Referate romana - referate la limba romana categorisite pe autori Referate, Referat, caracterizare, comentariu, eseuru, rezumat
Home Trimite comentariu Contact
Meniu autori
Home
Alexandru Macedonski
Barbu Stefanescu Delavrancea
Camil Petrescu
Costache Negruzzi
Gala Galaction
George Bacovia
George Calinescu
George Cosbuc
Ioan Slavici
Ion Barbu
Ion Creanga
Ion Luca Caragiale
Liviu Rebreanu
Lucian Blaga
Marin Preda
Marin Sorescu
Mihai Eminescu
Mihail Sadoveanu
Mircea Cartarescu
Mircea Eliade
Nichita Stanescu
Octavian Goga
Titu Maiorescu
Tudor Arghezi
Vasile Alecsandri
Vasile Voiculescu












Teatrul este una dintre cele mai vechi forme de manifestare artistica a umanitatii. inca din culturile si comunitatile primitive, manifestarile specifice genului dramatic aveau forma unor spectacole rituale, fiind la origine ceremonii de inspiratie religioasa, rituri de fertilizare, de initiere sau funerare. in lumea antica, in spatiul autohton geto-dac, Herodot mentioneaza dansuri de ospat, ritualuri de cinstire a animalelor sacre, jocuri razboinice, cultul lui Zalmoxis. in aceeasi epoca, in lumea greaca, vechile rituri bahice, dionisiace, deveneau manifestari dramatice particularizate sub forma de tragedie si, in mai putine cazuri, de comedie. De acum se poate vorbi de o diferentiere intre ritualul dramatic cu functii religioase si spectacolul laic, vazut ca joc dramatic inscris, mai mult sau mai putin, in sfera gratuitatii estetice.

La inceput, la vechii greci, teatrul, ca spectacol, se realiza pe o scena, "skene", o platforma de sustinere a decorurilor, in timp ce "proskeionul" era locul din fata scenei, unde evoluau actorii. "Orchestra" era amplasata in primele randuri, aici fiind situati si cantaretii din cor. in finalul piesei, aparea "zeul din masina", "deus ex machina", care stabilea deznodamantul. Scena se deschidea catre ,trei spatii diferite, inchipuind simbolic cerul, pamantul si iadul.


In Evul Mediu, scena era construita tot in spatiu deschis, iar reprezentatiile durau opt-zece ore. Pentru ca publicul sa participe la spectacol, se adqpta formule inedite de spatii: arene, castele, ruine ale unor edificii celebre. Forma teatrului se definitiveaza prin aparitia unor constructii speciale, apropiate, ca functii si arhitectura, de cele de astazi, printre primele fiind Teatro Olimpico din Vicenza, din secolul al XVI-lea, si teatrul "The Globe" din Londra.

Primele reprezentatii teatrale in limba romana sunt organizate in anul 1819, la sala de la Cismeaua Rosie din Bucuresti, de catre Iancu Vacarescu, descendent al unei cunoscute familii de carturari. Cu prilejul primului spectacol, cu piesa "Hecuba", de Euripide, "la deschiderea teatrului intaiasi data in Bucuresti", apare zeul timpului, cu un ceasornic de nisip in mana, "in pozitie de sosire vestitoare", care intampina fericirea ce se asternuse asupra compatriotilor sai. Tot atunci, in prologul "Saturn", Iancu Vacarescu introduce cunoscutele versuri ce consfintesc inceputurile teatrului in limba romana:

"V-am dat teatru, vi-l paziti
Ca un lacas de muse,
Cu el curand veti fi vestiti
Prin vesti departe duse./
in el naravuri indreptati,
Dati ascutiri la minte,
Podoabe limbii voastre dati
in romanesti cuvinte."


Genul dramatic pare sa fie astfel, inaintea epicului, un prim mijloc de conservare, de fixare in memoria colectiva a evenimentelor lumii, fiind contrazisa, cum sustine Adrian Marino (in "Dictionar de idei literare", 1973), ideea romanticilor (Coleridge, Leopardi, J. Grimm sau Hegel, Heliade la romani) ca drama apare dupa epopee. Desprins din spectacolele ritualice primitive, genul dramatic isi consolideaza treptat un camp propriu, prin aparitia tragediei grecesti si teoretizarea conceptului in paralel cu dezvoltarea acesteia. in "Poetica" sa, Aristotel surprinde tocmai acest fenomen:

"Ivita [...] din capul locului pe calea improvizarilor [...] multumita indrumatorilor corului de ditirambi [...], tragedia s-a desavarsit putin cate putin..."

. aparitia dialogului, atribuita lui Thespis, este pasul care confera tragediei complexitatea conflictului dramatic, fapt observat inca de Diogene Laertiu:

"in timpuri stravechi, corul singur ducea intreaga actiune a tragediei.iar mai tarziu, pentru a da putinta corului sa se odihneasca, Thespis a inventat primul actor, Eschil pe al doilea, Sofocle pe al treilea si astfel tragedia a fost (completata".

in traditia aristotelica, exista doua tipuri de "drama": tragedia si comedia, ;clasificare mentinuta pana tarziu, in Evul Mediu.
Aparitia manifesta a barocului determina eliberarea formelor dramatice din sfera
acestor doi termeni constrangatori; apar, astfel, o serie de specii mixte, denumite de Shakespeare,
(in "Hamlet", "istorice, pastorale, pastorale-comice, istorico-pastorale, tragico-istorice, tragico-co-
; mico-istorico-pastorale, scene indivizibile sau poeme nelimitate" (Adrian Marino). Diderot
constata ca exista un gen mediu si doua specii extreme, in timp ce Pirexecourt opina ca "drama


In proza de mare spectacol" ocupa un rol important.

Prin romantism, drama capata o mai larga
denominatie, ajungand sa reuneasca toate libertatile luate de Shakespeare. Despre drama
romantica, Hugo, citat de Adrian Marino, afirma in "Marie Tudor" (1833):

"drama secolului al
XlX-lea nu este nici tragicomedie, nici tragedie abstracta, elegiaca, nici comedie, nici tragedie
filozofica, nici comedie revolutionara, nici..."

.
Diversificata din punct de vedere tematic, multiplicand procedeele de reprezentare scenica, drama ar constitui, dupa Adrian Marino, o intoarcere catre specia dramatica originara:

"Genul «mixt» devine in felul acesta, prin regrupare si integrare, genul unic, «poezia completa»".

Se poate vorbi si de o drama totala a umanitatii care tinde sa inglobeze celelalte domenii ale vietii, sa le subsumeze unui plan mai profund al existentei. Friedrich Nietzsche, in "Nasterea tragediei" ("Die Geburt der Tragbdie") fixeaza originea dramei moderne tot in "drama muzicala greceasca", dar clasificari mai noi, datorate deschiderii enorme a conceptului in perioada moderna, merg pana la 17 tipuri de specii dramatice:

"tragedia, melodrama, piesa eroica, piesa de probleme, comedia, comedia erorilor, de moravuri, de caractere, drama de idei, drama didactica-propagandistica, piesa istorica, tragicomedia, drama simbolica, drama coregrafica, mimica" (Adrian Marino).
Pentru opera dramatica Aristotel a stabilit regula unitatii de timp, de loc si de actiune (intreaga actiune sa se petreaca in 24 de ore si in acelasi spatiu, iar subiectul sa treaca prin toate momentele desfasurarii sale). Revolta impotriva regulilor clasice de compozitie este data, potrivit lui Adrian Marino, tot de curentul baroc, anticlasic prin formele de manifestare. Tirso de Molina remarca modul in care poate tragicomedia sa modifice regulile anterioare, in timp ce Lope de Vega declara ca in piesele sale "a pus regulile sub trei lacate".

in "Cromwell" (1827), Victor Hugo ruineaza regula celor trei unitati, combatuta si de Manzoni, Stendhal, D-na de Stael. Sebastien Mercier, in "Nouvel examen de la tragedie francaise", releva desuetudinea vechiului tip de drama, in timp ce deschide portile pentru o noua tipologie, devenita succesiv:
"istorica", "burgheza", "melodrama" etc.

Drama include astfel cercuri tot mai largi si suprafete ale umanitatii tot mai extinse. Drama moderna este superioara celei antice, dupa Dryden, iar cea romantica surclaseaza drama clasica, idee sustinuta, intr-un fel sau altul, de Leopardi, A. W. Schlegel, Stendhal, Hugo. Gottsched si Lessing propun drama romantica pentru a contracara efectul clasicizant al dramei franceze. Se combate, in felul acesta, stilul promovat de Beaumarchais, cu "bon genre", "bon style", "bon ton".





Drama romantica este urmata de drama naturalista a lui Zola, in timp ce Bernard Shaw pune bazele unei drame suprarealiste, negand orice expresie de manifestare de mai inainte, inclusiv pe aceea a lui Shakespeare. Despre constructia dramatica scrisese si Sabbatini, prin "Pratica di fabricar scene e machine ne teatri" (1638), demascand toate artificiile acestui gen. O alta lucrare prin care se poate observa liberalizarea artei dramatice este
"Paradoxe sur le comedien" (1773-1778) a lui Diderot. in "Les Mamelles de Tire
Apollinaire lanseaza un nou gen dramatic, "infuzarea unui nou spirit de teatru", in timp ce Genet vorbeste despre miscarea artistica incluzand anti-"mascarada", anti-"exhibitia", in care anticipeaza manifestarile antiliteraturii moderne.
Notiunea de dramatic se poate extinde si asupra altor domenii ale liten reprezentand o categorie "supraregizorata" si "suprahistrionica", pentru ca autorul dramai se poate opune viziunii fiecarui artist asupra rolului pe care il joaca.
Teatrul a fost considerat, prin traditie, un cumul al celorlalte arte, desi, prin forma de prezentare a mesajului, include refuzul literaturii obisnuite, bazata pe consistenta epicului si a liricului. Elementele epice si lirice sunt recunoscute numai in replicile personajelor si in constructia subiectului, la care se adauga jocul scenic, paiateria, farsa, pantomima, toate manifestarile scenice exersate de commedia dell arte. O mare parte a regizorilor de astazi considera teatrul ca o forma aparte de existenta a pantomimei si formei specifice a literaturii pure, insufletite, inspirate din existenta caracterelor. Vodevilul, o forma incipienta de teatru, este regretata de Meyerhold, locul ei fiind cedat "pieselor de gen", "pieselor-stari-de-suflet".

Teatrul preia o parte din arta circului, din arlechinada, inscriind trasaturi ale lor, printr-o insertie speciala, in formele existente. Piesele de teatru nu pot fi impartite, tocmai din acest motiv, in primitive si moderne: o piesa, indiferent cat de veche ar fi, este, in acelasi timp, foarte moderna, in teatru, toate translatiile textuale sunt permise:

"Totul este permis in teatru - scrie Eugen Ionescu, autorul "Rinocerilor": a incarna personaje, dar, de asemenea, a materializa angoase, prezente interioare.

Este deci nu numai permis, dar recomandat a face sa joace accesoriile, a face sa traiasca obiectele, a anima decorurile, a concretiza simbolurile."

Limbajul devine, in cazul teatrului, spatial, pentru ca se inscrie intr-o spirala ascendenta a simbolurilor, facand parte dintr-o realitate conexa a lumii, descifrata de autorul ei. Teatrul este, dupa I. Constantinescu, antiliterar, pentru ca presupune circul, arlechinada, opereta, formele de teatru cantate, care fac deliciul spectatorilor. Pentru Eugen Ionescu, "teatrul este atat vizual, cat si auditiv".


Arta mai veche a teatrului, mentinuta la Goldoni si Nestroy, include in formele moderne farsele populare, tehnica atellanelor, paiateria, celelalte mijloace ale comicului. Acest lucru se
traduce prin oralitatea cvasipermanenta a a genului literar, prin abundenta de liric si epica denatureaza consistenta spectacolului dramatic. Caragiale nota intr-o cronica teatrala:

"I cum ca Victor Hugo si Schiller au fost ganditori, niste inalte talente artistice ca lirici, nu impiedica deloc ca piesele lor teatr aibe, in loc de scene, niste conferinte si, in actiune, numai o sarbada concurenta de I retorice."

in secolele XIV-XVII, teatrul e este definit ca un mod aparte de exisi Hermann Reich scria despre teatrul engle; acea perioada:

"Este cunoscut ce rol mai muzica si dansul in vechea drama populara en si in special in drama shakespeariana... Nu stau lucrurile in drama mimica."

in teatru tr< sa existe "elocventa" (die Beredsamkeii "repre-zentarea pitoreasca" (die maler Darstellung), asa cum le defineste Imnu Kant.


In epoca romantica, exista o mare con: intre literatura si teatru: Alessandro Man: Alfred de Vigny, Victor Hugo ("Cromw "Preface"), vedeau in teatru o arta a cuvant Eduard Devrient, in adaosul "Teatrul Nati al noii Germanii" (1848) din "Istoria i dramatice germane", definea teatrul ca o "a artelor".

Nici Caragiale nu vede in tt literatura, ci o arta independenta, speci Teatrul este conceput de Caragiale ca un m de definire a omului complet, conceptie inta si la Gordon Craig. De aceea, teatrul Caragiale este o sinteza totala asupra divers aspecte ale vietii, intr-un "echilibru nestabil" punct de confluenta a mai multor real specifice.

Dramaturgii moderni ai secolului al XX-Tairov, Gordon Craig si Baty, vad insa in teat opera complexa, cu o forma deosebita existenta. Baty considera teatrul o "simfonk literaturii si a plasticii: in ea intra pict sculptura, proza, versul, dansul, cante simfonia. Victor Ion Popa scria in "Teatri roman": "Teatrul nu e literatura, nu e Whitectura, nu e muzica si nu e sculptura. Poate ca nu e nici «arta integrala», in sensul wagnerian ftl cuvantului, luat si el din fanteziile minunate ale marelui Hoffmann. El e o arta - poate si trebuie sa fie -, o arta in care se intrajuta toate fatetele diverse ale sensibilitatii omenesti."


Teatrul modern implica mai multe elemente:
diminuarea rolului actiunii, folosirea unui matrix
circular al piesei de teatru, aparitia trecutului in
, locul prezentului dramatic, aneantizarea structurii

I cuvantului, disolutia personajului, prin crearea
mecanismului de marioneta, de "subdueere" a
j actiunii acestora. Caracteristic teatrului comic
[ modern este faptul ca foloseste forme conjuncte
ale tipurilor exersate si in alte perioade istorice.
Pornind de la Aristofan, pana la Goldoni si
Nestroy, formele de existenta a tipurilor comice
sunt aceleasi, dupa cum afirma Andre Bonnard:

"Unele tipuri (comice) iau nastere in Grecia, legate de mastile comice. Aceste personaje tipice sunt de asemenea acelea care populeaza toate comediile populare vechi si moderne. Nimic mai curios, intr-adevar, decat de a regasi pe scenele din commedia dell arte sau la curtea familiei de Valois, sau in satele din Brandenburg sau din Anglia - chiar la Moliere si Shakespeare -, personaje care seamana ca fratii cu acelea din atellanele latine sau din comedia lui Aristofan si a lui Menandru. Aceleasi trasaturi ridicule, morale sau fizice, cocoasa lui Polichinelle sau jargonul unui medic strain amuza la distante de secole spectatori, care nu au nimic altceva in comun decat acest ras care este specific omului."

Alte referate romana, dar Necategorisite





Politica de confidentialitate