Referate romana - referate la limba romana categorisite pe autoriReferate, Referat, caracterizare, comentariu, eseuru, rezumat TRASATURI ALE MODERNISMULUI IN LIRICA LUI 
            TUDOR ARCHEZI - Flori de mucigai
Home Trimite comentariu Contact
Meniu autori
Home
Alexandru Macedonski
Barbu Stefanescu Delavrancea
Camil Petrescu
Costache Negruzzi
Gala Galaction
George Bacovia
George Calinescu
George Cosbuc
Ioan Slavici
Ion Barbu
Ion Creanga
Ion Luca Caragiale
Liviu Rebreanu
Lucian Blaga
Marin Preda
Marin Sorescu
Mihai Eminescu
Mihail Sadoveanu
Mircea Cartarescu
Mircea Eliade
Nichita Stanescu
Octavian Goga
Titu Maiorescu
Tudor Arghezi
Vasile Alecsandri
Vasile Voiculescu


TRASATURI ALE MODERNISMULUI IN LIRICA LUI TUDOR ARCHEZI - Flori de mucigai




Texte ce pot fi alese ca suport al demonstratiei: ciclul Psalmilor sau al Florilor de mucigai, Testament, Niciodata toamna..., De-abiaplecasesi etc.

Orientari teoretice 

Debutat in plina miscare samanatorista, la sfarsitul secolului al XlX-lea, dar intr-o revista macedonskiana, Arghezi e modernist prin sinteza pe care , poetica sa o realizeaza. Ea conserva ecouri eminesciene (in unele Creioane si in erotica elegiaca), influente simboliste (Agate negre, Flori de mucigai), , anuntand, prin anumite aspecte ale creatiei sale (cerebralitatea, sensibilitatea zbuciumata, amploarea teritoriilor sale lirice, voluptatea metamorfozei) | avangarda care va vedea in el un precursor. Chiar teme lirice adjudecate de , traditionalisti (lirica mistica, paradisul naturii rustice, cu gazele si buruienile sale, poezia sociala) primesc expresie moderna, in esentiala renovare a j expresiei lirice si a viziunii poetice argheziene. indeosebi prin interesul acordat lexicului extras din toate registrele limbii - arhaic, bisericesc, cotidian, rural, mahalagesc, argotic, filosofic - prin vocatia sa de poeta artifex, reflex artistic al unei constiinte zbuciumate de contradictii, prin exploatarea resurselor "esteticii uratului", ca si prin extraordinara elibe­rare a liricului de prejudecati, clisee si constrangeri, poezia argheziana I depaseste epigonismul eminescian si se afirma ca fundamental modernista.

Contemporan cu O. Goga si cu Ion Minulescu, dar si cu mai tinerii Lucian Blaga, Adrian Maniu, Ion Pillat, Arghezi debuteaza editorial in 1927 cu un volum care surprinde, Cuvinte potrivite, in ciuda faptului ca majoritatea poe­ziilor erau cunoscute din periodicele in care fusesera risipite, timp de doua decenii. Reactiile criticii, unele elogioase, altele violent contestatare, par sa exprime deruta in fata unui poet nonconformist. Calinescu il declara pe autor "cel mai mare contemporan al nostru", remarcand ca "nimeni nu poate fi mai trivial cu atata suavitate si mai elevat cu mijloace atat de materiale".

Ion Barbu va ataca, din pozitie opusa, aceeasi dimensiune a poeziei argheziene, opinand ca tocmai "plasticitatea masei ei verbale" este cea care ii respinge "mesagiul" si ii refuza "Ideea".

Nicolae Balota va sublinia, ulterior, dimen­siunea ontologica a legaturii dintre fiinta si cuvant in poetica argheziana ("o indoita aventura: a Fiintei si a Cuvantului. Poetul e angajat in aceasta aventura ca un cuvantator care nazuieste spre un surplus de fiinta in cuvantul sau"), intentia cuvantului poetic de a substitui fiinta, dar si "descoperirea golului in cuvant".


Mare inovator al lexicului, de o materialitate masiva sau, alteori, de o eterata suavitate, ca si al sintaxei poetice care devine una de virtuozitate, Arghezi este un poet proteic: desi extinsa pe mai bine de sase decenii, lirica sa nu evolueaza in etape, nu se incadreaza marginilor unei singure ideologii literare, nu prezinta atitudini unitare care sa configureze compact temele lirice. in plus, surprinde varietatea paletei tematice: poezia pentru copii se alatura celei filosofice, universul "boabei si al faramei" sta langa cel al poeziei programatice, universul temnitei, alaturi de Psalmi, sentimentul elegiac minor, alaturi de cel abisal, metafizic.


Tudor Arghezi: Flori de mucigai
Reprezentativ, prin asumarea creatoare a "esteticii uratului", volumul Flori de mucigai este publicat in 1931, la un an dupa cel de proze intitulat Poarta neagra. Ambele opere circumscriu aceeasi experienta-limita, privarea de libertate a fiintei umane, acelasi univers - penitenciarul. Si una, si cealalta sunt reflexe artistice ale unui fapt de viata: lunile de detentie traite de poet la inchisoarea Vacaresti, in urma procesului intentat ziaristilor "colaboratio­nisti", filo-germani, in 1918 (poetul avandu-l ca tovaras pe aceeasi banca a acuzatilor pe Ioan Slavici).

Unitar sub aspect tematic, ciclul Florilor de mucigai transfigureaza lumea intunecata, trivial-pitoreasca a puscariei, creio neaza galeria de figuri barbare care o populeaza, scrie cronica intamplarilor ei halucinante. Destine umane eronate, fapturi mutilate fizic si moral invadeaza, pentru prima oara in literatura romana, spatiul liric. Dincolo de orice considerente etice, toata aceasta lume decazuta emotioneaza prin cutremuratoarea suferinta traita si prin palpairea de omenesc ce, chiar in absenta oricarei sperante, refuza sa moara. O procesiune de figuri rocambolesti - talhari la drumul mare, amorezi barbari de mahala, marunti hoti de gaini si de buzunare, estropiati, deviati genetic, dementi, criminali, tiganci prostituate - recompun in jurul lor scene din viata de penitenciar, "fermecatoare stampe diabolice" (Perpessicius). Toate ilustreaza fata bolnava, moral sau biologic, a fiintei umane. E cu adevarat emotionanta figura unui psihopat, maniac religios, in Candori:

"E de lege crestina.
Se inchina.
E smerit, bate metanii,
Da acatiste, face sfestanii,
Liturghii si sarindare.
Plange la icoana mare.
Stie tipicul pe-de-rost,
Zilele de harti si de post,
[...] Ar putea fi staret
Nepizmataret
Si arhimandrit
Neprihanit.
E numai credincios
Al Domnului Nostru Isus Hristos. /
Talcuie Sfintele Scripturi
Cu soapte si tremuraturi
Si-i nevinovat ca un trandafir
in odajdii de serasir... /
Are patru spargeri la dosare.
Noua furturi de buzunare,
Si un pacat neiertat:
Un asasinat."

De un tragism sublimat pana la esente e povestea tanarului taran Ion Ion, incarcerat pentru nesupunere fata de "boieri" si mort in asteptarea eliberarii:

"in beciul cu mortii, Ion e frumos,
intins gol pe piatra, c-un fraged suras.
Trei nopti sobolanii l-au ros
Si gura-i baloasa ca de sacas. /
Cand cioclu-l ridica-n spinare,
Ion parc-ar fi de pamant.
De-l pui poate sta in picioare,
Dar bratul e moale si frant. /
in ochii-i deschisi o lumina,
A satului unde-i nascut,
A-ncremenit acolo straina. /
Departe de vatra si prins de boieri,
Departe de jalea mamuchii,
Pe trupu-i cu pete si peri,
in carduri sunt morti si paduchii."

{Ion Ion) Poezia Mortii surprinde imaginea evacuarii cadavrelor din incinta inchisorii, halucinanta procesiune ce, in regimul penitenciar, apare ca fapt divers:

"Ies mortii...
Sub bolta cu clopot a portii,
Sunt zece la numar
Si, umar la umar,
Se duc, cate doi, in cosciuge,
Fara muma, fara popa, fara cruce. /[...] Flamanzi, ei nu stiu de foame
Si, tepeni, uitat-au de ger,
Rani vinete, semne infame,
Vor fi vindecate la cer. /
Portarul in drum i-a oprit
Si-i numara-n bolta cu batul.
Mort pare si calu-nlemnit
Si omul ce manuie hatul. /
Drum bun! Catre groapa comuna.
Tarana va fie mai buna
Ca domnii ce v-au osandit
Ca preotii care nu v-au citit."




In acest spatiu infernal, asemenea Casei mortilor a lui Dostoievski (roman tradus de Arghezi), condamnatii traiesc laolalta cu viermii, sobolii, paduchii, in intunericul care-i acopera si-i reprezinta. Locul "poarta stigmatele raului" (N. Balota), iar fapturile, temniceri sau intemnitati, sunt desprinse de conditia umana si retrase inspre formele primare, animalice, de existenta. Tarati eredi­tar - ceea ce le pune sub semnul intrebarii vinovatia -, bestii amorale {Pui de gai) sau nefericiti oprimati si marginali, puscariasii sunt figuri primitive si, tocmai de aceea, de un patetism rascolitor. inchisoarea le intipareste pe chip
cea mai cutremuratoare expresie a durerii. Doborat de pacat, viciu, boala sau moarte, omul din subterana pare ca isi incearca chiar limitele suferintei si ale puterii de a indura.
Surprinde, cateodata, in lumea intunecata a puscariei o neasteptata si pasagera raza de lumina. Asa e, de pilda, viziunea mistica a unui muribund, transpusa in versuri suave:

"La patul vecinului meu
A venit az-noapte Dumnezeu.
Cu toiag, cu ingeri si sfinti. /[...] Doi ingeri au adus o carte
Cu copcile sparte
Doi o icoana, doi o carja, doi o coroana.
Diaconi in stihare
Veneau de sus, din departare
Calcand pe calcaie
Cu fum de smirna si tamaie. /
Lumanari de ceara
Se incrucisara,
Scara din cereas-ca-mparatie
Scobora in infirmerie,
Pe trepte de clestar,
Langa patul lui de talhar.
Cei de fata vorbeau pe deste
Cu el, si bisericeste.
in tinda,
Cres­teau plopi de oglinda
Si o luna cat o cobza de argint.
L-am auzit soptind.
Si toata noaptea a vorbit cu ei,
Si cu icoana Dumneaei
A de-a pururea fecioare,
De Dumnezeu Nascatoare. /
- «Lasati-l ; nu poate sa v-asculte,
Nu vedeti? Azi are vizite multe,
Domnule grefier.»
Zabrele s-au indopat cu faguri de cer
Si atarnau candele de stele
Printre ele.
Ferestrele inchise
S-au acoperit cu ripide si antimise,
Si odaia cu mucegai
A mirosit toata noaptea a rai. /
L-am gasit
Zgarcit.
El sta acum in pat.
Unde-i sufletul lui? Nu stiu. A plecat."

{Cantec mut). Unica in cadrul ciclului, pentru ca pre­zinta rascumpararea infaptuita, poezia Cantec mut si-ar putea gasi un loc mai potrivit in Psalmi, caci, in ciuda sfortarilor mereu reluate, psalmistul arghe­zian n-a avut parte de o epifanie ca cea petrecuta in odaia in care mirosul mucegaiului este sters, facand loc sacrului ce transfigureaza locul si faptura umana. E surprinzator cum tocmai in acest spatiu, ce pare proprietate a diavolului, gratia divina coboara pentru a mantui o faptura mutilata. Ispasind condamnarea omeneasca a vinei lor pe pamant, nenorocitii temnitei vor pleca mantuiti spre o lume mai buna. Acelasi e, in definitiv, si sensul demersului poetic arghezian: prin poezie, universul carcerei, al caderii si al descompunerii umanului intra in mantuit azur ~ cum ar spune Ion Barbu -pentru a se sublima in arta.
Ciclul arghezian al Florilor de mucigai numara douazeci si cinci de poeme in editiile definitive, aparute sub directa ingrijire a autorului, unele dintre ele adevarate bijuterii lirice: Pui de gai, Fatalaul, Tinca, Rada, Ion Ion, Cina, Streche, Cantec mut s.a. in ansamblu, aceste poeme independente alcatuiesc catastiful-jurnal in care se consemneaza, adesea in registru burlesc, faptele si portretele sumbre ale temnitei, intamplarile ei in ordinea bestialitatii sau a comicului buf. Poeziile sunt, fara exceptie, narative, dar prozaismul lor inten­tionat e doar aparent, el sustinand cu finete ideea unei umanitati ce-si traieste indiferent, fara emotie, pana si propria suferinta. Pompiliu Constantinescu remarca "intentionata lor candoare narativa", tocmai pentru ca ele spun cu un aer firesc si detasat, istorii atroce, intamplari de o mare cruzime:


"in regimul de inchisoare nimic nu mai poate fi infricosator; crima consumata si pedepsita, delictul reprimat cu mijloace materiale devin elemente de conver­satie".

Oroarea apare, in acest spatiu, ca fapt divers si, probabil, aceasta atitudine lirica a fost considerata scandaloasa, socanta, la aparitia volumului.
Interzis in scoli, repudiat de sensibilitatea samanatorista prin vocea lui Iorga (acelasi care, cu autoritatea sa, intervenea pentru gratierea lui Arghezi din temnita, in 1919), volumul Flori de mucigai a aparut, in epoca, drept o "erezie estetica", un act profanator si de ultraj la adresa bunelor moravuri si conventii poetice. Sfidarea e, de la inceput, una tematica: lumea insalubra a temnitei cu "personajele" sale diforme, monstruoase, in ordine sociala, morala sau fiziologica, a fost considerata, prin traditie, o sursa de inspiratie nerecomandabila si o tema "nepoetica".

La violarea conventiei tematice se adauga si extrema fortare a prozodiei si barbarizarea lexicului. Limbajul mahalagesc, termenii argotici, lexicul trivial sau cel arhaic-bisericesc, prozaismul sintactic, cu exploatarea efectelor umorului negru, produc, prin intoarcerea spre primitivism, efectul paradoxal al rafinamentului. Asa cum observa criticul Mircea Scarlat, "dictionarul normativ este sfidat la tot pasul, regulile prozodice, de asemenea, iar asintaxismul este curent; limbajul sur­prinde prin cruzime, frustete, raritatea elementelor de lexic si evitarea cliseelor limbii literare."

Acelasi critic subliniaza ca volumul arghezian demoleaza o veche prejudecata estetica, potrivit careia frumusetea poeziei ar depinde de nobletea temei, de inaltimea sentimentelor sau de eleganta suava a limbajului. in cazul Florilor de mucigai, emotia estetica se genereaza, paradoxal, in acele zone considerate, in lirica romaneasca de dinaintea lui Arghezi, Joase": promiscuitatea temei, stangacia prozodica si rima primitiva, neslefuita, reflexele de vulgaritate ale sintaxei orale si ale argoului, absenta "sentimentului".

Toate aceste elemente subliniaza pregnantul modernism al ciclului arghezian.
Poezia care ocupa locul artei poetice in volum si-i imprumuta titlul, Flori de mucigai, difera de restul poeziilor din ciclu prin asumarea persoanei intai, care mediaza vocea eului liric - masca a poetului insusi. Textul poeziei este o reflectie asupra actului de creatie, in acest caz, damnare lipsita de atribute romantice, si asupra conditiei degradate a poetului, intemnitat impartasind soarta proscrisilor. Poezia temnitei, floare palida de mucegai nascuta in intunericul sufocant, e rod al fiintei vulnerate, jelanie a singuratatii exas­perate.
Versurile, zgariate "cu unghia pe tencuiala
Pe un parete de firida goala" s-au nascut in interiorul lumii evocate, ca mesaj-testament conservat in zidul
carcerei. in absenta altor semeni, poetul se simte solidar cu fapturile claustrate al caror cronicar va deveni, pentru ca poezia sa sa se constituie in marturie cutremurata despre existenta unei lumi pe care omenirea de la suprafata o repudiaza. Abandonat de oameni, creatorul se vede acum deposedat de har, de inspiratie, care este intotdeauna de natura divina:

"Cu puterile neajutate
Nici de taurul, nici de leul, nici de vulturul
Care au lucrat imprejurul
Lui Luca, lui Marcu si lui Ioan."

Cvartetul Evanghelistilor e incomplet, lipsa lui Matei si a ingerului ce-l insoteste in figuratia biblica sugereaza lipsa sperantei si indepartarea de transcendent. Evanghelistul bunei-vestiri, Matei, cel ce a anuntat insarcinarea Mariei de la Duhul Sfant cu Pruncul Mantuitor al tuturor pacatelor lumii, este retras din galeria eterna (nemodificabila, in fond, pentru ca apartine ordinii mitice) a evanghelistilor. Lumea temnitei pare, in lipsa lui, fara sansa unei salvari. Numai ca, in logica poetica, locul evanghelistului absent va fi luat de poetul-martor. El e cel ce, prin arta, va folosi unica sansa a acestui univers: aceea de a fura, in ultima clipa, asemenea talharului bun, mantuirea. Scoasa de sub tutela heraldicii sacre, poezia rezultata in recluziune e reflex al intunericului si al unei totale solitudini. Martor al creatiei si suport ostil al ei e doar zidul celulei, limita care circumscrie un spatiu sufocant, redus, ce abia poate intretine, palpaind, flacara mica a fiintei, a vietii biologice si a sufletului:

"Le-am scris cu unghia pe tencuiala
Pe un parete de firida goala,
Pe intuneric, in singuratate,
Cu puterile neajutate".

Stihurile rezultate conoteaza absenta timpului ("stihuri fara an"), a vietii ("stihuri de groapa") si a surselor ei germinative
purificatoare, corelate cu nevoile trupului "sete de apa", "foame de scrum".


Versurile rezultate sunt produse ale "mainii stangi", instrument lipsit de precizie si de finete. Produsul ei e stangace, brutal, ca si poezia zgariata pe tencuiala - imperfecta prozodic, rudimentara, ca lexic, primitiva din punct de vedere stilistic, iar in sens mitologic-crestin, demoniaca. Neputinta si durerea, efecte ale alterarii sufletesti si trupesti a eului liric, devin circum­stante ale actului creator:

"Si ma durea mana ca o ghiara
Neputincioasa sa se stranga".

Metamorfoza cosmaresca a mainii in ghiara desemneaza retra­gerea umanitatii inspre zonele bestial-monstruoase ale firii, premonitie a unei involutii pe care poetul o inregistreaza cu disperare si oroare.
Text programatic, Flori de mucigai nu e numai o marturie despre con-ditia-limita a poetului si a poeziei, ci si un avertisment asezat la intrarea intr-un infern liric, un semnal ce are rolul de a atenua socul resimtit la lectura poeziilor urmatoare ale ciclului.
Semnificatia titlului poeziei, acelasi cu al intregului ciclu, trimite inspre principiile unei estetici moderne, cea a uratului, produs al decadentilor precursori ai modernismului. Noua estetica ataca acceptia limitata, clasica, a categoriei frumosului, vazut ca reflex transcendent, socotind-o demonetizata, desueta. in locul acesteia, categoria uratului, cu evantaiul sau de nuante -demoniacul, terifiantul, satanicul, morbidul - este considerata mult mai expresiva, mult mai capabila sa emotioneze sufletul omului modern. Meta­fora oximoronica a florilor de mucigai reuneste doi termeni emblematici pentru cele doua estetici: floarea - element al esteticii romantice, "poetic" si suav prin excelenta (de-a lungul vechiului model de poeticitate ei i se asociaza sugestia prospetimii, a feminitatii angelice, a infinitului transcen­dent, a perisabilitatii, a luxuriantului, a voluptatii) - si mucigaiul - emblema a esteticii uratului, produs al intunericului anaerob, expresie a descompunerii, a mizeriei, a alterarii, a morbidului. Luati impreuna, cei doi termeni -floarea si mucigaiul - subliniaza capacitatea de a fascina pe care o are oroarea si atrag atentia asupra rezervelor de expresivitate ale acesteia. Frumusetea stranie, socanta a uratului, capacitatea sa neasteptata de sugestie, puterea lui de a transmite, electrizant, emotie se substituie categoriei perimate a frumosului traditional socotit, din perspectiva noii sensibilitati, "dulceag", devitalizat, slab expresiv. Raportat la universul pe care ciclul lui Arghezi il contureaza, titlul induce ideea potrivit careia universul insalubru al temnitei ascunde rezervele sale stranii de lumina si de frumusete bolnava, asa cum viciul si degradarea au candorile lor.

Prin asumarea uratului, ca domeniu poetic, plaja liricului se largeste considerabil, atat tematic, cat si expresiv.


Ca poet modernist, Tudor Arghezi are convingerea ca nu exista domeniu al vietii, oricat de compromis, care sa nu poata genera poezie, dupa cum, in sens mistic, nu exista vina care sa nu obtina mantuirea.

Prin conversia uratului in frumos, temnita argheziana e mantuita, cu siguranta, in sens estetic.
Asa cum observa George Calinescu, Florile de mucigai sunt "opera de rafinament, de subtilitate artistica, ele presupun un cer al gurii dedat cu mirodeniile. Cititorul necultivat in sens artistic se sperie de ele si le crede vulgare, desi raritatea si savoarea sunt insusirile lor ca si ale operei lui Rabelais."

Niciunde nu apare mai pregnant ca in aceasta suita lirica vocatia de mestesugar de cuvine a lui Arghezi. El se joaca demiurgic - adica din placere si fara a simti oboseala muncii, la fel ca zeii - pentru a substitui lumea reala prin lumea cuvintelor. intr-o tableta aparuta in "Adevarul literar si artistic" din 1927, poetul isi explica cele doua coordonate ale demersului poetic: jocul si artizanatul de cuvinte:

"M-a nemultumit, in ciasul cand am pornit sa ma tin de cuvinte, ca de niste funigei, si sa zbor cu ele, toata literatura ce se facea si care se facuse, inexpresiva, moale, cu aderente mucilaginoase. imi venise, nu stiu de ce, nevoia de a intari cuvintele si de a ingropa in fiecare din ele o alice de plumb, in jurul careia sa basculeze fix, ca figurile de celuloid... Sa ma pazeasca Dumnezeu, nu am cautat sa fac
literatura, dar am cautat cuvintele care sar si frazele care umbla, de sine statatoare... insa cautand cuvintele saritoare si gasind putine, am inlocuit natura lor printr-o natura de adaos si m-am apucat sa fac resorturi pentru cuvinte, ca sa poata sari... N-am facut altceva nimic, m-am jucat. [...] Apoi, evident, am cautat cuvinte virginale, cuvinte puturoase, cuvinte cu raie; le-am excitat aroma, le-am avivat ranile cu sticla pisata si le-am infectat pe unele complet; si cum de la ele la azur e o distanta directa, o corespondenta, am facut pe cale artificiala si cuvinte oglinditoare sau stravezii si am silit sa intre in lumina lor eterogenul, ca intr-o vitrina de optician ambulant. Mai pe scurt, m-a posedat intentia de a imprumuta vorbelor insusiri materiale, asa incat unele sa miroasa, altele sa supere pupila prin scanteiere, altele sa fie pipaibile, dure sau musculate si cu par de animal."

Cu siguranta, Florile de mucigai fac dovada acestor idei estetice.

Lumea candid-pitoreasca a temnitei, viziunea tragic-grotesca asupra omului si vietii, amestecul de senzual si morbid fac din aceasta carte tulburatoare - cruda si rafinata, suava si brutala, proaspata si artificiala - cel mai original si cel mai fermecator ciclu liric arghezian. Dovedindu-se, prin acest volum un spirit afin cu Fran9ois Villon - poetul-haimana, boemul proscris din secolul al XV-lea francez - sau cu mai modernul Charles Baudelaire, Tudor Arghezi deschide, in lirica romaneasca, un drum ce va fi ulterior strabatut, pe alte cai si cu alte mijloace expresive de poeti precum Miron Radu Paraschivescu sau Emil Brumam.

Alte referate romana, dar Necategorisite