Mitica nu afecteaza prea mult imensul spatiu scenic al istoriei, rolul fiind preluat prin rotatie de alt personaj de aceeasi insignifianta, cu aceeasi biografie si acelasi comportament, pierderea unui erou de talia lui Stefan cel Mare creeaza o puternica impresie estetica, iar in plan istoric ramane ireparabila.