Adrian
Maniu (1891-1968).
S-a nascut la Bucuresti, din parinti de origine
ardeleAna . Se inscrie la Facultatea de Drept (1910), dar nu profeseaza
dupa luarea licentei. Participa doar temporar la cenaclul lui Alexandru
Macedonski.
Colaboreaza la revistele "Insula" (1911), "Simbolul" (1911), "Seara" (1913-1914), "Noua
revista romana " (1914). Debuteaza ca simbolist cu
volumul "Figurile de ceara" (1912). in 1921, intemeiaza
revista "Gandirea", impreuna cu Gib Mihaescu si Cezar
Petrescu. Volume de versuri:
"Langa pamant" (1924), "Drumul
spre stele" (1930), "Cartea tarii" (1934), "Cantece
de dragoste si de moarte" (1935). "Langa
pamant" este o scriere in forma heliadesca, tabloul amintind
de vremuri
stravechi:
"Vechi aur picura-n galeata, ziua moare...
Un taur se ridica neagra
in seara galbena mugind"
("Crucile fantanilor"). Acelasi Baragan anistoric este
marcat de suiere de vant, de leganarea cumpenelor de vechi fantani:
"FantAna spanzura in slava burdufu-n parghia furcata.
Cu sarpele-n
plisc, se lasa barza pe cerul de apus strivit" ("Tara"). "Sarpele" poarta inca simbolistica pacatului biblic:
"Lunecand de mii de ani de poveste,
Came de vis, podobita cu solzi
de aur,
Jumatate femeie, jumatate balaur,
Din tot ce-a fost, si niciodata
nu este".
"Targusorul", tulburat de trecerea circului,
singurul eveniment important in
viata urbei, aminteste de o nava ce se scufunda, abandonata:
"Din nimic, circul a crescut:
panza umflata pe sfori...
Gastele,
cand defiland au trecut,
au putut sa vada tri-colori"("Saltirabancii").
Prin registrul sau liric,
"Iarna" ramane bacoviana:
"De sticla - campia inghetata.
Departe un sir de pomi despuiati
scutura chiciura luminata.
... Am ramas singur, si e atata frig,
incat
as putea sa-mi strig cuvintele
inghetand in aer cand te strig".
Poezia
"Langa pamant" e un poem chtonic, inchinat spatiului
teluric, vazut ca emanatie a puterilor unor zei subpamanteni, care,
in cumpana noptii, isi extind stapanirea terestra si nazuiesc catre
tariile cosmice. Prima imagine socanta este aceea a sperietorii:
"Deschide
sperietoarea, spre cer, brate greoaie;
de dangate de clopot, lung baltile
vuiesc,
se ghemuie subt gluga incinse siri de paie,
a scaparat, albastru,
luceafar ciobanesc".
Este aici atmosfera lugubra a baladelor romantice
neguroase, cu sunete grave, pline de misterul locurilor, care schimba
peisajul, incarcat de mari umbre si luminat slab, "albastru", metalic, de "luceafarul ciobanesc".
In
planul terestru, miscarea este greoaie, de care cu boi, "prea incarcate,
vechi", si "umbrosi oameni de munte", cufundati si ei
in umbrele telurice ale somnului:
"Bat drum, prea incarcate, vechi
care cu trifoi,
umbrosi oameni de munte, dormind, trec spre cetate,
din zeghii lung mitoase, prin somn boldind in boi.
Subt punti de lemn
curg rauri, reci zale nencetate."
Lumea se supune unui ritual al
trecerii spre arhaitate, cand din tenebre ies fiintele infernale, intr-un
joc diabolic de flacari pe ascunse comori:
"au tras cu pusca-n
stele, sus, de la vii, pandarii;
morti, paznicii si cainii au amutit
in arii;
tristi greieri la intreceri sfarsesc taraitori,
cand diavolii
scot limba de flacari pe comori."
Imaginea pagAna a acestui tablou
inchide in primitivitate o lume prabusita in sine, care isi refuza privirea
spre stele.