Referate romana - referate la limba romana categorisite pe autoriReferate, Referat, caracterizare, comentariu, eseuru, rezumat GENUL LIRIC, 
            IMNUL, 
            ODA, 
            ELEGIA 
            Concepte operationale
Home Trimite comentariu Contact
Meniu autori
Home
Alexandru Macedonski
Barbu Stefanescu Delavrancea
Camil Petrescu
Costache Negruzzi
Gala Galaction
George Bacovia
George Calinescu
George Cosbuc
Ioan Slavici
Ion Barbu
Ion Creanga
Ion Luca Caragiale
Liviu Rebreanu
Lucian Blaga
Marin Preda
Marin Sorescu
Mihai Eminescu
Mihail Sadoveanu
Mircea Cartarescu
Mircea Eliade
Nichita Stanescu
Octavian Goga
Titu Maiorescu
Tudor Arghezi
Vasile Alecsandri
Vasile Voiculescu


GENUL LIRIC, IMNUL, ODA, ELEGIA Concepte operationale




    GENUL LIRIC. Termenul provine, potrivit "Dictionarului de termeni literari", 1976, din fr. lyrique, derivat din fr. lyre, gr., lat. lyra. Reprezinta totalitatea operelor lirice, distincte de epice si dramatice prin modalitatea de transmitere a mesajului: in mod direct, prin vocea confesiva a unui eu liric. Poezia lirica a fost una dintre primele modalitati de exprimare a emotiei umane, dar termenul s-a generalizat mult mai tarziu. in poezia greaca, speciile genului liric erau: imnul, oda, iambul, elegia. Notiunea de poezie lirica s-a ivit abia in perioada alexandrina.

Platon definise, in "Republica" si in "Legile", cele trei categorii de genuri, specia ilustrativa pentru "genul expozitiv" fiind ditirambul, cantec de slava in cinstea lui Dyonisos. Genul liric este mai insistent invocat incepand cu secolul al XVI-lea, in Italia, o data cu poetul Bemardino Daniello. in "Arta poetica", Boileau evita utilizarea termenului de liric in legatura cu idila, madrigalul, sonetul, rondoul, elegia. Herder, in "Abhandlung iiber die Ode", respinge tezele teoreticienilor francezi, dupa care genul liric este reprezentat exclusiv prin oda, considerandu-l , in schimb, expozeul unei pasionalitati, dincolo de orice margini. Liedul exprima aceasta pasionalitate, dar intr-un mod mai limitat. Denumirea de gen liric dobandeste o extensiune maxima in romantism, strabatand de atunci intreaga poezie moderna.

Speciile literare ale genului liric sunt: imnul, oda, elegia, meditatia, satira, epistola, pastelul.
IMNUL (din fr. hymne, lat. hymnus, gr. hymnos, "cantec de biruinta") este o specie solemna a genului liric, consacrata in comunitatile vechi unei divinitati, mai apoi unor evenimente sau personalitati eroice. Din literatura greaca sunt cunoscute "Imnurile" lui Pindar. in epoca moderna, imnul devine o meditatie solemna pe anumite teme, cea patriotica fiind prioritara. Pe baza marilor evenimente din viata popoarelor s-au creat imnurile nationale ("Marseilleza", de Rouget de l Isle, sau "Un rasunet", devenit "Desteapta-te, romane!", de Andrei Muresanu).

ODA (fr. ode, gr. ode) este o specie a genului liric in care se da curs unui elan admirativ pentru o idee, o persoana sau un eveniment. Exista ode eroice, sacre, patriotice, erotice etc. La inceput, oda este cultivata, in Grecia, de Alceu, Sappho, Anacreon. Cunoscute sunt "Odele triumfale" ale lui Pindar, dedicate jocurilor olimpice. Oda este conceputa pentru a fi cantata cu acompaniament muzical. Ode au scris, la italieni, Parini, Manzoni, Leopardi, Carducci, d Annunzio, la englezi, Shelley, Keats, Spencer, Ben Jonson, Tennyson, in poezia germana Weckherlin, Opitz, Gryphius, Klopstock, Schiller, Holderlin, in poezia rusa Lermontov, Derjavin. in poezia romana ode au fost scrise de Gh. Asachi, "Catre Italia", Grigore Alexandrescu, "Umbra lui Mircea. La Cozia", Stefan Nenitescu, "Ode italice", Aron Cotrus, "Horia".


ELEGIA (din fr. elegie, lat. elegia, gr. elegeia, "cantec de doliu") exprima sentimente de tristete.

Este una dintre cele mai vechi specii lirice, aparand in Grecia, in secolul VII i.Hr., prin dispunere in distihuri, alternand un hexametru cu un pentametru. in perioada clasica sentimentele erotice incep sa fie cantate prima data in distih elegiac. Specia ia o dezvoltare aparte in a doua jumatate a secolului al XVlIl-lea si mai ales in romantism, preluand temele din epoca, efemeritatea civilizatiilor umane, trecerea timpului, melancolia, reveriile nostalgice, singuratatea. in poezia moderna se mentin elemente elegiace la Baudelaire, Verlaine, Laforgue, Rilke, Trakl, Esenin.
Elegii scriu in literatura romani Gheorghe Asachi, Vasile Carlova ("inserarea"), Grigore Alexandrescu, Dimitrie Bolintineanu, Vasile Alecsandri, Mihai Eminescu ("Melacolie", "Despartire", "O, mama", "Mai am un singur dor"). Sentimente elegiace exprima in poezie George Bacovia, Ion Vinea s.a.

MEDITATIA. Termenul provine din fr. meditation, lat. meditatio. Este o specie a poeziei lirice filozofice, dezvoltata mai ales in epoca romantica, in care lirismul isi gaseste o stare de contemplare filozofica, prin ridicare a omului deasupra conditiilor meschine ale existentei. Volumul "Meditations poetiques" al lui Lamartine, scris in anul 1820, precede febra aparitiei acestei specii in literatura romantica. Alti poeti care cultiva meditatia sunt Gray, Young, Puskin, Lermontov. La romani, scriu meditatii lirice Vasile Carlova, Ion Heliade-Radulescu, Mihai Eminescu, Alexandru Macedonski, Tudor Arghezi, Lucian Blaga.
SATIRA. Termenul provine din fr. satire, lat. satura. Este o specie lirica ce ridiculizeaza si condamna aspectele negative ale societatii. E cultivata mai ales de romani, de Ennius, Luciliu, Horatiu, Iuvenal, fiind considerata o specie literara autohtona. in lumea europeana, incepand cu Renasterea, se pot cita nume ca Ronsard, Joachim du Bellay, Boileau, Pope, Byron, Victor Hugo, Ariosto, Heine, Antioh Cantemir. in literatura romana, satira se intalneste mai ales la Grigore Alexandrescu, in "Satira. Duhului meu", la Bolliac si Bolintineanu. "Scrisorile" lui Eminescu pot fi considerate satire. Satira are ca elemente componente grotescul, umorul, comicul. Satire sunt si piesele de teatru ale lui Aristofan, Terentiu, episoade din "Gargantua si Pantagruel", de Rabelais, "Calatoriile lui Gulliver", de Swift, comediile lui Gogol, Maiakovski, Caragiale, "Procesul" si "Metamorfoza" de Kafka, "1984" al lui George Orwell. Uneori, termenul este sinonim cu diatriba si filipica.

EPISTOLA (din lat. epistola). Initial scrisoare obisnuita, devine inca din Antichitate scriere in versuri cu caracter didactic si liric, cu tema filozofica, morala sau estetica, avand ca destinatar o persoana reala sau fictiva. Epistole scriu, in literatura latina, Horatiu si Ovidiu. incepand cu Renasterea, epistola are o perioada de glorie in clasicism, prin Boileau, La Fontaine, Voltaire. Specia este cultivata si in literatura romana de catre Grigore Alexandrescu, Vasile Alecsandri s.a.
PASTELUL (din fr. pastel, italianul pastello, pictura in linii diafane, cu efecte de culoare). Termenul este utilizat prima data de catre Vasile Alecsandri, pentru denumirea ciclului sau de poezii, inspirate dupa imagini din natura.

Este o specie descriptiva, in care, prin intermediul unui tablou din natura, se transmit discrete stari sufletesti. Pasteluri scriu George Cosbuc, St. O. Iosif; elemente naturiste cu note de pastel se intalnesc la Mihai Eminescu, Tudor Arghezi, George Bacovia, Ion Vinea, Lucian Blaga.
Desi poezia lirica este expresia unei voci, a unui eu ce isi comunica direct mesajul, trairile, in multe situatii discursul este mascat de procedee specifice genului epic, prin introducerea in spatiul literar a unor elemente narative. Faptele relatate in acest fel apartin genului epic, dar modalitatile de expresie si tehnica folosita sunt cele poetice, astfel incat acestea apartin tot poeziei. inscriem, de aceea, in clasificare si urmatoarele specii literare epice:

FABULA (din lat. fabula, "povestire").

Este o. scurta povestire alegorica ce satirizeaza forme de comportament uman sau trasaturi de caracter, cu scop moral, exprimate explicit sau numai implicit.

Prin personificare, in fabula sunt folosite personaje din lumea animalelor, a plantelor sau a obiectelor. De cele mai multe ori, are caracter ironic si umoristic. Fabula este cunoscuta inca din antichitatea greaca si latina, reprezentanti de seama fiind Esop, Phaedro, Babrius, Avianus. Atinge maxima inflorire in clasicismul francez, prin creatia lui La Fontaine, ramas pana astazi nedepasit in aceasta privinta. in literatura romana, fabulistul consacrat este Grigore Alexandrescu, dar fabule mai scriu Anton Pann, Alecu Donici, Tudor Arghezi, George Toparceanu.

LEGENDA (din fr. legende, lat. legenda, "ceea ce trebuie citit", "naratiune"). Specie literara apartinand literaturii culte, preluata din creatia populara. Exista legende mitologice, care utilizeaza
elemente miraculoase sau iamastice, incercand sa dea explicatie unor fenomene, intamplari, caracteristici ale lumii. Legendele istorice apeleaza, prin inventie epica si lirica, la evenimente si personaje reale, carora li se creeaza o aura eroica, legendara. Legende istorice scrie in literatura romana Dimitrie Bolintineanu. Vasile Alecsandri prelucreaza literar Jegende populare: "Legenda randunicai", "Legenda ciocarliei".


BALADA (din fr. ballade, lat. ballare, "cantec de joc", "dans").

Este o opera literara in versuri, care prezinta fapte exceptionale savarsite de eroi inzestrati cu insusiri exemplare. Specia cunoaste o mare varietate tematica in literatura populara romaneasca. Devine specie literara culta in epoca romantismului, cand traditia orala este preluata de poeti care se inspira din fondul popular autohton. in Germania, balada inregistreaza o mare inflorire prin Schiller, Goethe, Uhland, Biirger, ultimul creand, prin "Lenore", un adevarat model al genului. Romanticii francezi, in special Victor Hugo, se apleaca si asupra acestei specii literare, in timp ce Alfred de Musset o parodiaza prin celebra "Ballade a Ia lune" ("Balada pentru luna"). Balade moderne scriu J. Laforgues, Guillaume Apollinaire, Louis Aragon.


In literatura romana, termenul "balada" este folofeit pentru prima oara de Vasile Alecsandri, in . culegerea folclorica din 1852, "Poezii poporale. Balade. Cantece batranesti". in acceptiile definitorii ale termenului, scriu balade culte Ion Heliade-Radulescu ("Zburatorul"), Vasile Alecsandri ("Baba Cloanta", "Andrii Popa"), Dimitrie Bolintineanu ("Mihnea si Baba"). Cu multa libertate fata de caracteristicile acestei specii literare isi denumesc poeziile George Cosbuc ("Balade si idile") sau George Topirceanu ("Balade vesele si triste").

POEMUL, (din ngr. poima, fr. poema, lat. poema, gr. poiemd). Specie literara in versuri, uneori de mari proportii, in care se asociaza elementele lirice cu cele epice.

Este o specie perfect adaptata marilor teme ale romantismului, cosmogonia, sociogeneza, razvratirea romantica, singuratatea omului de geniu, fiind ilustrata de Victor Hugo ("Legende des siecles"), Alfred de Vigny ("Eloa"), Mihai Eminescu. Poeme eroice, inspirate din istoria nationala, scrie Vasile Alecsandri ("Dumbrava rosie", "Dan, capitan de plai"). Poemul in proza pastreaza caracteristicile poeziei - lirism, viziune subiectiva, structura metaforica - in afara de vers si rima, fiind cultivat in literatura romana de Alecu Russo ("Cantarea Romaniei"), Alexandru Macedonski ("Thalassa"), Geo Bogza ("Cartea Oltului").

LIRISMUL. Termenul provine, potrivit "Dictionarului de termeni literari", din fr. lyrisme si desemneaza utilizarea categoriei estetice a liricului sau exaltarea sentimentelor personale intr-o opera de arta. Se obtine prin manifestarile eului liric, in mod direct, in ceea ce se numeste lirismul subiectiv, sau mai discret ori indirect, printr-o "lirica a mastilor", a "rolurilor", sau prin transferul observatiei in lumea obiectuala ce se exprima pe sine, intr-o forma de lirism obiectiv.

EUL LIRIC. Reprezinta vocea enuntiativa, care creeaza discursul intr-o poezie lirica. Se mai numeste si personaj liric. Tudor Vianu observa ca "poetul, vorbind in numele-sau, exprima viziunea, sentimentele si aspiratiile sale cele mai intime".


Constata insa, in acelasi timp, ca intre persoana concreta, empirica, a poetului si aceea vorbitoare din text nu exista o identitate obligatorie. Poetul liric nu vorbeste totdeauna in numele sau si nici nu are nevoie s-o faca, existand si alte modalitati de exprimare lirica, prin obiectivare deplina, adica printr-o retragere aparenta din spatiul poetic, sau sub o masca straina, asimilandu-se unui personaj oarecare, ca in creatia dramatica sau epica. Aparent, in aceste cazuri exprima sentimente care propriu-zis nu sunt ale sale, dar energia generala pe care o imprima mesajului poetic are aceeasi autenticitate a exprimarii directe. Deci, sustine Tudor Vianu, alaturi de o lirica personala se mai afla "o lirica mascata si o lirica a rolurilor".


LIRISMUL SUBIECTIV. Poezia lirica este, prin definitie, o expresie a subiectivitatii. Chiar "Iliada", epopee, opera epica prin excelenta, incepe cu o invocatie care fixeaza pozitia exacta a poetului in campul literar, desi, avand in vedere proiectia in mit a intregii fabule, prefera sa transfere discursul celor indreptatiti sa-l rosteasca, zeilor:

"Canta, zeita, mania ce-aprinse pe-Ahil Peleianul!".

O traditie poetica indeajuns de bine consolidata, venind de la Platon, face ca liricul sa corespunda unui mod de enuntare la persoana I singular, ceea ce asociaza lirismul modalitatii de enuntare subiectiva.
De aceea, in discursul poetic se identifica marci ale subiectivitatii, clasificate de Rodica Zafiu (2000) in patru categorii, identificabile si operante in receptarea textului poetic: a) marcile circumstantelor spatio-temporale, "sistemul deictic, care ancoreaza enuntul in situatia de comunicare si organizeaza informatia in functie de pozitia subiectului locutor": persoana I si a Ii-a a pronumelor personale, reflexive, posesive si a verbelor; adverbe deictice (aici, acolo, azi, acum etc); pronume si adverbe demonstrative, care organizeaza obiectele in raport cu apropierea sau departarea fata de vorbitor; prezentul verbal; verbe de deplasare, care pozitioneaza miscarea in functie de locutor; b) marcile obiectului, care situeaza persoanele sau obiectele in spatiul poetic, articolele hotarat si nehotarat, topica, variatia numelor unor personaje, care schimba perspectiva receptarii etc; c) marcile perceptiei si ale cunoasterii eului liric, senzoriale, cognitive, afective, volitive, pe care se intemeiaza si figuri de stil vizuale, auditive, olfactive, sinestezice: verbele a vedea, a simti, a gandi, a suferi, a dori, substantive si adjective care desemneaza notiuni si calitati din aceeasi sfera mentala si senzoriala, interjectii de prezenteificare, de intrare in campul vizual: iata, uite etc; d) marcile atitudinii subiective: cuvinte cu sens evaluativ: frumos urat, bun
rau
etc; instrumente lingvistice ale modalizarii: adverbe si locutiuni adverbiale (fireste, poate, de buna seama etc), verbe (a crede, a considera, a trebui), expresii verbale impersonale (e bine, e rau, e util, e necesar etc):

Ilustrarea marcilor lirice prezentate mai sus se poate face pe texte poetice in analiza literara curenta, devenind chiar instrumente ale acesteia. Sistemul deictic, cel mai bine reprezentat in textul literar, identifica locutorul liric si mai ales, combinate desigur cu marci ale perceptiei, fixeaza, in raport cu acesta, reperele spatio-temporale ale cadrului:

"De treci codrii de arama, de departe vezi albind
S-auzi mandra glasuire a padurii de argint.
Acolo, langa isvoara, iarba pare de omat..."

(M. Eminescu).

Se remarca aici, mai intai, marcile persoanei a Ii-a, careia i se adreseaza eul liric presupus al textului, continute in desinentele verbale: treci, vezi, auzi. Acestea au insa si o functie a perceptiei spatio-temporale a eului liric: treci semnifica intrarea intr-un cadru mirific, de basm, prin depasirea mai multor obstacole, "codrii de arama", "padurea de argint", iar verbele vezi si auzi, cu insistenta repetate, creeaza imaginile vizuale si auditive ale textului. Impresionantele imagini vizuale se constituie printr-o miscare a privirii de departe catre aproape, de la margini catre un centru ("acolo, langa isvoara"), pe cand cele auditive se percep printr-o incordare a auzului, pentru a desprinde muzicalitatea sublima a elementelor naturii si sunetele marunte ale nenumaratelor lumi ascunse in adancuri. Ochiul intalneste mai intai explozia de culori a codrilor "de arama", epitetul substantival de sugestie folclorica avand si implicatii auditive, sugerand in acelasi timp un freamat stins de alamuri si lumea sensibila de sunete si de fosnete ce se infiripa aici. Acesti codri fabulosi marcheaza hotarul dintre doua lumi, cea reala si cea de vis in care se patrunde, intalnita si in alte poezii eminesciene. Sunt implicate, astfel, si marci ale atitudinii subiective, care sporesc splendoarea cadrului natural.
Mai subtile sunt, in textul literar, marcile obiectului, ce se pot ilustra prin analiza primei strofe din poezia "Lacul":

"Lacul codrilor albastru
Nuferi galbeni il incarca.
Tresarind in cercuri albe
El cutremura o barca."

Jocul topicii si al articolelor hotarat si nehotarat, sustinute de sugestii din planul lexico-semantic, constituie imaginea poetica pe trei dimensiuni: spatiu, timp, miscare. in plan lexical se remarca predominanta substantivului lacul, argumente fiind prezenta lui in titlul poeziei, particularitatile topicii, dar si puternica lui identificare prin articolul hotarat, toate contribuind la geneza imaginii dominante a spatiului poetic. Al doilea substantiv, codrilor, tot articulat, adus astfel in prim-planul semantic, mareste, concentric, spatiul, raportul de apartenenta (relatie genitivala: lacul codrilor) sugerand o fuziune perfecta a peisajului, mai expresiva decat in topica normala, "Lacul albastru al codrilor".

Epitetul plasticizant albastru completeaza cadrul, dandu-i, prin reflectare cromatica in undele lacului, o simetrie ideala intre planul real si cel virtual al imaginii.
Desigur, exista si teorii potrivit carora lirismul subiectiv nu este numai apanajul persoanei I, ci se produce un transfer subtil de subiectivitate a discursului in cazul tuturor persoanelor ce constituie actul de comunicare:

"Pentru scriitura, nu exista o persoana privilegiata; cea care vorbeste sau cea careia i se vorbeste; nu exista nici o a treia persoana, care l-ar desemna pe cel absent. [...] in scriitura «eul» si «tu»-ul pot fi deci tot o infinitate de subiecti, adica «eu»-rile, «tu»-urile si «el»-urile tuturor enunturilor posibile."


LIRISMUL OBIECTIV. Spre deosebire de lirismul subiectiv, in lirica obiectiva se produce o sublimare, o estompare a eului liric in spatiul poetic. Locutorul devine mai abstract, incat, in multe poezii lirice "obiectualitatea devine voce" (Wolfgang Kayser), parand ca se exprima pe sine, incat nu mai este perceptibil nici un receptor al ei, deci nici un locutor. "in astfel de cazuri se vorbeste de obicei despre o lirica «obiectiva»", conchide Kayser. Acest lucru se observa de pilda in "Pastelurile" lui Vasile Alecsandri, in care eul liric ramane un observator discret al derularii tablourilor din natura prin fata cititorului. Obiectivarea lirismului, limbajul care se creeaza pe sine, este insa o preocupare insistenta a scolilor lingvistice ale ultimului secol. "Poetii, sustine Roman Jakobson, sunt niste oameni care refuza sa utilizeze limbajul. [...] Poetul s-a retras brusc din limbajul-instrument; el a ales pentru totdeauna atitudinea poetica potrivit careia cuvintele sunt considerate ca lucruri si nu ca semne."


Poezia moderna se elibereaza astfel nu numai de rigorile prozodice, ci tinde sa se elibereze si de eul vorbitor. Din aceasta perspectiva, afirmatia lui G. Calinescu despre George Cosbuc ca scrie o lirica obiectiva se refera nu la esenta fenomenului, ci la faptul ca poetul transfera, intr-o lirica a rolurilor, exprimarea directa unor personaje ce joaca aparente roluri epice sau dramatice, dar care exprima acelasi fond de autentic a trairii. O "lirica a mastilor" identifica si Tudor Vianu in "Luceafarul" eminescian, dar asta nu inse :a poemul nu este strabatut, de la inceput pana la sfarsit, de un lirism profund.

 AMBIGUITATEA. Este "mecanismul fundamental al poeticitatii" (Rodica Zafiu), o conditie
esentiala a limbajului poetic, "destinata sa stimuleze si sa orienteze capacitatea imaginativa" (I. Coteanu). Ambiguitatea inseamna dubla posibilitate de echivalare a unor elemente din limbajul poetic, rezultata din
specificitatea constructiei acestuia, incat sa deschida catre cititor o serie alternativa de conotatii posibile la aceeasi expresie a limbii. intr-un studiu de referinta, William Empson (1981) stabileste sapte tipuri de
ambiguitate, dupa cum este rezultata din: polisemantismul lexical; din semnificatiile alternative; din simultaneitatea semnificatiilor; din combinarea unor semnificatii neconcordante; dintr-o "confuzie fericita" a autorului, care isi descopera ideea pe parcursul scrierii, creand nedumerirea cititorului; dintr-o tautologie irelevanta; dintr-o contradictie totala a semnificatiilor, care scindeaza mintea autorului. Ambiguitatea este fenomenul cu variabilitatea si deschiderea cea mai mare din poetica, generand practic spatiul nelimitat al Imaginarului. Empson insusi defineste ambiguitatea "o nedumerire, o incurcatura cu privire la ceea ce a
vrut sa spuna autorul", incat Graham Hough identifica al optulea tip de ambiguitate, intre semnificatia Intentionata de autor si semnificatia realizata de cititor in timpul lecturii.


SUGESTIA. Este, in poezia moderna, o tehnica teoretizata mai intai de simbolisti, opusa
narativitatii, imagismului si discursivitatii poeziei traditionale. Se bazeaza pe stilul aluziv, fragmentar,

Indecis, promovand vagul, clarobscurul, sinestezia, corespondenta dintre sentimente si culori,
muzicalitatea versurilor, eufonia, armoniile perfecte. Philippe van Tieghem il citeaza pe Mallarme:
"Asadar, poezia nu trebuie sa fie nici descriptiva, nici narativa, ci sugestiva. A vorbi ca un poet inseamna
«a te multumi sa faci aluzie» la lucruri, «sau sa le distragi calitatea care va incorpora vreo Idee»".

IMAGINARUL POETIC. Concept integrator al antropologiei si al poeticilor moderne, definit
ca viziune reunificatoare a constientului si a inconstientului in raportarea fiintei umane la mediul

Inconjurator, reprezentabila poetic intr-o suma uriasa de imagini fundamentale, in reperele carora se inscrie j existenta omului si istoria psihoculturala a umanitatii. E privit ca potentialitate si totalitate a manifestarilor poetice, ca traseu mereu explorat de imaginatia umana, "in care reprezentarea obiectului se lasa asimilata i si modelata de catre imperativele impulsionale ale subiectului" (Gilbert Durand), devenind conceptul cel ; mai cuprinzator al teoriei literare moderne. Gilbert Durand i-a dedicat un studiu de referinta, "Structurile
antropologice ale imaginarului".

Alte referate romana, dar Necategorisite