Referate romana - referate la limba romana categorisite pe autoriReferate, Referat, caracterizare, comentariu, eseuru, rezumat Pasteluri
Home Trimite comentariu Contact
Meniu autori
Home
Alexandru Macedonski
Barbu Stefanescu Delavrancea
Camil Petrescu
Costache Negruzzi
Gala Galaction
George Bacovia
George Calinescu
George Cosbuc
Ioan Slavici
Ion Barbu
Ion Creanga
Ion Luca Caragiale
Liviu Rebreanu
Lucian Blaga
Marin Preda
Marin Sorescu
Mihai Eminescu
Mihail Sadoveanu
Mircea Cartarescu
Mircea Eliade
Nichita Stanescu
Octavian Goga
Titu Maiorescu
Tudor Arghezi
Vasile Alecsandri
Vasile Voiculescu


Pasteluri





Vasile Alecsandri (14 iunie 1818, 1819?, 18217-22 august 1890), personalitate complexa a perioadei pasoptiste, este poet clasic, iubitor de natura, pe care o eternizeaza in "Pasteluri", dramaturg ironic, incisiv la adresa moravurilor provinciale, prozator romantic, mai ales pe tema calatoriei, culegator de folclor, fixand in scris cele mai valoroase doine si balade populare romanesti. Ia parte la miscarea revolutionara din 1848 din Moldova. Debuteaza in 1840, in "Dacia literara", cu nuvela "Buchetiera de la Florenta", publica apoi piese de teatru, in 1841, "Farmazonul din Harlau", "Modista si cinovnicul", in 1844 "Iorgul de la Sadagura sau nepotu-i salba dracului", in 1845, "Creditorii", "Nunta taraneasca", in 1850. Volume remarcabile sunt "Poezii poporale. Balade (Cantece batranesti) adunate si indreptate" (I-II) (1852-1853), "Doine si lacrimioare" (1842-1852). Alte opere literare sunt "Pacala si Tandala" (1857), "Cetatea Neamtului sau Sobietki si plaiesii romani" (1857), "Lipitorile satului. Ultrademagogul si ultraretrogradul" (1863), "Poezii populare ale romanilor adunate si intocmite" (1866), "Boieri si ciocoi" (1874), "Ostasii nostri" (1878). "Pastelurile" apar in "Convorbiri literare", intre 1868 si 1869, "Legendele" sunt scrise incepand cu anul 1872. Seria "Chintelor" cuprinde "Chinta in Iasi", "Chinta in provintie", "Nunta taraneasca", "Concina", "Rusaliile".

"Despot Voda"
(1879) este o drama istorica hugoliana, alte doua piese de inspiratie antica fiind "Fantana Blanduziei" (1884) si "Ovidiu" (1885). Scrierile sale au fost culese in "Opere complete", I-XI (1875-1890).

Prima scriere in proza a tanarului rebel, purtand parul lung, spre a face in ciuda domnitorului, este "Buchetiera de la Florenta" (1840), data la iveala dupa o scurta calatorie in Italia. Alecsandri colaboreaza la "Spicuitorul", pentru care scrie "Farmazonul din Harlau" si "Modista si cinovnicul".

Ironia la adresa societatii contemporane lui, ridiculizarea comporta­mentului unei categorii sociale nedefinite, nici descinzand din marile familii boieresti, dar nici apartinand burgheziei in ascensiune, este redata in piese de teatru ca "Iorgul de la Sadagura" si ciclul "Chiritelor".

Un Gulita care stie o franceza aproximativa si ilara, departe de normele literare, pentru care efortul de a o invata ar dura probabil mai mult decat o viata de om (asa cum spunea Mark Twain despre limba germana), si Chirita, insistand sa para o femeie de tip nou, vin in spatiul literaturii romane pentru a fixa ignoranta unei perioade sociale de tranzitie catre europenism, inchistata insa in obscure prejudecati. Prima culegere de folclor de la noi, "Poezii poporale. Balade" (1852), cuprinde principalele capodopere ale poeziei populare romanesti, din care poetul se inspira in cele mai bune poezii ale sale, "Baba Cloanta", "Strunga", "Doina".

Ciclul de "Lacrimioare" este inchinat Elenei Negri, fericirea fiind strigata cu bucurie:

"Iubesc si sunt iubit!".

Vasile Alecsandri nu este poetul sentimentelor intunecate, ci o fire joviala, dezvaluita de versuri de felul:

"Cu Ninita-n gondoleta
Cand ma primblu-nce-tisor,
Trecatorul din Piateta
Ne priveste-oftand de dor" ("Gondoleta"), fapt ce duce la inseninarea intregii mari Adriatice. Pentru el, Italia nu este patria ruinelor, ci aceea a iubirii.


Eroicul national este pus in evidenta in ciclul "Legendelor", cuprinzand poeme inspirate din istoria romanilor. "Dumbrava Rosie" infatiseaza lupta de la codrii Cosminului a lui Stefan cel Mare: de o parte se afla tabara leseasca, superioara numeric, dar fara o tactica si o strategie adecvate, de cealalta, cea a romanilor, insufletiti de adanci sentimente patriotice, plecand la lupta la fel ca dacii de altadata, care intampinau moartea razand. Atrasi intr-o ambuscada de oamenii lui Stefan, lesii platesc I tributul sangelui si mor muscand tarana. "Dan, capitan de plai", poem eroic de tip romantic, reinvie timpul de legenda al luptei romanilor impotriva navalitorilor straini din secolul al XVI-lea, intr-o perioada cand Stefan cel Mare trecuse in nefiinta. Dan este un pazitor al muntelui, un "capitan de plai" care, situat deasupra timpului si a lumii, vede in departare si vegheaza, inca de pe vremea marelui Stefan, asupra fruntariilor tarii. in lupta impotriva tatarilor, el isi alege, ca in tineretea eroica, un tovaras de lupta de talia lui, pe Ursan, un muntean misterios, "om aspru, care doarme culcat pe buzdugan", pazitor si el al hotarelor, de asta data al campiei, pus aici, ca intr-un testament de neclintit, de acelasi Stefan, "domn cel mare".

Poet de o expresivitate deosebita, in forme clare, concise, Alecsandri este un clasic, cu predilectie pentru peisajele exotice, indepartate, situate la limita dintre Orient si Occident:

"Ci-n mreja dulce prefacand
Duioasa-inima mea,
M-as duce-ncet si tremurand
Sa prind norocu-n ea,
Sa prind copila lui Topal,
Frumoasa Biulbiuli,
Ce canta noaptea lin pe mal,
Pe mal, la Kandili!" ("Pascarul Bosforului").

Este , in acelasi timp, un precursor al romantismului, dupa cum subliniaza Elena Tacciu in "Mitologie romantica", prin unele poeme neguroase, ca "Baba Cloanta" sau "Noaptea Sfantului Andrii", ultimul inserand mitul strigoiului, intr-o atmosfera de intriga si de mister, macabra, la limita dintre viata si moarte, in care mortii ies la suprafata, tin conclavuri, dantuiesc:

"Zgomot trist in camp rasuna!
Vin strigoii, se aduna, /Parasind a lor secrii.
Voi, crestinelor popoare,
Faceti cruci mantuitoare,
Caci e noaptea-ngrozitoare,
Noaptea Sfantului Andrii".

"Buchetiera de la Florenta" este excesiv romantica, in timp ce "O primblare prin munti" are ceva din verva lui Calistrat Hogas, descrierile fiind facute in acelasi stil sanatos care proslaveste frumusetile vechii Elade. "Istoria unui galban" propune miniaturale calatorii ale monedelor dintr-un buzunar in altul, prilej de reflectie pentru structura sociala a lumii timpului. Cea mai citata opera este "O calatorie in Africa", aici fiind descrisa, cu un aer usor melancolic, multimea de arabi si de berberi, de populatii orientale care impanzesc tinuturile acelea departate de plaiurile romanesti, de dincolo de Pontus Euxinus. G. Calinescu spune ca aceasta parte a operei este cea mai buna a lui Vasile Alecsandri:

"Scutit de risipa de silabe si de obligatia gravitatii lirice, scriitorul isi revarsa, slobod de a divaga, toate darurile: umor, pictura, inlesnire orientala de povestitor".


Pasteluri

"Pastelurile" constituie opera literara cea mai durabila a bardului de la Mircesti si, in acelasi timp, treapta cea mai inalta la care a ajuns poezia romaneasca pana la aparitia lui Mihai Eminescu. Cu remarcabila sa premonitie critica, Titu Maiorescu semnalase acest lucru inca din perioada de constituire a acestui ciclu poetic, facand, in "Directia noua in poezia si proza romana" (1872), aprecieri care explica si geneza operei:

"in fruntea noii miscari e drept sa punem pe Vasile Alecsandri. Cap al poeziei noastre literare in generatia trecuta, poetul «Doinelor» si al «Lacramioarelor», culegatorul cantecelor populare paruse a-si fi terminat chemarea literara. [...] Deodata, dupa o lunga tacere, din mijlocul iernei grele ce o petrecuse in izolare la Mircesti, si iernei mult mai grele ce o petrecea izolat in literatura tarei sale, poetul nostru reinviat ne surprinse cu publicarea «Pastelurilor»".

Si tot Titu Maiorescu stabilea definitia si continutul acestor poezii, valabile, in linii mari, pana astazi: "«Pastelurile» sunt un sir de poezii, cele mai multe lirice, de regula descrieri, cateva idile, toate insufletite de o simtire asa de curata si de puternica a naturei, scrise intr-o limba asa de frumoasa, incat au devenit fara comparare cea mai mare podoaba a poeziei lui Alecsandri, o podoaba a literaturei romane indeobste."

Termenul de pastel, introdus in terminologia literara de insusi Vasile Alecsandri, ca titlu al ciclului sau, si utilizat numai in cadrul literaturii romane, desemneaza o specie descriptiva a genului liric in care, conturand un tablou din natura, autorul exprima cu discretie o stare afectiva. Preluat din artele plastice (fr. pastel sau it. pastello exprima un procedeu de pictura bazat pe efectele de culoare ale unor creioane moi), termenul trimite la curentele literare ale vremii: prin descrierea naturii recunoastem orientarea naturista a poetilor romantici, iar prin viziunea picturala, uneori statica, mai puternic marcata in asa-numitele pasteluri chineze, sugestii ale parnasianismului care se infiripa cam in acelasi timp in Franta (culegerea antologica "Le Parnasse contemporani" aparea in anii 1866-1867).

Ciclu poetic dedicat pamantului si naturii romanesti, "lirica a linistii si a fericirii rurale, un horatianism" (George Calinescu), prima compozitie tematica de acest fel din literatura romana, cele 35 de "Pasteluri" (din care numai 30 sunt pasteluri propriu-zise) sunt alcatuite dintr-o suita de tablouri, de "fotografii miscate", dispuse intr-o ordine care urmeaza rotirea lenta a anotimpurilor. Exista subiacent, in aceasta miscare, un puls foarte vechi al pamantului, ritmic, al stingerii si reinvierii naturii, al regenerarilor succesive, cu o sorginte arhaica, in indepartate credinte si practici ale fertilitatii. Asadar, nimic surprinzator daca, in absenta unei filozofii personale declarate sau a afilierii manifeste a poetului la un anume curent literar, in acest spatiu pluteste, pe fondul unui discret romantism, receptat mai ales ca viziune descriptiva, umbra mitica a Demetrei si a lui Deucalion. Alecsandri repeta instinctiv, la modul fictional, un dat al firii, dupa o mecanica fixa, desfasurata la scara cosmica, dusa la nesfarsit in tiparele initiale. Numai o blanda privire horatiana, care departeaza si stilizeaza in acelasi timp, rareori tulburata de orori "boreale", proiecteaza in imaginar aceasta temporalitate mitica, ce faneaza ori revitalizeaza o natura in continua miscare, de flux si reflux, eterna in fapt prin transformarile ei ciclice. Desi aparent detasat de obiectul observatiei sale, poetul ramane totusi intr-o perceptibila stare de empatie si faptul cu totul particular al "Pastelurilor" consta numai intr-o paralela miscare de amplificare si diminuare a viziunii poetice, amploarea fiindu-i insa, neasteptat, in contratimp cu expansiunea sau contragerea genuina a formelor naturii.

Asadar, dupa chiar preferintele poetului, in ordinea constituirii ciclului, intalnim mai intai un "Sfarsit de toamna" accentuat stihinic: spatiul se dezorganizeaza, devine haotic, fiintele sunt cuprinse de neliniste si de tristete, "din tuspatru parti a lumei" apar semne apocaliptice. in ordinea terestra se invalmasesc strigate, "boii rag, caii rancheaza, cainii latra la un loc", incep ninsori abundente. Desigur, nu e un "sfarsit de lume", cum crede George Calinescu, ci numai o abolire treptata a miscarii, determinata de procesul natural al contragerii formelor inaintea noii geneze. "Teroarea boreala" insasi nu este intru totul spaima existentiala: in valmasagul de troiene sau in incremenirea absoluta a gerului incepe regenerarea, poetul dobandind, in spatiul sau imaginar, atribute de demiurg. Recluziunea din "Serile la Mircesti" nu este o comoda retragere ("Perdelele-s lasate si lampele aprinse;

in soba arde focul, tovaras mangaios..."

), ci se inscrie in aceeasi translatie a viului catre universul mic, al conservarii si al rezistentei, al coborarii in spatii inguste ori subterane, de unde incepe un nou asalt al vietii.

Tabloul iernii, ca al oricarei geneze, obtine grandoare, poezia hibernala fiind, cum de atatea ori s-a spus, cea mai reusita din creatia lui Vasile Alecsandri. Caderea zapezii, in "Iarna", dobandeste amploare cosmica: orizonturile se inchid, natura devenind un imens templu de gheata si de zapada. Aici se oficiaza metamorfoze esentiale, la care participa elementele, campia, muntii, bolta celesta, gerul. Gerul devine, paradoxal, factorul dinamic al transformarii, purtatorul miscarii prin insasi nemiscarea lasata in urma:

"Gerul face cu-o suflare pod de gheata intre maluri,
Pune stresinelor casei o ghirlanda de cristaluri,
Iar pe fete de copile infloreste trandafiri."

; "Gerul da aripi de vultur cailor in spumegare
Ce se-ntrec pe campul luciu scotand aburi lungi pe nare."

("Gerul").

Poezia "Mezul iernei" comporta disjunctia intre sfarsire si reinviere, amestecul de tacere si de zgomot al recompunerii. Cadrul este irepetabil, de extensie cosmica, de totala incremenire, in care miscarea clocoteste launtric:

"in paduri trasnesc stejarii! E un ger amar,
cumplit!
Stelele par inghetate, cerul pare otelit,/
[...] Mii de stele argintii
in nemarginitul templu ard ca vecinice faclii.
Muntii sunt a lui altare, codrii - organe sonoare
Unde crivatul patrunde, scotand note-ngrozitoare."

Vacarmul alterneaza cu timpi de aparenta liniste, linistea dinaintea marilor catastrofe sau a fiintarilor cosmogonice, cumpana de alegere decisiva intre ele:

"Totul e in neclintire, fara viata, fara glas;
Nici un zbor in atmosfera, pe zapada - nici un pas; .Dar ce vad?... in raza lunei o fantasma se arata..."

. O prima etapa, esentiala, se incheie; germenele devenirii este deja format, miscarea se exteriorizeaza:

"Iata-o sanie usoara care trece, peste vai...
in vazduh voios rasuna clinchete de zurgalai."

("Iarna").                 Se cuvine sa fie corectata, in aceasta interpretare, si mult vehiculata "teroare de fenomenul boreal", pe care George Calinescu i-o atribuie, ca stare poetica subiacenta, lui Vasile Alecsandri. Aceasta este mai mult o fireasca infiorare a celui care participa la maretia unica a fenomenului de incepere. Poetul se extaziaza in fata marelui templu al naturii ("O! tablou maret, fantastic!..."

), invoca gerul, aproape in chip magic, sa-i inlesneasca escapadele sentimentale:

"O! tu, gerule naprasnic, vin , indeamna calul meu
Sa ma poarte ca sageata unde el stie, si eu!".

Mai mult decat acestea, Alecsandri apreciaza virtutile focului si, precum Eminescu ceva mai tarziu, incearca la flacara domoala plasmuiri de spatii imaginare ("Serile la Mircesti").                La venirea primaverii, poetul comunica o unda de nostalgie:

"S-a dus zapada alba de pe intinsul tarii,
S-au dus zilele Babei si noptile vegherii."

("Sfarsitul iernei"), normala in masura in care puritatea initiala se risipeste, albul imaculat se schimba in revarsare multicolora, geneza devine crestere. Poezia insasi este minata de o degradarelenta si secreta, dezvoltandu-se prin aglomerare, uneori facila, de detalii si de senzatii, fapt semnalat de critica literara, indeosebi de George Calinescu. Marile viziuni lirice scad treptat, prin repetarea imaginilor, a tropilor, prin invazia diminutivelor. Poetul face, am putea zice, substituirea calitatii prin cantitate, a ideatiei inalte prin masiva parcurgere descriptiva. Uneori exulta copilareste langa fiecare fir de iarba, sub razele soarelui, la trilurile cantatoarelor si la jocul inocent al mieilor, cade, pe alocuri, in dulcegarii. Dar, adevarata purtatoare a substantei poetice, miscarea genetica se exteriorizeaza tot mai mult, devenind, astfel perceputa, eruptie nelimitata a formelor. Apare solul, vestind o lume noua, punctul din care se dezvolta un intreg spatiu:

"in fund, pe cer albastru, in zarea departata,/

La rasarit, sub soare, un negru punt s-arata!
E cocostarcul tainic, in lume calator,
Al primaverii |dulce iubit prevestitor."

("Oaspetii primaverii"). Zarile, contingente unor indepartate locuri, de la Casmir, Ciad, Ceylon, de la Nil, sunt inundate de soare, se deschid, imprumutand un aer
exotic. Stampele orientale, "Mandarinul" si "Pastel chinez", in maniera parnasiana, concura la conturarea acestei rarefiate atmosfere. Influenta parnasiana este insa, in poezia lui Alecsandri, cu totul accidentala si simtirea, trecuta prin punctul zero al pastelurilor chineze, se reanima. Aici
se ara, se practica un ceremonial al fecunditatii, gesturile se ordoneaza intr-un ritual stravechi.
Mai intai, in faptul zilei, se fac pregatiri:

"Muncitorii pe-a lor prispe dreg uneltele de munca" < ("Dimineata"), apoi oamenii descind masiv in camp:

"Noroc bun!... Pe campul neted ie! 1 romanii cu-a lor pluguri!
Boi plavani in cate sease trag, se opintesc in juguri.
Bratul goi I apasa-n coarne..."

("Plugurile"). Bucuria semanatului se comunica in formule arhetipale, | Alecsandri surprinzand, ca in vechile imnuri, substanta originara a poeziei:

"«O mie!» zice unul i menind cu veselie.
«Noroc si roada buna!» adaoge un alt".

("Samanatorii").

De fapt, mai toata poezia viabila a primaverii obtine tonalitati imnice, prin celebrarea dorului de crestere al naturii:

"Este timpul renvierii, este timpul rennoirei,
S-a sperarei zambitoare, s-a placerei, s-a iubirei."

("Lunca din Mircesti"). Locul reuniunii, al unei solemne convivialitati, este acum campul sau lunca. Aici toate fiintele vin,) cu grabire se aduna, spre deosebire de momentul de "sfarsit de toamna", de fapt in perfecta simetrie cu el, cand pasarile "parasit-au a lor cuiburi", au fugit, au pribegit. Aceeasi opozitie semnificativa se inregistreaza si in deplasarea pe verticala; in poezia toamnei, frunzele cad, se dezlipesc de crengi, ziua scade, omul insusi cade pe ganduri. Sensul este acum, primavara, unul al inaltarii, al zborului nelimitat, al cantecului si al concertelor, al armoniei depline:

"O! minune, farmec dulce! O! putere creatoare!
in oricare zi pe lume iese cate-o noua floare,
S-un nou glas de armonie completeaza imnul sfant.
Ce se-nalta catre ceruri de pe veselul pamant./
Tot ce simte si viaza, j feara, pasare sau planta
in caldura primaverii naste, salta, zboara, canta."

("Lunca din Mircesti"). Notele grave, existentiale nu lipsesc nici din aceasta poezie a exultantei si a celebrarii naturii. Secera, "crai nou de moarte", intra in lan, in momentul maxim al cresterii roadelor. in antiteza cu celalalt moment, cand fiinta solul tainic, zarea, "trista", acum "sub cer, in fund,, departe, misterios dispare."

("Baraganul"). Alecsandri nu mai insista pe detalii, insa un nou sfarsit se aduna in subterane, gata sa cuprinda spatiile. in acelasi spatiu, peste cativa ani, se va j auzi o tulburatoare chemare catre moarte:

"dulcele corn" eminescian.

Alte referate romana, dar Necategorisite