Studierea temelor si motivelor liricii eminesciene releva aceleasi "nemargini de gandire" pe care le gasim pretutindeni in creatia Poetului etern; impresionanta este nu atat diversitatea, cat, mai ales, profunzimea lor, cugetul strabatand dincolo de limitele mintii omenesti.

Marile geneze si naruiri cosmice

O parte insemnata a creatiei eminesciene este strabatuta de fiorul cosmogonic. Dezvoltand motivul cosmogonic in poezii ca: "Rugaciunea unui dac" sau "Scrisoarea I", autorul se intoarce la samburele de intuneric din care s-a nascut lumea.

Aparuta la 1 februarie 1881, "Scrisoarea I " este un poem filosofic in care se intretaie mai multe teme: destinul geniului in raport cu lumea, finitudinea umana ca dat existential relatia dintre macrocosmos si microcosmos, nasterea si moartea Universului. Episodul cosmogonic cuprinde versurile 39-86 ale poemului si a fost inspirat din izvoare celebre: "Imnul Creatiei" din vechea scriere indiana "Rig -Vedd", "Poemul naturii" de Lucretiu.

Peste acestea se suprapun insa elementele proprii gandirii eminesciene: aparitia planetelor din noaptea precosmica se datoreaza vointei de a trai (despre care vorbea filosoful Schopenhauer); iesirea din pacea adanca a Increatului universal a constituit o eroare si va conduce, dupa mii de veacuri, la surparea Universului in linistea dintai; principiul creator si ordonator al lumii este cantul (in ipostaza de muzica siderala ); proiectati pe fundalul imensitatii cosmice, oamenii devin intrupari marunte si efemere, traitori pe o planeta supusa degradarii si mortii.

Perpetua izvorare a lumilor din Haos este infatisata ca spectacol cosmic si in partea a IlI-a a marelui poem "Luceafarul. induplecat de rugamintea frumoasei pamantence, de a deveni muritor, Luceafarul strabate, in zbor invers, infinitul celest, intorcandu-se la origini si reeditand istoria Creatiei.
Acestei teme ii sunt subsumate urmatoarele motive: muzica celesta, lumea stelara, "fortuna labilis".

Stralucirea si surparea marilor imperii este evocata in vastul poem "Memento mori!" al carui subtitlu ("Panorama desertaciunilor") aminteste de cuvintele Ecleziastului. Pentru a le motiva, poetul intoarce uriasa roata a istoriei pana in antichitate, reinviind imaginile pline de stralucire ale unor mari state: Babilonul, Egiptul, Grecia, Roma.
Concluzia este ca, din toate maririle n-au mai ramas decat amintirea si ruinele.
Salvarea ar putea-o constitui intoarcerea la mit: episodul consacrat Daciei, confera acestei tari aureola unui spatiu etern, in care zeii coboara prin "poarta solara", sacralizandu-l .
Motive: al zadarniciei, "fortuna labilis".


Timpul istoric este evocat intr-o seama de proiecte dramatice ("Musatin si codrul, "Bogdan -Dragos") ca si in partea I a cunoscutului poem "Scrisoarea III; in ultimul, tema timpului se realizeaza prin antiteza trecut
prezent ca si cand vremea insasi s-ar fi naruit (asemenea Universului ori marilor imperii). Simbolul timpului eroic este Mircea Cel Batran - personaj de epopee si de mit, ale carui dimensiuni cresc in episodul bataliei, devenind aproape fabuloase.

Ca personaj arhetipal Mircea ii reprezinta pe toti Aparatorii din veac, este simbolul neinfrangerii poporului roman. Motive: al "copacului, "al luptei", "al jertfei".

   
Conceptia eminesciana asupra poeziei si asupra menirii creatorului este exprimata in: "Epigonii , "Scrisoarea II", "Criticilor mei" s.a.. In primele doua dintre poemele mentionate, cunoscutul mit al ingerului cazut se particularizeaza in destinul creatorului: alungat din "varsta de aur" a poeziei, intr-un veac "de fier", poetul va purta amprentele acestuia: "Toate-s praf... Lumea-i cum este ...Si ca dansa suntem noi."


{"Epigonii"). Daca in lirica eminesciana de tinerete (nutrita din idealurile pasoptiste), I. Heliade Radulescu reprezinta ipostaza poetului - profet, iar A. Muresanu pe cea orfica, "Scrisoarea II este o meditatie amara pe tema creatorului onest, intr-o lume de mizerie morala:
"Daea tu stiai problema astei vieti cu care lupt Ai vedea ca am cuvinte pana chiar sa o fi rupt".



In "Scrisoarea V" neinteles de femeia pe care daimonul sau o cere spre a o fauri, poetul este nefericit, pentru ca i se refuza Creatia care l-ar fi pus in consonanta cu Universul.
Pierzand astfel "dulcea muzica de sfere" pe care ar fi auzit-o prin iubire, rjoetul se transforma intr-un Orfeu dezamagit, al carui cantec s-a stins; cazut in lumea tuturor tradarilor, el devine un Hyperion chemat de "setea linistii eterne".


  Natura si iubirea sunt inseparabile in lirica eminesciana; dragostea este o ipostaza a puritatii mitice, armonie restituita spiritului, ca patrie ideala; si, pentru ca aceasta sa fie deplina, natura eminesciana este un spatiu feeric strabatut de sclipiri diamantine si sugestii muzicale.

In poeziile scrise pana in 1876 ("Dorinta", "Lacul", "Sara pe deal\ "Floare albastra"), natura este un spatiu magic cu adancimi de vecie: clipa iubirii este plasata intr-o "sara", cand scaderea luminii si nasterea stelelor constituie o etern repetata Geneza; cei doi tineri indragostiti, devin astfel perechea primordiala, investita cu puritatea inceputurilor.

Motive: cadrul nocturn, luna, lacul, teiul, multimea florala, floarea albastra.
  Satira la adresa lumii contemporane este reprezentata de partea a II-a a fiecareia dintre cele cinci "Scrisori" de poezia "Ai nostri tineri ..."



In toate, creatorul "cazut" din timpul mitic al "zilelor de aur" in nimicnicia prezentului, gaseste o lume marunta si rizibila: spectacolul politic este un carnaval al mastilor, iubirea a devenit instinct de perpetuare a speciei, iar lupta vointelor individuale este inutila, deoarece soarta este oarba.
Satira eminesciana prezinta cateva caracteristici:
  Se realizeaza prin antiteza cu un timp auroral;
Este dura (la adresa politicienilor) melancolica (la adresa destinului uman) si elegiac - acuzatoare (la adresa femeii incapabile sa inteleaga itibirea inalta).
Motive: varsta de aur, varsta de fier, ingerul cazut.
  Mitologia si folclorul ("Strigoii", "Povestea Dochiei si ursitorile", "Ce te legeni ..."

, "Revedere", "Calin (file din poveste)", "Luceafarul").
Aici, ca si in alte creatii, demonul si titanul, Orfeu si Lucifer, Eros si Thanatos s.a. Apar in diverse ipostaze.
Dintre cele patru mari mituri romanesti (mentionate de Calinescu), mitul Zburatorului este prelucrat in doua mari poeme: "Calin ..."

si "Luceafarul"). in ambele, o fiinta eterna coboara pe pamant, din dragoste pentru o muritoare; in ambele, aceasta din urma este pamanteanca si zana, avand un dublu regim temporal.
Finalurile sunt insa deosebite: in "Calin ..."

, prin nunta se realizeaza unitatea (perechea), iar fata de crai (impodobita cu florile albastre ale nemuririi), tinde spre eternizare; in "Luceafarul" incapabila sa ajunga in lumea eternelor stele, zana se va transforma intr-un "chip de lui" alunecand spre uman.
 Poezia filosofica ("Oda (in metru antic)", "Glossa", "Luceafarul") are ca tema centrala destinul geniului. Alcatuit din doua contrarii (nefericirea si eternizarea), acest destin este deosebit de acela al omului comun; de aici singuratatea existentiala a celui care a invatat "a muri" ("Oda ..."

), ataraxia stoica ("Glossa"), suferinta convertita in inalta seninatate ("Luceafarul").