Referate romana - referate la limba romana categorisite pe autoriReferate, Referat, caracterizare, comentariu, eseuru, rezumat Glossa
Home Trimite comentariu Contact
Meniu autori
Home
Alexandru Macedonski
Barbu Stefanescu Delavrancea
Camil Petrescu
Costache Negruzzi
Gala Galaction
George Bacovia
George Calinescu
George Cosbuc
Ioan Slavici
Ion Barbu
Ion Creanga
Ion Luca Caragiale
Liviu Rebreanu
Lucian Blaga
Marin Preda
Marin Sorescu
Mihai Eminescu
Mihail Sadoveanu
Mircea Cartarescu
Mircea Eliade
Nichita Stanescu
Octavian Goga
Titu Maiorescu
Tudor Arghezi
Vasile Alecsandri
Vasile Voiculescu


Glossa





Poezia a aparut in anul 1883, in primul volum de versuri al lui Mihai Eminescu, ingrijit de Titu Maiorescu, si este un mic tratat de filozofie, expunand chintesenta unei gandiri superioare, a geniului aflat in afara lumii, o meditatie asupra vanitatii acesteia. Maiorescu a utilizat, in editia princeps, manuscrisul din "Glossa" 2282, 79-83, nicidecum ultimul, pentru ca Eminescu a continuat sa-i aduca remanieri. Ultimul manuscris este 2261, 214-216. Forma publicata, bine cunoscuta, reprezinta un moment semnificativ in evolutia liricii poetului roman. Termenul de glosa poate avea doua acceptii concrete:

"limba", in greaca, si "cuvant ce necesita explicatii", in latina, deci ambele continand sensuri de argumentare, care aici, in poezia iui Eminescu, implica o privire filozofica asupra lumii. Semnificatia consacrata a termenului de glosa este insa cea poetica, de specie a genului liric cu forma fixa si caracter gnomic sau filozofic, avand un numar de strofe determinat de numarul de versuri din prima strofa, un fel de text cu rol de moto. Fiecare strofa urmatoare comenteaza apoi cate un vers din prima strofa, pe care il contine ca ultim vers, ca o concluzie. Ultima strofa este o reluare simetrica a celei dintai, un fel de reflectare in oglinda a versurilor initiale. Mihai Eminescu reuseste performanta de a crea o "Glossa" perfecta, atat sub aspect formal, cat mai ales prin caracterul filozofic -unitar, proba de maturitate a conceptiei sale despre lume si a artei poetice desavarsite.

Prima strofa, generatoare de mesaj filozofic cu valoare universala, are o simplitate exemplara, prin lapidaritatea celor opt versuri (de cate opt silabe), fiecare cate o sentinta aproape independenta, si prin cadenta ferma a exprimarii, ritmul trohaic, mai putin obisnuit in poezia culta, relevand adevaruri absolute, intemeiate pe o gandire si o experienta umana cu adanci radacini in timp, teoretizata indeosebi de filozofia stoica greceasca. I se poate atribui insa lui Eminescu si o intentie de actualizare a observatiei morale asupra lumii, poetul incercand sa modifice, prin ironie si prin spirit caustic, realitatea, sa o nege, pentru efecte contrare, prin diminuare, pana la dimensiunile uneia derizorii. Ideea este subiacenta filozofiei gennane a timpului, enuntata mai tarziu de Heidegger, potrivit careia aspirantul la nemurire trebuie sa traiasca in preajma mortii si sa-si bata joc de evenimentele vietii, sa le ridiculizeze, dupa cunoscutul principiu:

"Spernere mundum, spernere te ipsum, sperne te sperni" ("Sa dispretuiesti lumea, sa te dispretuiesti pe tine insuti, sa dispretuiesti faptul ca esti dispretuit").

Cu toata aparenta eterogenitate a celor opt sentinte din prima strofa, liantul acestora este totusi repetabilitatea istoriei, generale si individuale, problema fundamentala a lumii, indeosebi a omului superior, situat, prin efort de cunoastere, prin meditatie si asceza, prin anularea iluziilor, in centrul acesteia:

"Vreme trece, vreme vine,
Toate-s vechi si noua toate;
Ce e rau si ce e bine
Tu te-ntreaba si socoate;
Nu spera si nu ai teama,
Ce e val ca valul trece;
De te-ndeamna, de te cheama,
Tu ramai la toate rece".

Primul vers, explicitat in strofa a doua, pune omul superior in fata trecerii ireversibile a timpului, dat inexorabil, care duce cu sine aluviunile existentei, multe inutile, neinsemnate (repetitia "multe..., multe", "zgomote desarte"), cerandu-i un efort de abstragere, de situare deasupra fluxului temporal, intoarcerea catre sine ("Regasindu-te pe tine"), catre spiritul primordial. intelegerea lumii nu se poate face decat prin intoarcerea in punctul initial al creatiei, nedecelat inca intr-o diversitate inutila in aspectele ei inferioare. Aceasta menire o are poetul genial, care este o proiectie a inefabilului, o integrare a divinului in propriul spirit:

"Numai muzica din sfere
Isvorand de sus te cheama", spune Eminescu intr-o varianta. Creatorul ii dicteaza poetului sa lumineze bezna inferisului, a lumii inferioare, pentru scurt timp, pentru a se intoarce in sferele celeste. Pentru ca, in ultima instanta, omul se comporta automatic, nu-si poate depasi conditia data, ramanand inchis intr-un univers monoton, al propriilor plasmuiri, peste care timpul trece devastator. Sentinta poetului "vreme trece, vreme vine" figureaza astfel si pericolul disolutiei timpului sacru in cel profan: punctul de maxima repetabilitate, din cercul eternitatii, devine linie, cu toate limitele impuse de o evolutie liniara, monotona, care nu mai rezolva problemele existentiale si indreapta omul catre preocupari marunte si pasiuni inutile, nedemne de originea sa arhetipala, insusi cuvantul "vreme" dobandeste un semantism greoi, sugerand o roata a timpului miscata incet, dar implacabil, spre apocalipsa unei omeniri ce nu mai poate sa aduca noul, condamnandu-se la moarte prin inexistenta eternitatii umane.
Aflata sub semnul aforistic al versului "Toate-s vechi si noua toate", strofa a treia se constituie intr-un elogiu al ratiunii, denumita metaforic "recea cumpan-a gandirii", al cunoasterii superioare a falsei evolutii a lumii, in care vechiul si noul, inceputul si sfarsitul se confunda, se anuleaza. in fata acestei perspective, poetul neaga trairea clipei pentru o fericire iluzorie, sugestie a caracterului limitat al cunoasterii umane, a incapacitatii de a intelege sensul eternitatii. Moartea clipei trecatoare da iluzia, "masca" fericirii, efemera ca si secventa temporala de care este produsa:

"Nici incline a ei limba
Recea cumpan-a gandirii
inspre clipa ce se schimba
Pentru masca fericirii,
Ce din moartea ei se naste
Si o clipa tine poate".


Consecintele diversitatii iluzorii date de aceasta multiplicare temporala sunt explicate in strofa a patra: lumea e un spectacol, o piesa regizata la scara cosmica, iar caracterele sunt numai invariante, ipostaze succesive ale aceluiasi trecut, masti ce isi joaca numai rolul, "Alte masti, aceeasi piesa", cum se revine asupra ideii in strofa a sasea. Tema lumii ca spectacol este de origine baroca, preluata de la Calderon de la Barca, din "Marele teatru al lumii", de la Shakespeare, din piesa "Cum va place", pe care o enunta in mod succint in versurile:

"World is a scene,
And all the men and the women are merely players" ("Lumea e o scena
Si toti barbatii si femeile sunt cel mult actori"), sau din Lope de Vega. Ideea de teatru, de lume falsa, trucata, neserioasa, e intalnita si in antichitate, la Antisthene, Diogene, Laertius, Epictet si Marc Aureliu. Curtile regale sau imperiale ale lui Adrian, Filip, Cresus, Alexandru erau, din acest punct de vedere, asemanatoare. Solutia prefigurata de poet in strofa a patra nu este insa angrenarea eului in spatiul comun, angajarea, activismul intr-o directie concreta, prinderea in "curent", in "valtoare", ci propria conservare a sinelui:

"Privitor ca la teatru
Tu in lume sa te-nchipui", cu intentie moralizatoare explicita, de a ghici chipul adevarat al jocului de masti si de a intelege "din a lor arta
Ce e rau si ce e bine".

Se observa aici reminiscente din filozofia lui Zenon, din "Viiata lumii" a lui Miron Costin, din "invataturile lui Neagoe Basarab catre fiul sau Teodosie" (secolul al XVI-lea), din "Psaltirea pre versuri tocmita" a mitropolitului Dosoftei, tiparita in anul 1673, la Uniev. Fiecare sentiment si fiecare scena fac parte din angrenajul imens al unui segment temporal, dar, prin detasare, pot fi explicate separat, simbolic, si intelese extrem de usor. In aceasta lume liniara, vazuta ca un imens joc de masti, trecutul si viitorul, profane prin desprinderea lor.din timpul primordial, se aseamana: lumea nu se va schimba niciodata, supunandu-se mereu unei invariante comune tuturor timpurilor. Strofa a cincea potenteaza ideea ca lumea nu se schimba, ca societatile umane respecta aceleasi reguli generale de-a lungul timpului:

"Tot ce-a fost ori o sa fie
in prezent le-avem pe toate".

Ideea prezentului etern, trecutul si viitorul nefiind decat spatii virtuale, sugereaza existenta unui imens nucleu al rotirii temporale, fara abateri de la o norma prestabilita, de la un dat ce se conserva intocmai de-a lungul timpului. Trecutul si viitorul, contopite intr-o singura unitate de intimp, sunt astfel stabile, prea putin diferite, ca esenta, unul de celalalt:

"Viitorul si trecutul
Sunt a filei doua fete,
Vede-n capat inceputul
Cine stie sa le-nvete".

Timpul nu mai este "circular, reversibil si recuperabil", ca in vechile mituri, ci cronoliniar, o mica parte a intregului, caracterizat printr-o reiterare infinita a faptelor particulare. Indeterminantul lumii se constituie in concepte gnomice, respectate de toate societatile umane, utopice prin esenta lor. Lumea constituita in "file", folders, este un concept cosmogonic modern, respectand teoriile pangonice dezvoltate de fizica generala si multidimensionala in ultimul timp, in ultimele decenii ale secolului XX: Multiversul este alcatuit dintr-o multime de file, de universuri ce se conecteaza in pluridimensionalitatea lor.
Strofa a sasea reia ideea de teatru universal, in care omul se manifesta limitat, prin cateva gesturi existentiale. La nivelul realului, mastile se schimba, dar sentimentele repeta acelasi algoritm al extremelor duale, coincidentia oppositorum, bucurie, fericire, tristete, nefericire, trihotomiile sau unihotomiile fiind excluse din start. Oamenii perpetueaza aceste sentimente, fiind incapabili de altele noi:

"Si de mii de ani incoace
Lumea-i vesela si trista;
Alte masti, aceeasi piesa,
Alte guri, aceeasi gama,
Amagit atat de-adese,
Nu spera si nu ai teama".

Lipsa de speranta a unei lumi ce se indreapta spre neant, spre nihilismul existential, propovaduit cam in aceeasi perioada de Nietzsche, este exprimata de ultimul vers: "Nu spera si nu ai teama", concept aproape maniheist, pentru ca, dupa aceasta ultima mitologie, lumea se indreapta spre un sfarsit intrevazut foarte aproape.

Ca acest plan nu s-a schimbat o demonstreaza algoritmul desfasurarii secventiale: ticalosii, "miseii", vor completa intotdeauna amagiti de clipa gloriei trecatoare, conducand de altfel lumea iluzorie de carton, incapabili de alta expresie existentiala. Solutia ramane, pentru poet, nu contemplarea rece, detasata, ci desprinderea absoluta de curgerea vremii, de efectele ei amare. Ataraxia de origine schopenhaueriana este o atitudine stoica, redata in strofa a saptea: "Nu spera cand vezi miseii
La izbanda facand punte,
Te-or intrece nataraii,
De ai fi cu stea in frunte".

Conspiratia prostiei si a mediocritatii, incercarea indivizilor de a ajunge in frunte cu orice pret, chiar daca telurile nu sunt bine definite si nu exista nici necesarele puteri ale mintii, este o alta constanta a societatii umane, exprimata prin cuvinte si expresii cu semnificanta graitoare:

"miseii", "nataraii", "facand punte", "cu stea in frunte", "feri in laturi", "zica toti ce vor sa zica".

Superioritatea poetului, credinta ca el este un vox dei, o reflectie a Eonului Primordial pe pamant, o sclipire a lumilor nepatrunse, se observa din singularizarea extrema e Eului. Atitudinea lui fata de intruparea trecatoare a fiintei, fata de lumea ce accepta un destin minor este de raceala, iar oamenii care se complac in prostie si ticalosie sunt numiti cu apelative

Incisive, "nataraii" si "miseii".


Atingerea unei astfel de lumi, reflectata in strofa a opta, este degradanta: salvarea nu poate fi decat a celui decis sa iasa din piesa, sa transceanda granitele. Timpul profan intinde mreje inselatoare pentru cel ce se afla dincolo de lume. Toate "problemele" lumii sunt false, sunt inventate pentru joc:

"Ca un cantec de sirena,
Lumea-ntinde lucii mreje;
Ca sa schimbe-actorii-n scena,
Te momeste in varteje".

Banalitatea lumii, chiar malefica, este atragatoare, ispitele sale sunt eterne, cum se spune intr-o varianta:

"Ca si glasul mandrii Circe
Mandre-s cele trecatoare
Si te-atrag la sezatoare
C-o zambire, cu te miri ce".

Lumea-sezatoare marcheaza tocmai neputinta omenirii de a renaste in forma noua, ca pasarea Phoenix din propria cenusa, caracterul static al oamenilor-masti, desi, intr-o noua resurectie a Spiritului Etern, "Dupa rau asteapta bine".

De aceea, sfaturile lumii reale nu trebuie luate in seama, asa cum se afirma in strofa a noua, pentru ca acestea se aplica doar unui timp revolut, inconstient; nu au, ca urmare, valoare universala, vizand numai integrarea in jocul etern al vietii si al mortii: "De hulesc, sa taci din gura.
Ce mai vrei cu-a tale sfaturi,
Daca stii a lor masura?".

Caruselul lumii repetabile nu trebuie luat in seama, pentru ca nu vizeaza abstragerea din contingent, starea de fericire absoluta; poetul, geniul, la fel ca Hyperion din "Luceafarul", trebuie doar sa stapaneasca aparentele, sa le foloseasca pentru propriul sau amuzament.


Schema acestei "Glosse", poezie-satira, definitorie pentru conceptia existentiala eminesciana, este a decalogului, iar forma literara este de ansamblu de sentinte, semanand cu "Exhortatiile" lui Solon, cu "De rerum natura", de Lucretiu, cu maximele lui Heraclit, cu "Biblia", "Cartile inteleptilor", "Ecleziastul", cu "Spruchdictung" al lui Walther von der Vogelweide si "Catrenele morale" ale lui Guy de Faur Pibrac. in "Glossa", asistam la o litanie amara adresata Lumii Primordiale, vizand imposibilitatea omului de a se smulge din sfera preocuparilor comune, la care este numai spectator. Lumea apare guvernata de legi relative, iar moartea, din perspectiva metemsomatozei, este discutabila:

"Moartea doar iti para tie
Dupa cum vei socoti-o" se spune intr-o varianta.

Prin urmare, detranscendentalizarea universului pare sa respecte o dogma gnostica dualista, pentru ca, la nivel uman, natura trebuie sa creeze fiinte perfecte, ceea ce nu se implineste, fapturi in acelasi timp, fara "goluri", cum sunt numite metaforic:

"Caci natura este-o Doamna
Fara timp si fara goluri".




In final, in strofa a zecea, dupa ce fiecare vers de la inceput a fost comentat, motoul este repetat, continand aceleasi versuri sententiale, insa in ordine inversa, ramanand ca un ghid de cunoastere a lumii profane:

"Tu ramai la toate rece,
De te-ndeamna, de te cheama;
Ce e val ca valul trece,
Nu spera si nu ai teama;
Te intreaba si socoate
Ce e rau si ce e bine;
Toate-s vechi si noua toate:
Vreme trece, vreme vine".

Alte referate romana, dar Necategorisite