Poezia "Rugaciune", aflata in fruntea volumului de "Poezii" din 1905, deschide acest taram de idei si de imagini poetice definitorii pentru intreaga lirica a lui Octavian Goga, instituindu-se drept arta sa poetica fundamentala. Pe aceste piscuri ale suferintei, ca in scenele biblice memorabile, in momente de rascruce ale sortii umane, silueta poetului se profileaza pe intreaga zare, in toata maretia umila a celui care se adreseaza, in genunchi, lui Dumnezeu. Poetul este, aici, in ipostaza lui Iov in pustie, a lui Avraam pe munte sau a lui Iisus in Gradina Ghetsemani. Supus vitregiilor istorice si sociale, traduse si in efecte de ordin biologic, de neputinta si de imputinare a fiintei, omul isi gaseste refugiul doar in lumea de sus, a divinitatii:

"Ratacitor, cu ochii tulburi,
Cu trupul istovit de cale,
Eu cad neputincios, stapane,
In fata stralucirii tale."

Preaputernicul singur este capabil sa-i arate oalea ("Eu in genunchi spre tine caut:
Parinte, -oranduie-mi cararea!"), sa distinga binele de rau ("Tu, Doamne, vazul meu indreapta!"), sa dea dezlegarea chinurilor:

"invata-ma pe mine-a plange!".

Fara El, omul se simte pustiit, in jurul sau se deschid prapastii, iar zarile se intuneca iremediabil, intr-un spatiu ce se inchide mereu, neclar, proiectandu-l intr-un adevarat labirint al necunoasterii:

"In drum mi se desfac prapastii
Si-n negura se-imbraca zarea".

Drumul spre divinitate nu este asadar usor, metafora inchiderii orizontului semnificand un obstacol greu de trecut. Zarea, in acest drum al omului spre viitor, luminat doar de principiul rector al Divinitatii, se invaluie in "negura", putand semnifica si o regresiune a lumii in bezna, in haosul ce a premers Creatia Lumii.
Ipostaza aceasta a poetului este emblematica, el fiind simbolul unei lumi supuse unui teribil destin, asupra caruia istoria se abate cu o forta irepresibila, generand o jale profunda, milenara, fara capat si fara izbavire. Octavian Goga dobandeste aici o figura hieratica, vizionara, cerand cerurilor sa schimbe vechea lume, sa o umanizeze, sa elimine cumplita suferinta, exprimata metaforic, patimirea noastra. El ofera, in versuri ce imbina smerenia cu revolta, tabloul unei lumi parasite, degradate dupa atatea veacuri de robie si de lipsa a revelatiei divine:

"Cu umeri garbovi de povara
Durerea lor infricosata
in inima tu mi-o coboara".

Poetul-luptator, poetul mesianic devine glasul de arama al celor multi, pe care ii indeamna la izbavire, la eliberare de chinul existential. Gestul pare a fi destinat istoriei, vizand, in acest plan, eternitatea: se spune de-a pururi, pe veci, in veci, "Sadeste-n bratul meu de-a pururi,
Taria urii si-a iubirii".

Fara a fi un Mesia de proportii biblice, un Hristos, in incercarea de purificare, de eliminare a patimilor, poetul vizeaza insusi universul satelor ardelene, starile lui de spirit, durerea, jalea, plangerea ce determina inactiunea, limitand campul de exercitare a fortelor regeneratoare. Poezia ramane elegiaca tocmai prin aceasta predominanta a epitetelor, sugerand stari negative de spirit, plangere, melancolie, neputinta.

                   Catre final, poeziile sociale ale lui Octavian Goga amplifica la dimensiuni cosmice
starea de revolta, ca o imensa dezlantuire, din adancuri de cer sau de mare, a stihiilor. Asa se intampla in "Plugarii", prin metafora "infricosatul vifor al vremilor razbunatoare", timpul profetit de poet pentru marea eliberare. in "Rugaciune", poetul cere divinitatii sa-i transfere in suflet furtuna revoltei adunate in poporul de plugari, de obiditi, "ca-ntr-un intins adanc de mare", in lumea aceasta fara orizont, pe fundul unei mari, careia nu i s-a mai deschis calea catre pamantul fagaduintei:

"in suflet seamana-mi furtuna,
Sa-l simt in matca-i cum se zbate,
Cum tot amarul se revarsa
Pe strunele infiorate".


in alta arta poetica memorabila, in poezia "Testament", Tudor Arghezi este acelasi depozitar pe strune a suferintei seculare:

"Durerea noastra surda si amara
O gramadii pe-o singura vioara".

in furtuna lui Goga "gem robiile de veacuri", ea devenind metafora fortelor innoitoare, izbavitoare, reminiscenta a divinului pe un pamant pustiit, manifeStandu-se discret sub forma unor viitoare, teribile descatusari de energie, "fulgere albastre" zbatandu-se incert la orizont. Fortele naturii sunt invocate pentru o noua resurectie a puterilor originare ale neamului, ca vechile traditii, poate de origine dacica, sa-si reintre in matca lor fireasca. Se stie ca, in poezia lui Eminescu, codrul este cetate, fulgerele sunt generate prin invocare adresata cerului, mereu acelasi, sediu al supranaturalului divin, ce isi trimite cand si cand mesaje salvatoare umanitatii. La Goga, natura, atinsa de o boala secreta, de jalea milenara, si-a pierdut functia de protectie din perioada mitica a "spatiului ocrotitor".

De aceea, numai prin regenerare divina, printr-un nou inceput, o noua Creatie, natura, spatiul satelor romanesti, isi va redobandi statutul arhetipal, se va elibera de realitatea aspra a unui prezent oprimat. Visul de libertate al romanilor se cere implinit, pentru a vindeca doruri fara leacuri, pentru a destrama inchisoarea in care a fost incatusat spiritul national. Poezia "Rugaciune" oglindeste dimensiunea martiriului unui popor, fiind un manifest pentru indeplinirea dezideratului national, o carte deschisa, din care se inalta, cu glas de tunet, de arama", cantarea patimirii noastre, metafora sublima, definitorie pentru creatia lirica a lui Octavian Goga, in ea ingemanandu-se speranta si revolta, jertfa si mantuirea viitoare.  Nivelul prozodic este concordant cu atmosfera dominanta, poezia fiind alcatuita din
sase strofe de cate opt versuri, cu masura de noua silabe, iar rima este incrucisata, imperfecta. Starea de apropiere a divinului este sugerata prin folosirea pronumelui eu si a vocativelor parinte, Doamne, stapane. Tema lirica masoara amploarea dramei a celor siliti sa traiasca sub o stapanire straina, unde tot ce este romanesc pare a rasufla greu, a se manifesta cu mare dificultate. Poezia are, astfel, inca de la inceput, o vibratie surda, un vuiet greu, ce se aduna neincetat, de la o strofa la alta, intr-o imensa tornada, pana la limpezimile sonore de deasupra uraganului social, filtrate de "strunele infiorate" ale poetului in unul dintre cele mai frumoase si mai tragice imnuri nationale: cantarea patimirii noastre. flrii-ndragostite,
Da-i raza soarelui de vara
Pleoapei mele ostenite."

ii cere, in acelasi timp, o purificare a fiintei, pentru a deveni un receptacul al durerii unui intreg popor:

"Alunga patimile mele,
Pe veci strigarea lor o frange,
Si de durerea altor inimi
invata-ma pe mine-a plange.
Nu rostul meu de-a pururi prada
Ursitei mastere si rele,
Ci jalea unei lumi, parinte,
Sa planga-n lacrimile mele."

Poetul se impovareaza, ca un nou Mesia, de suferinta, cautand calea mantuirii:

"Da-mi tot amarul, toata truda
Atator doruri fara leacuri..."

. Din apelul Poetului nu lipseste dreptul la revolta impotriva nedreptatilor sociale si istorice, al carei timp se anunta ca o imensa furtuna la orizont:

"in suflet seamana-mi furtuna,
Sa-l simt in matca-i cum se zbate,
Cum tot amarul se revarsa
Pe strunele infiorate."

Dumnezeu are menirea de a da putere mesianica poetului pentru a-si implini vocatia de mantuitor al poporului sau.