Referate romana - referate la limba romana categorisite pe autori Referate, Referat, caracterizare, comentariu, eseuru, rezumat
Home Trimite comentariu Contact
Meniu autori
Home
Alexandru Macedonski
Barbu Stefanescu Delavrancea
Camil Petrescu
Costache Negruzzi
Gala Galaction
George Bacovia
George Calinescu
George Cosbuc
Ioan Slavici
Ion Barbu
Ion Creanga
Ion Luca Caragiale
Liviu Rebreanu
Lucian Blaga
Marin Preda
Marin Sorescu
Mihai Eminescu
Mihail Sadoveanu
Mircea Cartarescu
Mircea Eliade
Nichita Stanescu
Octavian Goga
Titu Maiorescu
Tudor Arghezi
Vasile Alecsandri
Vasile Voiculescu













Poemul filozofic intitulat "Luceafarul" este capodopera creatiei eminesciene, "insula" de lumina prin care literatura romana isi asigura dainuirea intru nemoarte.

Aici se condenseaza dimensiunea universala a geniului ro­manesc; si tot aici, este simbolizat destinul marelui sau crea­tor care a aparut in literatura noastra "de-a dreptul din ape, ca si Luceafarul" (G. Calinescu) si, dupa o scurta stralucire in veac, s-a intors printre stele, contopindu-se cu Vecia si devenind mit. Poemul a fost publicat in aprilie 1883, in "Almanahul Societatii Academice Social-Literare "Romania Juna" din Viena, fiind apoi reprodus in revista Convorbiri literare si inclus de Titu Maiorescu, in decembrie 1883, in singurul volum antum al lui Eminescu.

  Tema poemului este conditia nefericita a geniului, nas­cuta din apartenenta sa la doua lumi temporal diferite.

  Titlul este numele celei mai luminoase stele si desem­neaza "fata" vazuta de pamanteni a celui pe care l-a indragit o mandra fata de imparat.

In termenii alegoriei, Luceafarul este geniul - purtatorul de lumina solitar si neinteles de omul comun, incapabil sa ajunga la infinitul gandirii sale.

Elemente de compozitie:
Poemul "Luceafarul" este alcatuit din 98 de catrene (392 de versuri) structurate in patru parti; acestea din urma sunt subordonate la doua planuri: universal-cosmic si uman-terestru.
Incipitul este o formula/secventa memorabila prin care incepe o lucrarg epica/poezie si care se reflecta in continut, are un anumit relief.

Incipitul poemului "Luceafarul" il constituie strofa I, in care este prezentata frumoasa fata de imparat.
Plasata intr-un illo tempore specific basmului, pamanteanca va trai, de-a lungul poemului, complexul luciferic al "caderii".

In final (ultima strofa) ea este integrata "cercului" "stramt" al destinului muritorilor, in timp ce Luceafarul/geniul ramane etern.

Partea I (strofele l-43) reuneste planurile universal-cos­mic si uman-terestru, care aspira unul spre celalalt ca in vechile mituri in care Cerul se logodea cu Pamantul.
Primul plan este reprezentat de Luceafar care este atras de materie prin forta iubirii. Ardenta acestui sentiment il deter mina sa coboare in visul fetei si sa-si schimbe, de doua ori, fiinta, dar totul este pus sub semnul unui eros imposibil.
Al doilea plan este reprezentat de "o prea frumoasa fata" de imparat, exilata de tatal ei, intr-un castel, la marginea marii.
Inchisa in penumbra negrelor bolti, frumoasa domnita are nostalgia stelei sale, de care s-a indepartat, atrasa de "lutul" din care ii este alcatuita fiinta. Si cum pamanteanca este unica ("una la parinti", "mandra-n toate cele") si are o ascendenta nobila, steaua care o atrage este Luceafarul.

Partea a Ii-a (strofele 44-64) i se subordoneaza planu­lui terestru.
Acesta este reprezentat de catre cei doi pamanteni: pajul Catalin ("viclean copil de casa") si fata de imparat devenita, prin analogie, Catalina.
Planul terestru este semnificat metaforic prin "ungherul" in care se intalnesc cei doi tineri, simbolizand limitele si ingus­timea destinului uman. Termenul "ungher" trezind in mintea noastra reprezentarea mucegaiului si a degradarii, rezulta ca, in plan uman, "toti se nasc spre a muri".


Partea a IlI-a (strofele 65-85) ii este subordonata pla­nului universal-cosmic.
Acum, zburand spre punctul zero al Creatiei (acolo unde se afla Demiurgul), Luceafarul devine spirit pur ("El zboara, gand purtat de dor" ).
Noul sau nume - Hyperion - ii reda esenta de faptura a primei creatii al carei destin nu poate fi schimbat.

Partea a IV-a (strofele 86-98) este subordonata si ea ambelor planuri.
Primul (cel uman) este salvat, prin iubire, de efectele curge­rii timpului: Catalin si Catalina isi spun soapte de dragoste intr-un peisaj tipic eminescian, asezati sub teii in floare:
"Caci este sara-n asfintit
Si noaptea o sa-nceapa; Rasare luna linistit
Si tremurand din apa."

"Sara" fiind timpul primordial de reeditare a Genezei, iar "apa" fiind marea germinala (din care se naste luna - poate
prima planeta a lumii), cei doi tineri reprezinta perechea mitica, eterna.

La nivel structural, se creeaza anumite relatii de opozitie: intre geniu si omul comun; intre planul universal-cosmic si cel uman-terestru; intre lumina Luceafarului si "umbra vechiului castel"; intre lumea vie si cea "moarta" ("Caci eu sunt vie, tu esti mort"); intre oamenii aflati sub semnul timpului devora­tor si fiintele eterne.

Universul operei Partea I

Poemul intitulat "Luceafarul" constituie "geniul mitului romanesc" (E. Todoran).
Punctul de plecare al acestei creatii l-a constituit unul din­tre cele doua basme romanesti culese din Muntenia, de catre calatorul german Richard Kunisch si incluse intr-un memorial de calatorie ("Bukarest and Stambul" - 1861). Eminescu a ver­sificat cele doua basme sub titlurile: "Miron si frumoasa fara corp" si "Fata in gradina de aur"; ultimul a devenit, dupa un indelung travaliu poetic, cea mai frumoasa creatie a literaturii noastre: poemul filozofic "Luceafarul".


Basmul si mitul Zburatorului constituie radacinile folclorice ale poemului; acestea se impletesc cu izvoare mitologice si cul­turale, totul fiind trecut prin sensibilitatea autorului-
Poemul se deschide cu o formula specifica basmului ("A fost odata..." ) care plaseaza povestea de iubire dintre Luceafar si o frumoasa fata de imparat, intr-un timp indepartat, poate la inceputul lumii.
Sub aceste lumini de Geneza, se incheaga imaginea tinerei pamantence prezentata in urmatoarele versuri (2-8):

"A fost odata ca-n povesti,
A fost ca niciodata, Din rude mari imparatesti,
O prea frumoasa fata. Si era unu la parintiSi nandra-n toate cele, Cum e fecioara intre sfinti
Si luna intre stele"
Dominantele acestei imagini sunt: frumusetea (" O prea fru­moasa fata"), unicitatea ("una la parinti", "mandra-n toate cele") si regimul temporal deosebit, care o alatura de ele­mentele eterne (Fecioara si luna).
Unica este si povestea ei de iubire, cezura din versul al II-lea ("A fost
ca niciodata")
echivaland cu: "A fost si nu va mai fi ".


Privita mai atent, fata se bucura de un dublu regim tem­poral:
   prin descendenta ("Din rude mari imparatesti"), este socotita a fi "fiica a cerului" (fetele incoronate avand, in con­ceptia populara, origine divina); de asemenea, frumusetea ei neobisnuita o apropie de zanele din basme, ori de Ileana Cosanzeana.
Prin aceste atribute, tanara se incadreaza in etern si capata dreptul de a aspira spre Luceafar.
  Pe de alta parte, castelul "negru" in care traieste con­stituie un simbol al destinului uman limitat, iar perspectiva infinita a Cosmosului "are aici semnificatia ascunsa a tara­mului mortii" (Marin Mincu).
Pusa fiind sub regim selenar, gingasa pamanteanca isi incheaga aspiratia erotica sub semnul noptii si al visului:
"Privea in zare cum pe mari
Rasare si straluce, Pe miscatoarele carari
Corabii negre duce".


Inca de acum, imensitatea marii (deasupra careia Luceafarul isi raspandea lumina), sugereaza ca iubirea dintre doua fiinte apartinand unor lumi diferite este imposibila.


In fiecare seara, nostalgica fata isi indreapta elanul erotic spre Luceafar; la randul lui, astrul ii trimite efluvii misterioase, umplandu-i "sufletul" si "inima" de doruri nelamurite.
Si cum fiintele din alte lumi pot fi aduse pe Pamant doar prin descantec, domnita rosteste, de doua ori, incantatia magica:

" Cobori in jos, luceafar bland,
Alunecand pe-o raza, Patrunde-n casa si in gand
Si viata-mi lumineaza!"
De fiecare data, Luceafarul se va metamorfoza, aparand in camera fetei printr-o dubla reflectare: in vis si in oglinda.

Prima metamorfoza constituie ipostaza neptunica a celui coborat din inalta lui sfera, de dragul unei pamantence:
"El asculta tremurator,
Se aprindea mai tare Si s-arunca fulgerator,
Se cufunda in mare;
Si apa unde-au fost cazut
In cercuri se roteste. Si din adanc necunoscut
Un mandru tanar creste.
Usor el trece ca pe prag
Pe marginea ferestei Si tine-n mana un toiag
incununat cu trestii.
Parea un tanar voievod
Cu par de aur moale, Un vanat giulgi se-ncheie nod
Pe umerele goale.
Iar umbra fetei stravezii
E alba ca de ceara -Un mort frumos cu ochii vii
Ce scanteie-n afara."


Chemarea Luceafarului (care ii cere fetei sa-l urmeze in adancul acvatic) echivaleaza cu o invitatie la nemurire, prin intoarcerea la preexistenta; dar cum, in ochii fetei, aceasta inseamna moartea, refuzul ei este categoric:

" Caci eu sunt vie, tu esti mort, Si ochiul tau ma-ngheata".


A doua intrupare a Luceafarului, da nastere unui tablou de sfarsit de lume: cerul se roteste, haosul pare a fi incendiat, iar din negrele lui goluri, se incheaga o aparitie plutonica:
"Pe negre vitele-i de par
Coroana-i arde pare Venea plutind in adevar
Scaldat in foc de soare".


Prin cele doua "nasteri", Luceafarul parcurge un ciclu de viata, pentru a renaste ca om. Rupandu-se insa din "locul lui de sus" harazit de Creatpr5 el reediteaza mitul luciferic; din aceasta pricina, fata (care il vazuse ca pe un "inger") ii desci­freaza acum esenta demonica.
Chemata sa iasa din propriul destin ("Si lumea ta o lasa"), fata ii cere astrului sa coboare la conditia umana:
" Tu te coboara pe pamant, Fii muritor ca mine".


Indragostit de faptura de lut, Luceafarul accepta ipoteza unei existente terestre, nasterea "din pacat", adica renuntarea la lumea lui. Si cum pentru aceasta era necesara iesirea din con­ditia sa eterna, Luceafarul porneste spre Demiurg, pentru a obtine dezlegarea.
Sub raport artistic, epitete ca "mort frumos" sau comparatia "E alba ca de ceara" au menirea de a spori impresia de straniu; tot asa, comparatia "Dar ochii mari si minunati
Lucesc adanc, himeric
Ca doua patimi fara sat
Si pline de-ntuneric"
are sensuri metafizice.





In prima parte a poemului, pot fi recunoscute mai multe teme si motive romantice: cadrul nocturn, vechiul castel, reve­ria, visul, mitul Zburatorului, antiteza viata/moarte, metamor­fozele Luceafarului, gigantismul tabloului uranic.
Partea a Ii-a
Partea a doua a poemului cuprinde strofele 44-64 si este subordonata planului terestru.

In esenta, in cele douazeci de strofe ale acestei parti, se prezinta nasterea iubirii pamantene a frumoasei fete de imparat, pentru pajul Catalin; daca, in primul tablou, intalnirea cu Luceafarul apartinea visului, de data aceasta totul este pus sub regim diurn.

Primul dintre protagonisti este pajul Catalin (rsprezentandu-l pe Cupidon). Ipostaza sa mitologica reiese din unele elemente de portret (" Cu obrajei ca doi bujori") dar si din asemanarea cu pajul Cupidon, din poezia cu acelasi titlu, de M. Eminescu; de asemenea, lipsa ascendentilor ("Baiat din flori") si a unui loc de origine ("... si de pripas") il pot plasa in mit.
Solicitat, in palat, la treburi marunte (umple cupele mese­nilor, duce trena imparatesei), Catalin este atras de frumusetea fetei, numita acum, prin analogie, Catalina:
"Ei, Catalin, acu-i acu Ca sa-ti incerci norocul"
Hotararea pajului echivaleaza cu o "coborare" din mit, "norocul" fiind cel care-i "petrece" pe oameni spre moarte. La randul ei, fata devine tot mai pamanteanca:
- "Dar nici nu stiu macar ce-mi ceri,
Da-mi pace, fugi departe -O, de luceafarul din cer
M-a prins un dor de moarte".



In ultimul vers, dorul "de moarte" avand sensul propriu, semnifica destinul uman.
Dupa ce Catalin ii dezvaluie fetei atractiile dragostei paman­tene, ea fuge in lume cu noul iubit, cu toate ca privirea ii ramane intoarsa spre Luceafar:
"In veci il voi iubi si-n veci Va ramanea departe..."


Se vadeste astfel cata dreptate avea Dumnezeu (in basmul de origine) cand compara " copiii pamantului" cu spuma marii, nascuta si spulberata de o boare de vant. Iubirea tinerei dom­nite se vadeste a fi, si aici, "o stea cazatoare", care vine din cer, pe un drum de lumina, dar "se stinge de cum atinge pamantul si viata ei tine numai o clipa".

Si in partea a doua a poemului pot fi recunoscute elemente romantice: inspiratia din mit, antiteza intre Luceafar si marun­tul paj, aspiratia spre absolut a Catalinei, marea, cadrul nocturn.
Partea a Hl-a
Incluzand strofele 65-85, partea a IlI-a a poemului (subor­donata planului universal-cosmic) este alcatuita din doua episoade:
  Zborul Luceafarului spre Demiurg (strofele 65-70).
  Lectia de cunoastere pe care Creatorul i-o face indra­gostitului Hyperion (strofele 71-85).
Zborul Luceafarului constituie "o calatorie inversa pe axa timpului" (cum afirma D. Popovici), o intoarcere in Increatul cosmic. in timpul acesteia, Luceafarul strabate, ca " un fulger ne-ntrerupt" imensitatea stelara, comprimand timpul cosmic:
"Si cai de mii de ani treceau in tot atatea clipe".



Ca faptura a primei creatii, Luceafarul reediteaza Geneza (la care mai asistase o data, intrucat Demiurgul l-a creat mai intai pe el si apoi, lumea):
"Si din a chaosului vai,
Jur imprejur de sine, Vedea ca-n ziua cea dentai
Cum izvorau Iu mi ne;"

Calatoria celui care dorea sa-si schimbe destinul se incheie in varsta precosmica, acolo unde nu exista nici spatiu pe care sa se puna hotare, nici timp iesit din "golurile" haosului (" Vremea, ca o apa, n-are puterea de a se umfla in putul ei si a iesi din goluri..."

-
G. Calinescu):
"Caci unde-ajunge nu-i hotar Nici ochi spre a cunoaste,
Si vremea-ncearca in zadar Din goluri a se naste".


Cuvintele pe care Luceafarul i le adreseaza Demiurgului, il caracterizeaza ca pe un nefericit apasat de propria sa eterni­tate: "De greul negrei vecinicii
Parinte, ma dezleaga".

Rugamintea este exprimata la modul solemn, notiunile de "viata", "moarte", "vecinicie", capata sensuri noi in gura celui "menit" sa fie etern. "Ora de iubire" devine metafora a vietii finite, dupa care ar trebui sa urmeze "repaosul" total.

"Si din repaos m-am nascut, Mi-e sete de repaos".


Pentru prima oara, Demiurgul i se adreseaza Luceafarului pe adevaratul sau nume: Hyperion.
"- Hyperion, ce din genuni
Rasai c-o-ntreaga lume, Nu cere semne si minuni
Care n-au chip si nume;
Tu vrei un om sa te socoti,
Cu ei sa te asameni? Dar piara oamenii cu toti,
S-ar naste iarasi oameni.
Ei numai doar dureaza-n vant
Deserte idealuri - Cand valuri afla un mormant,
Rasar in urma valuri;
Ei doar au stele cu noroc
Si prigoniri de soarte, Noi nu avem nici timp, nici loc,
Si nu cunoastem moarte."


Cuvintele Creatorului constituie un discurs gnomic, straba­tut de motivul "Fortuna labilis" (Norocul este schimbator).
Sub semnul acestuia, se afla fiintele umane, fapturi marunte si ridicole care astazi c Mesc ceea ce maine va fi spulberat.
Antiteza intre termer; " dureaza " si " in vant" releva naivi­tatea, mandra a celor care nu sunt decat "nume trecatoare" in cartea vietii. De aici, metafora valurilor care sugereaza nesta­tornicia, zbuciumul, continua alergare sfarsita in moarte.
Tot asa, metafora "stele cu noroc" sporeste dramatismul destinului uman, aflat sub dominatia unui noroc schimbator. In ultimele versuri ale fragmentului, antiteza intre "ei" si "noi" opune fiintelor marunte, lumea eterna careia ii apartine Hyperion.
"Eon hipercosmic" (G. Calinescu) constituind a treia parte din Spiritul Universului, Hyperion aspira spre moartea totala; tocmai din aceasta pricina insa, moartea ii este refuzata, caci ea ar echivala cu negarea unitatii dintre Unul si Tot, ar schim­ba echilibrul lumii:
"Tu, din eternul meu intreg Ramai a treia parte
Cum vrei puterea mea s-o neg,
Cum pot sa-ti darui moarte? " (strofa ramasa in manuscris)
Nici Demiurgul insusi nu poate stavili nesfarsita revarsare din viata in moarte si din moarte in viata, care le-a fost data oamenilor: (" Caci toti se nasc spre a muri
Si mor spre a se naste").
Ce ar insemna pentru Hyperion viata finita? Ar insem­na sa schimbe o eternitate senina pe alta zbuciumata, intrerupta de reincarnari succesive - cea a oamenilor. in schimb, Demiurgul ii ofera alte moduri existentiale: cunoasterea prin Logos ("Cere-mi cuvantul meu dentai"), ori transformarea esentelor muzicale ale Universului prin cant orfie (" Vrei sa dau glas acelei guri..."

)
Ca ultim argument, Creatorul ii arata pamantul (metafora "pamant ratacitor") si pe cei doi indra­gostiti - Catalin si Catalina.
Si in partea a IlI-a a poemului exista elemente romantice: uriesismul viziunii cosmice, zborul intergalactic. Apelul la mitologie, antiteza intre lumea muritoare si cea eterna.
Partea a IV-a
Partea a IV-a a poemului (strofele 86-98) cuprinde, ca si prima, cele doua planuri: uman-terestru si universal-cosmic.
Acum, intr-un decor romantic, din care nu lipsesc luna, teiul si floarea de tei, cei doi indragostiti (Catalin si Catalina) isi spun vorbe de iubire:
"Caci este sara-n asfintit,
Si noaptea o sa-nceapa;
Rasare luna linistit
Si tremurand din apa
Si imple cu-ale ei scantei
Cararile din cranguri; Sub sirul lung de mandri tei,
Sedeau doi tineri singuri".


Cei "doi copii
Cu plete lungi, balaie"
reprezinta perechea primordiala, pura, nediferentiata, plasata intr-un spatiu mitic in care apele germinale nasc luna.
Peisajul ridica la dimensiuni cosmice idila celor doi "caci numai dragostea si moartea ii pot reda universului pierduta lui unitate" (Zoe Dumitrescu Busulenga).
Transfigurat sub vapaia iubirii, Catalin rosteste cuvinte care vizeaza dimensional vesnicia: "Revarsa liniste de veci
Pe noaptea mea de patenti".

Pentru ultima oara, Catalina invoca Luceafarul spre a-i lumina "norocul".

Dar "demonul sau ge­niul a invatat marea lectie a aventurii umane si istoria pentru el nu va mai incepe niciodata de la capat" (Zoe Dumitrescu-Busulenga).

Catalina se integreaza astfel acelei lumi pe care Hyperion o priveste cu superioara detasare in strofa finala:
"Traind in cercul vostru stramt
Norocul va petrece, Ci eu in lumea mea ma simt
Nemuritor si rece".


Antitezele: "cercul" - "lumea", "vostru" - "mea" distan­teaza geniul de lumea muritoare conferindu-i trista aureola din manuscrisul eminescian: "El n-are moarte, dar n-are nici noroc ".


Teme si motive romantice: destinul geniului, luna, teiul. inserarea.
Sensuri alegorice:
Pe marginea unuia dintre manuscrisele poemului, Eminescu a facut urmatoarea insemnare: "in descrierea unui voiaj in Tarile Romane; germanul K(unisch) povesteste legenda Luceafarului. Aceasta este povestea. Iar intelesul alegoric ce i-am dat este ca, daca geniul nu cunoaste nici moarte si numele lui scapa de noaptea uitarii, pe de alta parte, aici pe pamant nici e capabil de a ferici pe cineva, nici capabil de a fi fericit. El n-are moarte, dar n-are nici noroc".



In poem, geniul este simbolizat de Luceafarul/Hyperion.
Fiinta rara de stea, in care Demiurgul a pus "nemargini de gandire ", geniul are doua "fete" si doua nume: o fata intoarsa spre oameni si una ascunsa, esentiala (Hyperion = cel care zboara pe deasupra).
Aflat la o distanta uriasa fata de lume, Luceafarul - geniul incearca sa i se integreze, din sete de cunoastere. Aceasta tentatie se dovedeste a fi imposibil de realizat, caci, in lumea comuna, geniul este mereu egal cu el insusi: "Eu sunt Luceafarul de sus".


Fiinta solitara prin stralucirea mintii sale, geniul este un neinteles, oamenii obisnuiti fiind incapabili sa ajunga la inaltimea gandirii sale. De aici se va naste nefericirea sa exis­tentiala, dar si orgoliul luciferic ducand la izolarea mandra din finalul poemului. El este etern, dar lipsit de noroc.

Catalina il reprezinta pe omul comun, negenial, care isi traieste clipa intr-un spatiu-timp limitat de "cercul" destinului sau.

Alte referate romana, dar Necategorisite

loading...





Politica de confidentialitate