Referate romana - referate la limba romana categorisite pe autoriReferate, Referat, caracterizare, comentariu, eseuru, rezumat  Alegorie, 
            comparatie, epitet, eufemism, oximoron, personificare - Figuri semantice
Home Trimite comentariu Contact
Meniu autori
Home
Alexandru Macedonski
Barbu Stefanescu Delavrancea
Camil Petrescu
Costache Negruzzi
Gala Galaction
George Bacovia
George Calinescu
George Cosbuc
Ioan Slavici
Ion Barbu
Ion Creanga
Ion Luca Caragiale
Liviu Rebreanu
Lucian Blaga
Marin Preda
Marin Sorescu
Mihai Eminescu
Mihail Sadoveanu
Mircea Cartarescu
Mircea Eliade
Nichita Stanescu
Octavian Goga
Titu Maiorescu
Tudor Arghezi
Vasile Alecsandri
Vasile Voiculescu


Alegorie, comparatie, epitet, eufemism, oximoron, personificare - Figuri semantice




ALEGORIE. Termenul provine din fr. allegorie, din gr. allegoria. Figura de stil complexa, constand intr-o suita de metafore, comparatii, epitete si personificari prin care se reda, sub forma concreta, plastica, o idee abstracta. Cea mai potrivita ilustrare a acestei definitii este alegoria mortii ca nunta din balada "Miorita", comentata la capitolul respectiv.

Pe langa sensul de figura semantica identificabila ca text literar, termenul are o acceptie mai generala, Hegel afirmand de pilda ca alegoria face parte din categoria comparatiilor ce stabilesc corelatii intre semnificatiile evenimentelor. Fabula si parabola se intemeiaza pe alegorii, considerate inchise, intrucat substitutia termenului abstract se recunoaste cu usurinta, in timp ce ghicitorile sunt alegorii deschise, fiindca cititorul intampina de regula dificultati in identificarea termenului subinteles. Un poem alegoric de un tip special, al geniului, este poezia "Luceafarul" a lui Mihai Eminescu, care include mituri vechi, teze cosmogonice sau motive romantice: al oglinzii, al castelului indepartat, al spatiului oniric. Alegoria geniului consta, asa cum marturisea chiar poetul, in faptul ca, daca geniul nu isi poate gasi fericirea, el nu poate, la randu-i, nici sa-i faca fericiti pe ceilalti.

COMPARATIE. Termenul provine, potrivit "Dictionarului de termeni literari" (1976), din lat. comparatio, "asemanare".


Este o figura de stil ce stabileste o asemanare intre doi termeni (doua obiecte, persoane, actiuni etc), pentru a da claritate si expresie plastica primului termen. Comparatia poate fi directa:

"Trecut-au anii ca nouri lungi pe sesuri" (Mihai Eminescu, "Trecut-au anii"), sau indirecta:

"Soarele rotund si palid se prevede printre nori
Ca un vis de tinerete printre anii trecatori" (V. Alecsandri, "Iarna"). Comparatia poate fi oratorica, avand functie exemplificatoare si fiind construita pe baza inductiei logice, poetica, primul termen fiind abstract, al doilea concret, si homerica: "Cum cateodata cand focul izbucneste-n adancul
Codrului si e purtat de vartejul de vant pretutindeni;
Arborii din radacini tot cad mistuiti de vapaie;
Cad si troienii tot astfel in fuga loviti de puterea
Lui Agamemnon-Atrid."

(Homer, "Iliada").

EPITET. Termenul provine din fr. epithete, gr. epitheton, si inseamna "care e adaugat".



Este o figura de stil prin care i se atribuie unui obiect o insusire neobisnuita, relevandu-i o imagine artistica inedita. Epitetul poate fi reprezentat prin diverse parti de vorbire, in poezia moderna fiind clasificat in functie de partile de vorbire care il construiesc: substantivale, adjectivale, verbale, adverbiale. Conform vechilor tratate, epitetul este un adjectiv ce poate fi atasat unui substantiv, cu un scop estetic.
Tudor Vianu face o clasificare detaliata a tipurilor de epitete, intre care distingem: a) ornant: "S-a dus zapada alba de pe intinsul tarii."

(V. Alecsandri); b) individual ("de circumstanta", care exprima o trasatura individuala a obiectului sau legata de obiect):

"Flori albastre tremur ude in vazduhul tamaiet."

(M. Eminescu); c) cromatic: "Lacul codrilor albastru" (M. Eminescu); d) personificator: "Din vazduh cumplita iarna cerne norii de zapada."


(V. Alecsandri); e) metaforic: "La pamant mai ca ajunge al ei par de aur moale."

(M. Eminescu); f) hiperbolic:

"Gigantica
poart-o cupola pe frunte."

(G. Cosbuc); g) inversat:

"Si de crunta-mi
vijelie tu te aperi c-un toiag?" (M. Eminescu). Epitetele pot fi simple, duble, triple sau, cand sunt mai multe, in succesiune, formeaza o pletora.
EUFEMISM. Termenul provine din gr. eu, "bine", si phemi, "vorbesc"= euphemismos, "zicere de bun augur".

Figura de stil a ambiguitatii, care consta in atenuarea, in indulcirea continutului unei fapte sau idei dure, triviale, jignitoare ori triste si substituirea cu o expresie acceptabila: se spune, de exemplu, "are o varsta respectabila", in loc de "e batran", sau "s-a prapadit" sau "a inchis ochii" pentru "a murit".


Exista si un eufemism onomastic, determinat in vechime de superstitii: Naiba, Al din lac, Uciga-l toaca. Ielele nu poarta nume tocmai pentru a nu produce rau.

Cand eufemismul ajunge sa exprime contrariul expresiei initiale, devine antifraza: "Ai putintica rabdare! bravos! Fanica tradator! frumos!..."

(I. L. Caragiale). Dupa intentie, antifraza poate fi ironica ("leule!" = "slabanogule!") sau litotica ("urato!" = "frumoaso!").
OXIMORON. Conform "Dictionarului de termeni literari", termenul provine din fr. oxymoron, gr. oxymoron, dedus din gr. oxys, "ascutit", si maros, "stupid, nebun".



Este o figura de stil care contine doua notiuni, in aparenta incompatibile, "un zeu muritor" de pilda, la Quintilian, sau "se cade sa fiu crud, doar spre a fi bun", in "Hamlet", de Shakespeare. Procedeul elegantelor "agerimi", agudezas, vine din manierism, in jurul anului 1800, mai ales din Germania, unde se intalnesc formulari de tipul "bucuros in tristetea sa", la Holderlin. La Eminescu, foarte cunoscut este oximoronul din "Calin (file din poveste)", "mandrul intuneric al padurii de argint", prin care se reda lumina diafana a lunii intr-un peisaj nocturn.
PERSONIFICARE. Termenul este derivat din "a personifica", conform fr. personniftcation, de la personne, "persoana".



Este o figura de stil de esenta metaforica si consta in atribuirea unei calitati umane unui obiect inanimat: modul de comportament, purtarile, figura, sentimentele acestuia, procedeul derivand din vechile conceptii animiste asupra vietii. Personificarea este, de regula, un transfer metaforic al unei denumiri din sfera umana asupra lumii obiectelor:

"natura doarme", "pamantul geme", "vantul se tanguie", "florile rad".

Personificarea se intalneste mai ales in creatia folclorica, in fabule si in poezia lirica:

"Primavara, mama noastra,
Sufla bruma de pe coasta."

Este o figura de stil dominanta in special in poezie:

"Codrule, cu rauri line,
Vreme trece, vreme vine,
Tu, din tanar precum esti
Tot mereu intineresti./
- Ce mi-i vremea, cand de veacuri
Stele-mi scanteie pe lacuri,
Ca de-i vremea rea sau buna,
Vantu-mi bate, frunza-mi suna;
Si de-i vremea buna, rea,
Mie-mi curge Dunarea."

(Eminescu, Revedere). in "Concertul in lunca", de Vasile Alecsandri, "Nunta in codru", de George Cosbuc, "Rapsodii de toamna", de George Toparceanu, un intreg spatiu este transpus, umoristic, la dimensiune umana.

Alte referate romana, dar Necategorisite