Referate romana - referate la limba romana categorisite pe autoriReferate, Referat, caracterizare, comentariu, eseuru, rezumat Comentariu - Amintiri din copilarie de Ion Creanga
Home Trimite comentariu Contact
Meniu autori
Home
Alexandru Macedonski
Barbu Stefanescu Delavrancea
Camil Petrescu
Costache Negruzzi
Gala Galaction
George Bacovia
George Calinescu
George Cosbuc
Ioan Slavici
Ion Barbu
Ion Creanga
Ion Luca Caragiale
Liviu Rebreanu
Lucian Blaga
Marin Preda
Marin Sorescu
Mihai Eminescu
Mihail Sadoveanu
Mircea Cartarescu
Mircea Eliade
Nichita Stanescu
Octavian Goga
Titu Maiorescu
Tudor Arghezi
Vasile Alecsandri
Vasile Voiculescu


Comentariu - Amintiri din copilarie de Ion Creanga




"In ele (Amintiri) se simbolizeaza desti­nul oricarui copil: de a face bucuria si supararea parintilor si de a o lua si el pe incetul pe acelasi drum pe care l-au luat si vor.lua toti"


G. Calinescu
Ion Creanga este unul din marii clasici ai literaturii romane, care s-a afirmat in cercul literar al Junimii, in a doua jumatate a secolului al XlX-lea, E un scriitor realist si un talentat povestitor, unul dintre cei mai cunoscuti si mai indragiti, este "Homer al nostru", dupa aprecierea lui Garabet Ibraileanu.

Indemnul de a scrie i-a venit din partea bunului sau prieten, Mihai Eminescu, a carui cunostinta o facuse prin 1875. Deveniti, in Iasii acelor ani, "o pereche boema", prelungind pana-n zori convorbirile in bojdeuca din Ticau, humulesteanul reuseste sa vrajeasca spiritul complicat al poetului cu verva sa pitoreasca si mai ales cu nesecatul tezaur folcloric pe care i-l pune ia dispozitie.


In toamna aceluiasi an, 1875, Creanga citeste la Junimea povestirea Soacra cu trei nurori, care apare in revista Convorbiri literare, din octombrie:

"Ce fericita achizitie pentru societatea noastra acea figura taraneasa si primitiva a lui Creanga"! exclama lacob Negruzzi - redactorul revis­tei. Fiind "toba de anecdote", el avea totdeauna pregatita cate una "corosiva" pentru junimistii care se amuzau co­pios, hazul lor facand "sa se cutremure peretii".

Rasul lui inveselea toata societatea, cand "aducea (la Junimea) cate o poveste sau novela", sau cate un capitol din Amintirile sale."

... Cu cata placere si haz ascultam sanatoasele pro­duceri ale acestui talent primitiv", noteaza entuziasmat lacob Negruzzi, recunoscand in Ion Creanga un geniu naiv care a exercitat o mare putere de atractie asupa spiritelor complicate ale scriitorilor vremii.
Plecand de la folclor, Creanga a reusit sa ridice proza romaneasca din secolul trecut pe culmi nebanuite. Va­lorificand limba omului simplu, el o ridica la un nivel artistic neegalat, dovedindu-se un artist profund origilial.


Opera sa literara, redusa ca proportii, dar foarte insemnata ca valoare literara, este alcatuita din cele 15 povesti si povestiri (Soacra cu trei nurori, Capra cu trei iezi, Punguta cu doi bani, Danila Prepeleac, Povestea lui Hanp-Alb, Fata babei si fata mosneagului, Povestea porcului, han Turbinca, Povestea unui om lenes, Fat-Frumos Fiul Iejei, Prostia omeneasca, Mos Ion Roata si Unirea, Mos Ion Roita si Voda Cuza, Inul si camesa, Acul si barosul) o nuvela (Mos Nichifor Cotcariul) si din cartea, construita ca un "roman de formare" - Amintiri din copilarie.
Amintiri din copilarie este opera de maturitate a scriitorului, asternuta pe hartie incepand de prin 1880 si avand ca tema principala "copilaria copilului universal".

Creanga nu are de spus despre varsta fericita a omului nai mult decat altii, insa "chiotul lui este... mai plin, sonor ca o yoce minunata distinsa intr-o gloata si se rezuma la: Si, Doamne, frumos era pe-atunci?!»" (G. Calinescu).
Asta inseamna ca Amintirile lui Creanga cuprind o po­veste incantatoare, spectacolul varstei fericite a omului de pretutindeni: copilaria.
Sa precizam ca scriitorul, cand incepe sa noteze primele pagini ale capodoperei sale, (spre 50 de ani) este tot nai bolnav si. este, fireste, stapanit de un sentiment de pro­funda melancolie, dar dominante raman placerea de-a se cufunda in impresiile luminoase din copilaria tot nai indepartata, voiosia, buna dispozitie.
Qf specie literara, Amintiri din copilarie este un "roman al copilariei taranesti", primul de acest fel din literatura romana, opera compusa din patru parti, care vor aparea in cea mai de prestigiu revista a timpului, in Convorbiri literare, intre-anii 1881-1882, exceptie facand partea a IV-a, scrisa in 1888 si aparuta postum, in 1892.
Aparitia in volum a Amintirilor s-a facut la Iasi, in 1892 (prin grija capitanului C. Creanga, fiul scriitorului, care obtine. de la Tinca Vartic manuscrisele tatalui sau pe care le incredinteaza unui comitet, condus de A D. Xenopol, cu sarcina de a republica operele, astfel ca prima editie din Scrierile lui I. Creanga apare in doua volume, intre 1890-1892, in volumul al II-lea gasindu-se toate cele patru parti ale Amintirilor din copilarie.

Cartea este de un farmec neegalat. Autorul matur ne vorbeste despre ispravile unui copil de 13-14 ani, trecute demuit, dar devenite extraordinare prin negura vremii. Copilaria apare, sub pana humulesteanului, ca "un taram al bucuriei si al inocentei, lipsita de griji, jocul fiind acum cea mai mare desfatare. intamplarile sunt reprezentate scenic, iar autenticitatea trairii merge pana la identificarea cu personajele, pentru ca autorul regizeaza scenele sau participa la jucarea lor.

Prin Nica a(l) lui Stefan a(l) Pe­trii, Creanga isi "joaca rolul sau de copil si ne invita, cu bono-mie, sa gustam farmecul varstei de aur a omului din-totdeauna si de pretudindeni" (G Calinescu).
Compozitia
Amintirile din copilarie sunt impartite in patru capi­tole distincte, cu povestiri independente, dar care au o unitate deplina. Asta inseamna ca -diferitele episoade ale cartii decurg unele dintr-altele, scriitorul povestind, la per­soana I si dintr-o perspectiva subiectiva, intamplari ale propriei vieti.
Procedeul compozitional folosit este cel popular "al po­vestirii in lant sau al povestirii in rama, aplicat cu totul spontan" (Ion Rotaru).

In structura romanului vom putea descoperi doua dimensiuni: evolutia spirituala a lui Nica, (pus de autor sa se initieze in stiinta de carte) si atmosfera patriarhala a satului moldovenesc (si a institutiilor sale: familia, scoala, biserica, armata), nereconstituita obiectiv, fapt ce rezulta chiar din marturisirea autorului:

"vreau sa-mi dau sama despre satul nostru, despre copilaria petrecuta in el si atata-i tot".


Partea I a Amintirilor incepe cu evocarea plina de duiosie a satului natal, Humulestii, "sat vechi, razasesc", "cu gospodari tot unul si unul, cu flacai voinici si fete mandre", "cu biserica frumoasa", cu "preoti si dascali si poporeni" care "faceau mare cinste satului lor".

Apoi se face evocarea primei scoli pe la care a trecut Nica,. ridicata prin- stradania parintelui Ioan, cu portretizarea dascalului, badita Vasile, "un holteiu frumos si voinic", care sfatuia pe oameni sa-si deie copiii la invatatura, apoi a metodelor perimate de educatie:

"Calul Balan" si "Sfantul Nicolai", procitania" de sambata, dar si nazdravaniile copilaresti ca prinderea mustelor cu ceasloavele unse

Tot in aceasta parte facem cunostinta cu primii colegi ai lui Nica: cu monitorul clasei, cel "inaintat ia invatatura pana la piciorul broastei" - Nic a lui Cosiache, eu Toader a Catincai "alt hojmalau", sau cu Dumitrui, fratele mai mic al mamei sale. Aici asistam la multele discutii ale parintilor lui Creanga cu privire la invatatura copilului lor mai mare - si facem cunostinta cu David t Creanga bunicul dinspre mama al povestitorului, care-l sfatuieste pe Stefan a Petrei:

"Nu-i rau, mai Stefane, sa stie si baietul oleaca de carte; nu numaidecat pentru popie, cum chiteste Sma-randa... Dar cartea iti aduce si oarecare mangaiere., Din carti culegi si multa intelepciune; si, la drept vorbind, nu esti numai asa, o vaca de muls pentru fiecare",

Capitolul se incheie cu descrierea scolii din Brosteni, imbolnavirea de raie de la caprele Irinucai si pravalirea bolovanului de pe coasta care darama saracaciosul bordei. Ajunsi la David Creanga in Pipirig, au fost "vindecati tafta" de bunica lor, care-i unge cu "dohot de mesteacan", iar bunicul "a multamit pe Irinuca cu patru galbeni", pentru stricaciunea ce facusera cei doi nazdravani.
Partea a II-a se deschide cu reluarea descrierii satului natal, care e plina de lirism, in special cand infatiseaza casa parinteasca - leagan al copilariei fericite:

"Nu stiu altii cum sunt, dar eu, cand ma gandesc la locul nasterii mele, la casa parinteasca din Humulesti
...
parca-mi salta si acum inima de bucurie".


Observam puternicul atasament afectiv al autorului fata de orizontul copilariei din felul cum enumera, pornind de la general ("casa parinteasca"), detaliile specifice ale unui interior taranesc si apoi "alte jocuri si jucarii" pline de "farmecul copilaresc".



Capitolul e plin de lirism si ne pregateste pentru a in troduce in centrul amintirilor chipul scump al mamei, pe care autorul, dupa trecerea vremii, o vede intr-o lumina deosebit de frumoasa. Ea era "vestita pentru nazdravaniile sale" si "plina de minunatii", ceea ce permite scriitorului sa faca "un amplu inventar de credinte stravechi, obiceiuri rustice si eresuri, care fermecasera copilaria lui Nica" (G. I. Tohaneanu).
Dupa ce marturiseste cir veneratie dragostea sa nesfarsita fata de mama, I. Creanga ne indeamna:

"Hai mai bine despre copilarie sa povestim, caci ea singura este vesela si nevinovata", trecand apoi la povestirea succesiva a unor intamplari hazlii: nebuniile si jocurile din casa parinteasca, obiceiurile de Anul Nou, cu plugusorul, furatul cireselor .din gradina matusei Marioara, pupaza din tei, la scaldat, smantanitul oalelor, cearta cu mos Chiorpec, ciubotarul.
Trecerea de la un moment la altul se face printr-o for­mula populara obisnuita, de genul:

"Si tocmai-mi-te! indata dupa cea cu ciresele, vine alta de rand", iar sfarsitul e anuntat de multe ori printr-o maxima:

"insa iar ma-ntorc si zic: Tot patitu-i priceput".



Capitolul se incheie cu o autocaracterizare:

"la am fost si eu, in lumea asta, un bot cu ochi, o bucata de huma insufletita din Humulesti" (...) ceea ce inseamna identifica­rea sa cu vatra natala.
Partea a IlI-a Dupa ce face din nou o lauda a satu­lui Humulesti, care nu-i "un sat laturalnic, mocnit si lipsit de privelistea lumii", cum sunt altele, Creanga evoca locurile "vrednice de amintire" care inconjoara vatra natala: Vanatorii Neamtului, Boistea, Chindavanii, Blebea, Filioara, Baltatestii, Topolita si Oncea; iar peste Ozana, (vine) Targui Neamtului cu vestita Cetatea Neamtului Mandria autorului razbate mai ales cand insiruie numele manastiri­lor: Secul si Neamtul ("altadata fala bisericii romane si a doua vistierie a Moldovei"), Agapia ("cea tainuita de lume ), Varaticul ("unde si-a petrecut viata Brancoveanca cea bogata si milostiva"). De aceea, conchide autorul, "cati domnitori si mitropoliti s-au randuit la scaunul Moldovei, de cand e tara asta, au trebuit sa treaca macar o data prin Humulesti spre manastiri".



In 1852, cand s-a deschis scoala domneasca din Targul Neamtului, Nica, "impreuna cu alti baieti", au stat "aproape de Ghica-Voda, care era de fata la acea serbare".

Si vazandu-i pe copii "imbracati cu camesuice cu­sute cu bibiluri
..,
, cu bondite mandre, cu itari de tigaie si incaltati cu opincute, spalati si curat pieptanati", Domnitorul le-a spus parinteste:
" - Iata, copii, scoala si sfanta biserica, izvoarale mangaierii si ale fericirii sufletesti; folositi-va de ele si va luminati si pre Domnul laudati", ceea ce a "brazdat adanc inima norodului adunat acolo", dar si a baietilor "doriti de invatatura", intre care se afla si Nica "cel mai bun de harjoana si slavit de lenes".

Apoi autorul ne poarta pe urmele scolilor pe la care a mai invatat Nica: scoala domneasca din Targu-Neamt, "fabrica de popi" din Falticeni, cu desele petreceri de la gazda humulestenilor. Pavel Ciubotariul. Aici apar vestitii colegi: Nica Oslobanu, Trasnea, Davidica, Ion Mo gorogea, Za-haria lui Gatlan, ca si mos Bodranga, un om "fara capataiu, insa de tot hazul", care "slujea toata casa", spunea povesti si canta din fluier; sau popa Buliga, ce-i ziceau si Ciucalau, cel vesnic "tamaiet si aghezmuit".

care juca de-a valma cu catihetii "de-i palalaiau pletele".



Fragmentul se incheie cu o "clacusoara": bataia dintre Mogorogea si Pavel, plina de savoare si cu dimensiuni homerice, in urma careia dascalii se muta "la un ferar. peste drum", razletindu-se in cele din urma unii de altii, prin desfiintarea catihetilor si trecerea celor mai tineri dintre ei la Socola.
Partea a IV-a si ultima infatiseaza despartirea lui Nica de satul sau drag,- de Humulesti, in anul 1855, cand, la staruintele mamei, este obligat sa plece la Socola, de unde avea sa iasa preot. Autorul evoca din nou locurile natale, oamenii, flacaii, fetele din sat, de care trebuie sa se des­parta pentru totdeauna, punandu-l pe erou sa traiasca in­tens drama instrainarii irevocabile.
G. Ibraileanu, dintre criticii mai insemnati, afirma pri­mul ca:

"iri I. Creanga traiesc credintele, eresurile, datinile, obiceiurile, limba, poezia, morala, filosofia poporului. Creanga este un reprezentant perfect al sufletului romanesc intre popoare; al sufletului moldovenesc intre romani; al sufletului taranesc intre moldoveni; al sufletului omului de munte intre taranii moldoveni".


Toate aceste atribute pot fi descifrate, la o analiza mai amanuntita, si in fragmentul din clasa a VII-a, prezent in manual, care face parte din al II-lea capitol al Amintirilor
Fragmentul de analizat relateaza ca Smaranda nu se putea odihni pentru ca baietii "ridicau casa in slava" si-atunci ii ameninta ca va liia "varga din coarda si-i "va croi" de "le vor merge peticele".

Ea se plange lui Stefan a Petrei ca-i scot "peri albi" toata ziulica si ca s-a saturat de ei "ca de mere padurete", exprimandu-si, intr-o apriga imprecatie, naduful:

"manca-i-ar pamantul sa-i manance"! pe care o corecteaza imediat insa:

"Doamne, iarta-ma",

Cand venea tatal copiilor noaptea "de la padure din Du mesnicu", ei "il spariau", "sarindu-i in spate pe intuneric", iar cand omul "se punea sa manance", baietii "scoteau

matele de prin ocnite si cotrute" si ie "flocaiau" si le "smo-treau" dinaintea lui, obligand-o pe Smaranda sa-i ameninte, zicandu-le:

"pughibale spurcate ce sunTeti!. nici o lighioaie nu se poate aciua pe langa casa de raul vos-tru".

Constatand ca inca "nu i-a sacelat" in acea zi, deci au i-a batut, ii ameninta:

"Acus ieu varga din coarda si va croiesc de va merg petecele!"
Tatal; cat era de ostenit, le lua apararea, ii "saruta mereu pe fiecare", ii "dadea huta", bucurandu-se ca au ce manca si ca sunt cu totii sanatosi, amintindu-i sotiei ca "le-a trece lor zburdaciunea cand or fi mari si i-or lua grijile inainte" El apeleaza la o zicala populara care spune ca "Daca-i copil, sa se joace, daca-i cal, sa traga, si daca-i popa, sa ceteasca".


Nemangaiata, Smaranda ii enumera sotului ei cate "dracarii" (sinonim cu "bazaconii", "nazdravanii") pot ei sa faca toata ziua. Cum "Zahei "cel cuminte", (aici ironia este evidenta) imediat ce aude toaca la biserica, "fuga si el afara si incepe a toca in stative, de paraie paretii casei si duduie ferestile"; iar "stropsitul de Ion, cu talanca de la oi, cu clestele si cu vatrarul face o hodorogeala si un taraboiu de ti ie auzul".


Este comica relatarea Smarandei care se plange ca asta se intampla in toate zilele, de cate doua-trei ori, ca baietii "isi pun cate o toala in spate si cate un coif de hartie in cap" si canta "Aliluiia" si "Doamne miluieste, popa prinde peste".

Starneste hazul Stefan a Petrei care ii da o replica mucalita sotiei sale:

" - poi, da, mai femeie, tot esti tu bis-ericoasa
...
incaltea t-au "facut si baietii biserica aici pe toc dupa cheful tau",
Smaranda isi, cearta sotul ca "le da nas" copiilor, si le "tine hangul" si observa ca acestia "se uita tinta" la parinti, de parca au de gand "sa-i zugraveasca", deci asteptand re­zultatul disputei pe tema educativa. Precizarea ei ca la treaba copiii "se codesc, se dramboiesc si se sclifosesc" provoaca zambetul cititorului.
Fragmentul relateaza in continuare ca Smaranda era nevoita sa devina brutala cu copiii care nu se potoleau nici dupa ce toti ai casei se culcasera. Ei "se luau de harjoana", de aceea "biata mama" era nevoita sa le dea "cateva ta-pangele la spinare" (locutiune foarte expresiva cu sensul "a bate") "si mai pe indesate", zicand:

" Na-va de cheltuiala ghiavoli ce sunteti"!


Autorul isi exprima compasiunea fata de mama, nevoita sa le suporte permanent zburdalniciile, intr-o fraza specifica, notata laconic:

"Si numai asa se, patea linisti biata mama de raul nostru, biata sa fie de pacate"! (in care admiram maiestrita folosire a cuvantului "biata" cu sensuri diferite) - "sarmana" (1), "iertata" (2).
Pentru a trage concluziile la cele relatate anterior, I Creanga apeleaza la interogatia retorica si la expresia familiara, specifica oralitatii:

"S-apoi socotiti ca se mantuia numai cu-atata? Ti-ai gasit".

"A doua zi des-dimineata le incepeam din capat; si iar lua mama nanasa din coarda, si iar ne jnapaia, dar noi parca bindiseam de asta?"
Fragmentul se incheie cu o zicere rimata:

"Vorba ceea:

"Pielea rea si rapanoasa, ori o bate, ori o lasa", . spe­cifica artei lui I. Creanga, si o replica adresata siesi, priritr-o forma de vocativ:

"Mai pasa de tine minte toate cele si acum asa, daca te slujeste capul, bade Ioane".


Caracterizare personajelor si arta literara
Partea a II-a a Amintirilor din copilarie se deschide cu reluarea descrierii satului natal, care e plina de duiosie, in special cand infatiseaza casa parinteasca din Humulesti.
"Nu stiu altii cum sunt, dar eu, cand ma gandesc la locul nasterii mele, la casa parinteasca din Humulesti, la stalpul hornului unde lega mama o sfara cu motocei la capat, de crapau matele jucandu-se cu ei, la prichiciul vetrei cel humuit, de care ma tineam, cand incepusem a merge copacel, la cuptiorul pe care ma ascundeam cand ne jucam noi, baietii, de-a mijoarca, si la alte jocuri si jucarii pline de hazul si de farmecul copilaresc, parca-mi salta si acum inima de bucurie!" Fraza este arborescenta, un model de proza ritmata, in care, pornind de la general (casa) se cuprinde marturisirea emotionata a autorului fata de ori­zontul copilariei. Apoi apar enumerate detaliile specifice unui interior taranesc:

"stalpul hornului" ("unde lega mama o sfara..."

), "prichiciul vetrei" ("cel humuit"), "cuptiorul" ("pe care ma ascundeam..."

). Casa parinteasca, descrisa din interior, simbolizeaza copilaria insasi, varsta fericita cand "si parintii, si fratii, si surorile imi erau sanatosi, si casa ni era indestulata... si toate imi mergeau dupa plac, ;" "Si eu eram vesel ca vremea cea buna".

Marturisirea autorului este lirica si ne pregateste pentru a introduce, ca pe un simbol al intregii copilarii, chipul scump al mamei. Exegetii operei lui Creanga au observat ea portretul nu este agreat de autorul Soacrei cu trei nurori, ca imaginea per­sonajelor, chipurile lor "se aleg treptat, mai cu seama din faptuire si rostire", adica prin actiune si limbaj. Creanga o vede pe mama printr-o lumina deosebit de frumoasa, zugravind-o, cu dragoste, respect si recunostinta:

"Si mama, care era vestita pentru nazdravaniile sale, imi zicea cu zambet uneori, cand incepea a se ivi soarele dintre nori dupa o ploaie indelungata: «Iesi, copile cu parul balan, afara si rade la soare, doar s-a indrepta vre-mCa» si vremea se indrepta dupa rasul meu..."


Tipologic, ea se inscrie in portretul clasic al mamei. Sa observam ca absenta portretului fizic concentreaza atentia spre cel caracterologic. Fragmentul urmator - "un amplu inventar de credinte stravechi, obiceiuri rustice si eresuri, care fermecasera copilaria lui Nica" (G, I, Tohaneanu) ne-o infatiseaza pe Smaranda ca pe o fiinta cu daruri fantastice, facand "multe si mari minunatii" si patand stapani fortele raului:

"alunga nourii cei negri de pe deasupra satului nos­tru si abatea grindina in alte parti, infigand toporul in pamant, afara, dinaintea usei; inchega apa numai cu doua picioare de vaca, de se incrucea lumea de mirare; batea pamantul, sau paretele, sau vrun lemn, de care ma paleam la cap, la mana sau la picior, zicand: «Na, na!», si indata-mi trecea durerea".


Practicile- stravechi, datinile perpetuate in satul romanesc dezvaluie, inca o data, felul de viata al muntenilor. Mama, femeie simpla, nestiutoare de carte - ca si Vitoria Lipan din Baltagul de M. Sadoveanu - crede cu tarie in aceste datini. Taranca de la munte crede in superstitii, vraji, descantece - capabile sa aline suferintele copilului. De aceea, "buchisea" taciunii in soba cu clestele "ca sa se mai potoleasca dusmanul"; cand mamei "nu-i venea la soco­teala" cautatura feciorului, "indata pregatea, cu degetul imbaiat, putina tina din colbul adunat pe opsasul incaltarii, zicand: «Cum nu se dioache calcaiul sau gura sobei, asa sa nu mi se dioache copilasul!" - si-i facea "cate-un benghiu boghet in frunte"


Portretul Smarandei este unul moral. Ea este vazuta prin modul in care isi manifesta grija fata de casa. E harnica, energica, dornica de invatatura, iubindu-si copiii si dorind sa le asigure o viata mai buna. De acea, evocarea Smaran dei e adeseori tandra, duioasa, iar alteori veneratia urca pe treapta sublimului uman, ca in fragmentul:

"Asa era mama in vremea copilariei mele, plina de minunatii, pe cat m i-aduc aminte; si-mi aduc bine aminte, caci bratele ei m-au leganat
...
Si sange din sangele ei si carne dirT carnea ei am imprumutat, si a vorbi de la dansa am invatat"...

Iubirea de copii se imbina la ea, dupa cum stim din alte episoade ale Amintirilor, cu o anume tenacitate in atingerea ambitiei de a-si vedea feciorul popa:

"Fiica de vornic, Smaranda se tine de neam bun si se crede mai sen sibila la innoiri. Ea vrea ca sotul sa-i impartaseasca pune tul de vedere, de aceea i se adreseaza cu vorbe amenintatoare, ca acestea: «Mai, omule, mai! Ai sa te duci in fundul ia­dului si n-are sa aiba cine te setoate, daca nu tei sili sa-ti faci un baiet popa» afirma G. Calinescu,
Ion Creanga realizeaza o scena comica infatisand-o pe Smaranda prea exigenta, cand e vorba de jocul copiilor si neavand aceeasi opinie asupra nazdravaniilor facute de odrasle precum sotul ei. Fragmentul de analizat insista pe larg pe acest aspect, relatandu-ne ca tocmai cand mama "se lasa cate oleaca ziua sa se odihneasca", baietii "ridicau casa in slava", facand "sa paraie paretii casei" si sa "du­duie ferestile" cantand "Aliluiia" si "Doamne miluieste, popa prinde peste".

Starneste voia buna opinia contrara si muca­lita pe care o exprima Stefan a Petrei, pus pe saga (ca multi alti eroi ai lui I. Creanga - un exemplu putand fi Mos Nichifor Cotcariul):

"- Poi, da, mai femeie, tot esti tu bisericoasa, de s-a dus vestea; incaltea l-au facut si baietii biserica aici pe loc dupa cheful tau".


Sa observam ca o trasatura a acestui portret moral este aceea ca dragostea de mama nu se manifesta prin duiosii, prin sentimentalisme de tot felul ori ingaduinte; ,fire mai aspra, ea este mai exigenta decat sotul ei fata de copii, mai autoritara, stiind sa manuiasca rasplata, dar si pe­deapsa cu mare abilitate. Astfel, pentru ca nu se potoleau cu harjoana, Siiiaranda era nevoita sa devina brutala:

"Si nu puteam adormi de incuri, pana ce era nevoita biata mama sa ne faca musai cate un surub-doua prin cap, si sa
ne deie cateva tapangele la spinare" Si exemplele s-ar putea inmulti. Cand Nica o lasa pe mama inglodata in treburi si fuge la scaldat, aceasta ii ia hainele amenintand-l :

"- ii veni tu acasa, coropcarule, daca te-a razbi foamea, s-apoi atunci vom ave alta vorba" Si intrucat baiatul se intoarce rusinat si flamind, ea il dojeneste bland ca sa-l determine sa si schimbe purtarea. ,

Cand isi da seama ca baiatul ei ar putea ajunge chiar preot, devine darza in discutiile cu sotul, spunandu4 raspi­cat:

"Vreau sa-mi fac baietul popa, ce ai tu?"
Nica insusi se jeluieste inaintea plecarii la Socola:

"-. Nu ma duc, mama, nu ma duc la Socola, macar sa ma omori
..,
Mai traiesc ei oamenii si fara popie".

Dar Smaranda ii replica nepasatoare:

"- Degeaba te mai scli­fosesti. Ioane, la mine nu se trec acestea
.,.
Sa nu ma faci ia acus, sa ieu culeserul din ocnita si sa te dezmierd, cat esti de mare!"
Ion Creanga vede, in fiinta care i-a dat viata, un om plin de duiosie, de sensibilitate, dar si de intransigenta fata de slabiciunile sau defectele celor apropiati

Induiosat de amintire, autorul noteaza:

"Si numai asa. se putea linisti biata mama de raul nostru, biata sa fie de pacate", Dar a doua zi jocurile incepeau de la capat si "iar lua mama nanasa din coarda si iar ne jnapaia, dar noi parca bindiseam de asta?"
Autorul contureaza si portretul lui Stefan a Petrei, laudandu-l pentru abnegatia cu care munceste pentru a-si intretine copiii si a realiza astfel proiectele Smarandei, Tatal constata ca au belsug in casa (dar) si sanatate:

"Lemne la trunchiu sunt; slanina si faina in pod este de-a volna; branza in putina, asemine; curechiu in poloboc, slava Domnu­lui!", deci copiii pot fi lasati sa se joace:

"Numai de-ar fi sanatosi sa manance si sa se joace acum, cat is mititei".


Barbat harnic si gospodar, Stefan a Petrei dispretuieste oarecum invatatura, el ii replica nevestei care-l cam cicaleste eu ambitia ei de a-si vedea feciorul numaidecat popa:

"Daca ar fi sa iasa toti invatati, n-ar mai ave cine ne trage ciubotele. N-ai auzit ca unul cica s-a dus odata bou la Paris, unde-a fi acolo, si a venit vaca?"
Autorul il lauda insa pentru placerea cu care se juca, seara tarziu, cu copiii, cand se intorcea de la padure, de la Dumesnicu, dandu-i huta, sarutandui pe fiecare si prinzand "cate pe unul, ca la «baba-oarba»", ca sa-l ridice pana-n grinda si sa zica " tata mare!".

El ii incurajeaza hatru pe copii:

"De-amu puneti-va pe facut privigheri de toata noaptea si parascovenii cate va place, mai baieti: daca vi-i voia sa va deie ma-ta in toate zilele numai colaci de cei unsi cu miere
...
si coliva cu miez de nuca .

Stefan a Petrei are vorba apasata si moale, si o usoara unda de dispret pentru femeia prea energica. Autorul no­teaza, in fragmentul de analizat:

"Si tata, saturandu-se cateo­data de atata galagie, zicea mamei: - Ei, taci, taci! ajunga-ti de-amu, herghelie! Stiu ca doar nu-s babe sa chicoteasca din picioare!".


Mai amuzanta ramane insa cealalta replica mucalita a tatalui, (nu o data strunit de sotie pentru lipsa de ambitie sau pentru nepasarea fata de cele sfinte):

"- Poi, da, mai femeie, tot esti tu bisericoasa, de s-a dus vestea"... prin care ia apararea copiilor prea zburdalnici, dar ironizandu-si nevasta

Lui George Calinescu nu-i plac pasajele din Amintiri care contin sentimentalisme despre mama (cu argumentul ca un sugaci n-are notiunea de "dulce" si nici nu poate privi constient de simtirea lui pe mama "cu drag") nici pa­sajele care contin consideratii filosofice asupra trecerii timpu­lui, precum:

"Dar vremea trecea cu amagele, si eu cresteam pe nesimtite, si tot alte ganduri imi zburau prin cap si
...
ma faceam tot mai neastamparat
...
caci sprintar si inselator este gandul omului, pe ale caruia aripi te poarta dorul necontenit si nu te lasa in pace, pana ce intri in mormant" sau, in alta parte:

"Ce-i pasa copilului cand mama si tata se gandesc la neajunsurile vietii, la ce poate sa aduca ziua de mane"... etc.
Aceste pasaje lirice "nu au suficienta respiratie, intrand in sfera sentimentalismului minor".


Vorbind despre arta narativa in Amintiri, vom incerca sa demonstram ca personajele din aceasta opera folosesc cu dibacie arta vorbirii Lunga discutie dintre parintii lui Nica, aflata in capitolul al doilea, de care ne ocupam , este ilustrativa in acest sens. "Bucuria cuvintelor" pune stapanire pe cele doua personaje in egala masura, dar mama ramane vioara intai. (

Portretul ei moral e conturai, cum am vazut, numai cu ajutorul mijloacelor lingvistice). in replicile ei violentele de limbaj abunda, desi ele ascund, de cele mai multe ori. un zambei abia retinui:

"Ara! d-apoi aveti la stiinta ca va prea intreceti cu dediochiul!" - zice ea, amenintandu-si copiii ca va trece imediat la re­presalii:

"Acus ieu varga din coarda si va croiesc de va merg petecele!" Sa observam aici expresiile de un pitoresc uimitor ale personajului:

"Va intreceti cu dediochiul", "va croiesc de va merg petecele", care dau exprimarii coloritul frapant de care au vorbit cei mai multi exegeti ai operei humulesteanului. Semnalam din nou opinia exprimata de G. Calinescu in monografia despre marele povestitor:

"Farme­cul lui Creanga se dovedeste inanalizabil ca si farmecul poeziei eminesciene" si el consta in " talentul literar de a caracteriza oamenii dupa modul lor verbal"
"De fapt, tot textul Amintirilor este "distribuit monologic si dialogic la povestitor ca erou subiectiv si la personaje ca eroi obiectivi, jucati insa de povestitorul insusi".



In cazul Smarandei, personajul traieste prin actiune si prin limbajul colorat, perfect adaptat intamplarilor narate, I. Creanga avand, ca umorist, arta de a individualiza personajele prin "portretizari morale frapante"
Arta narativa in Amintiri din copilarie atinge sublimul in cele patru capitole ale romanului sau, autorul povesteste, la persoana I si dintr-o perspectiva subiectiva, intamplarile propriei vieti, cu un farmec desavarsit. Dupa ce Creanga infatiseaza satul natal, Humulesti, casa parin­teasca, mediul, oamenii, rezonanta istorica a locurilor, ca pe cea mai importanta asezare din lume, si isi exprima mandria de-a apartine prin nastere acestui univers, staruie apoi asupra lui Nica al lui Stefan a Petrei, personajul principal, al carui scop esential in viata este invatatura
Impresionant este felul cum "spune" L Creanga povestea initierii iui Niea in iegile vietii, El povesteste cu verva, ca un actor aflai in fata unei sali fascinate De aici si. tendinta orala a exprimarii, tendinta de a trece de Sa monolog la dia­log, de-a "juca" rolul fiecarui personaj, de-a se adresa unor interlocutori imaginari. De exemplu, in fragmentul de anali­zat, I. Creanga se adreseaza direct ascultatorilor cu; " mi-aduc aminte de parca acum mi se intampla", sau "S-apoi socotiti ca se mantuia numai cu atata? Ti-ai gasit": iar in final este atat de imperios resimtita necesitatea replicii, incat autorul se adreseaza siesi:

"Mai pasa de tine minte toate cele si acum asa, daca te slujeste capul, bade Ioane".



La fel procedeaza cand pare. A fi pierdut firul povestirii, prin digresiuni; se reintoarce, solicitand intelegerea ascultatorilor: "insa vai de omul care se ia pe ganduri! Uite cum te trage pe furis apa la adanc si din.veselia cea mai mare cazi deodata in uricioasa intristare!" (...) "Hai mai bine despre copilarie sa povestim"...


Forta lui Creanga se manifesta cand nareaza. Atunci exprimarea este vie, autentica; fraza, bogata in verbe, de­vine evocatoare, iar intamplarile se intiparesc definitiv in mintea cititorului.

O trasatura caracteristica a Amintirilor, detectabila si in capitolul al II-lea, de care ne ocupam aici, este dinami smui anecdotic, rapiditatea cu care se deruleaza intamplarile Ne referim la pasajele care infatiseaza nazdravaniile baietilor in casa parinteasca: ghidusiite la sosirea tatalui, flocaitul matelor, "toaca" in stative, sau mersul cu plugul, in ajunul Sfantului Vasile; smantanitul oalelor, cearta cu mos Chior pec ciubotarul, furtul cireselor din gradina matusii Marioara, al purjpei din tei, la scaldat, toate ispravile de pomina ai caror erou este acelasi sturlubatic Nica a(l) lui Stefan a Petrei.
Formulele de marcare a trecerii de la un episod la altul, de, felul:

"D-apoi cu smantanitul oalelor ce cala-mandros faceam", "Si tocmai-mi-te! indata dupa cea cu ciresile, vine alta la rand" - aduna naratiunea laolalta, si o organizeaza sub forta magnetica a placerii de a povesti.

Prin aceasta calitate, I. Creanga se inrudeste cu Ion Neculce si M. Sadoveanu, fiind incontestabil, riomer al nostru", cum l-a numit criticul G. Ibraileanu.
Sa exemplificam cu un alt pasaj rapiditatea cu care se deruleaza intamplarile in capitolul al II-lea:

"La Craciun, cand taia tata porcul si-l parlea, si-l oparea, si-l invalea iute cu paie, de-l innadusea. ca sa se poata rade mai frumos, eu incalecam pe porc deasupra paielor si faceam un chef de mii de lei, stiind ca mie au sa-mi deie coada porcului s-o frig si besica s-o umplu cu graunte, s-o umflu si s-o zuraiesc dupa ce s-a usca; s~apoi vai de urechile mamei, pana ce nu mi-o spargea de cap!"
Belsugul verbelor, precum si repetarea conjunctiilor coordonatoare sugereaza febrilitatea actiunii, forfota personajelor cu toate gesturile lor. Toate evenimentele narate in capitolul al II-lea se desfasoara sub semnul vitezei, al grabei copilaresti spre jocul ce depasea anumite limite.
devenind uneori obraznicie si provocand dezordine; de aceea seria sinonimica a verbelor "a se juca", "a bate" este foarte ampla, cuprinzand o sumedenie de termeni si locutiuni specifice:

"a ridica casa in slava"...
Umorul

In Amintiri din copilarie forta narativa a lui I. Creanga atinge sublimul. El isi pastreaza placerea de a glumi per­manent, privind totul dintr-o perspectiva care amuza, exagerand, ironizand, autopersiflandu-se. Substanta cartii e valoroasa, pura, autentica, prin trei parametri: social, deci documentar, etnografic (aflam detalii de viata sociala despre satul moldovenesc de munte din a II-a jumatate a secolului al XlX-lea); psihologic (prin fixarea trasaturilor mobilitatii sufletesti ale copilului); estetic - cel mai im­portant - (de arta literara fara repros), avand aura liris­mului evocarilor si nostalgia lucrurilor si a oamenilor, imbinata cu atitudinea de umor de sursa taraneasca (tra­ducand o intelepciune batraneasca, milenara, departata si subtila, rafinata)
Mijloacele de care se slujeste autorul pentru a intretine rasul sunt multiple. Dar sa observam mai intai ca toate episoadele din capitolele II si III sunt comice, bazate pe antiteza intre ce trebuie si ce se face, intre aparenta si esenta, intre cauza si efect, intre scop si mijloace. Umorul e adancit printr-un limbaj colorat, perfect adecvat eroilor si intamplarilor narate, intrucat autorul are, ca umorist, "arta de a individualiza personajele prin portretizari mo­rale frapante" (E Todoran).

In fragmentul de comentat, zambetul - chiar rasul - se naste din cauza unor nepotriviri sau neconcordante Astfel, infatisand-o pe Smaranda iubindu-si peste masura fecorul si rugandu-l , dupa o ploaie indelungata, sa iasa afara a sa rada la soare ca sa se indrepte vremea, autorul adiuga mucalit:

"Stia, vezi bine. soarele cu cine are de-a face, caci eram feciorul mamei"... ceea ce starneste zambetul cititorului.

Vorbind apoi de multele "minunatii" pe care Smannda le facea, I. Creanga infatiseaza o ipostaza interesanta a fraternizarii cu personajul, mai precis fuziunea afectivi cu mama, in forma unei atitudini de nuantata autoironie:

"lua funingena de la gura sobei, zicand: «Cum nu se dioiche calcaiul sau gura sobei, asa sa nu mi se dioache copilasul!» si-mi facea apoi cate-un benghiu boghet in frunte, ci sa nu-si prapadeasca odorul!".

E asa-numitul stil indirect liber - (procedeu prin care ganduri si sentimete ale per­sonajelor sunt strecurate discret in tesatura intima a naratiunii la persoana a IlI-a).

O alta situatie contrastanta este cea a copilului care, incalecat pe batul sau, se poarta ca un adevarat callret, vrand sa ne convinga ce putea acesta sa faca: ,.."si-l sate cu biciul si-l struneste cu tot dinadinsul, si racneste la el din toata inima, de-ti ie auzul; si de cade jos, crede de 1-a trantit calul, si pe bat isi descarca mania in toata puterea cuvantului".


Tot o neconcordanta este intre ceea ce trebuia sa fie in casa parinteasca din Humulesti - la intoarcerea tatalui de la padure - ordine, liniste, disciplina, si ce era in reali­tate:

" un mare taraboi, pentru ca baietii scoteau "matele de prin ocnite si cotrute" si le "flocaiau" si le "smotreau di­naintea lui, "de le mergea colbul".

Faptul acesta provoaca interventia mamei, (mult mai severa cu odraslele) intr-o replica in care violentele de limbaj abunda. Acestea insa abia pot sa tainuiasca zambetul retinut al ingaduintei in adancul sufletului ei Smaranda bucujandu-se de intoarcerea sotului, cat si de harjoana nevinovata a copiilor - dovada a inocentei lor, a traiului lipsit de griji. Exuberanta ver­bala a Smarandei, in acest dialog, e inca o dovada ca portretul ei se contureaza mai ales cu ajutorul mijloacelor lingvistice.
Neasteptata e si replica lui Stefan a Petrei cand afla ce hodorogeala fac Zahei si cu "stropsitul de Ion", cand iricepe a toca la biserica. ingaduitor, acesta tine s-o impunga pe sotia sa cu vorba
Hazul, voia buna mai rezulta insa si din placdrea scriitorului de a-si presara naratiunea cu zicale, expresii populare, vorbe de duh: Stefan a Petrei zice ca "este o vorba: «Daca-i copil, sa se joace, daca-i cal, sa traga si daca-i popa sa ceteasca»", iar in incheierea episodului sau, autorul foloseste o zicere rimata:

"Vorba ceea; "Pielea rea si rapanoasa, ori o bate, ori o lasa".


Folosirea termenilor familiari, prin care se |exagereaza sau se caricaturizeaza o situatie, un personaj, dste un alt mijloc de realizare a umorului. Smaranda pomeneste de "stropsitul de Ion", (adica foarte neastamparat, nabadaios, indracit) si de "ghiavolii" de baieti - echivalentul lui "diavol" din iimba literara - care n-o lasa sa se odihneasca.

In replici strabate tumultul vietii afective a eroilor. In­terogatiile, interjectiile, vorbele de claca, imprecatile si "zicerile" (jocurile de cuvinte rimate, cimiliturile) impanzesc stratul dialogat, conferindu-i o vibratie puter­nica. Cand Smaranda foloseste imprecatia (figura de stil care contine un blestem), cititorul intrezareste cu usurinta zambetul ingaduintei. Constatand ca baietii ii scot peri albi toata ziulica, ii blestema drastic:

"manca-i-ar pamantul sa-i manance", corectandu-se imediat cu "Doamne, iarta-ma!".

Imprecatia, reliefata printr-o intonatie "agresiva", este de fapt o forma a repetitiei care invioreaza naratiunea.
Umorul lui Creanga se vadeste si prin exprimarea poznasa, mucalita, el dovedindu-se un "poznas rasucitor al cuvinte­lor" si in finalul capitolului al II-lea, unde se autocarac­terizeaza astfel: la am fost si eu, in lumea asta, un bot cu ochi, o b ucata de huma insufletita din Humulesti,,."

,. invecinarea celor doi termeni inruditi in plan etimologic invedereaza pe un priceput manuitor al limbii, pentru ca cititorii nu-i mai asociaza in procesul comunicarii: urmeaza un fel de siretenie a frazei, in care cazi fara sa .yrei; ..."care nici frumos pana la douazeci de ani, nici cuminte pana la treizeci si nici bogat pana Ia patruzeci nu tn-am facut Dar si sarac asa ca in anul acesta, ca in anul trecut si ca.de cand sunt. niciodata n-am fost".


Eugen Todoran, dintre criticii romani, a disociat dementele anei umoristului humulestean, stabilind in ce consta originalitatea umorului sau in comparatie cu al celorlalti mari umoristi ai lumii:

"Si daca la Moliere umorul e tragic, la Rabelais - indecent, la Chaucer - jovial, la Mark Twain si Dickens - duios, la Voltaire - sarcastic, la Caragiale - caustic, la Anatole France - sceptic, la Creanga e un umor taranesc, jovial".




Limbajul Amintirilor din copilarie este de un farmec de neegalat si foarte original, adica artistic in cel mai inalt grad. Ce argumente avem?
Vocabularul specific prezinta un aspect autentic popular. Cele mai multe cuvinte explicate in glosare "nu sunt regionale, adica moldovenesti, ci populare, in sensul ca circula sau circulau pe vremea lui Creanga in vorbirea taranilor din numeroase tinuturi ale tarii", dup* cum con­stata Iorgu Iordan. Unele au aspect fonetic moldovenesc: de exemplu, "cuptior", pentru "cuptor", "ghiavol", pentru "diavol", "halagie", pentru "galagie", dar ele circulau ca elemente ale vocabularului general romanesc, in limba tu­turor paturilor sociale. Aspectul fonetic, intrucatva diferit de cel literar, nu le atinge calitatea de cuvinte ale intregu­lui popor. Ele sunt comune mai multor graiuri, cu deo­sebire celor din centrul si nordul Transilvaniei.
Creanga nu recurge niciodata la neologisme, in schimb marele lui precursor, Ion Neculce, le foloseste in numar mare - deoarece vorbeste adesea despre oameni si eve­nimente din tari straine.
Iar numarul cuvintelor strict regionale - aproximativ 300 pentru intreaga opera - dupa I. Iordan,- "insemneaza cate un cuvant de fiecare pagina", ceea ce nu-i mult. Iata cateva exemple din fragmentul de analizat:

"megies" (vecin), "opsas" (calcaiul incalamintei), "pughibala" (copil obraznic, strengar), "curechi" (varza), "a da paiele" (a incuraja la obraznicii, a da cuiva nas, a atata), "a smotri" (a mustrului, derivat de la substantivul "smotru" - care, in limba veche, insemna "instructie militara"),
Economia de mijloace. Scrisul lui Creanga este lipsit de metafore, expresivitatea limbii sale provenind mai ales din comparatii. Iata o serie de exemple din capitolul ai II-lea:

"Si eu eram vesel ca vremea cea buna si sturlu­batic si copilaros ca vantul in turburarea sa"; Smaranda spune sotului:

"m-am saturat de ei ca de mere padurete".

Toate comparatiile au un caracter firesc, necautat, sunt simple.

r7u9720rh33ven
  Limbajul afectiv este marcat !a Creanga de prezenta exclamatiei, a interjectiei sau a dativului etic, prin care autorul se implica sufleteste in cele relatate: Ilustrativ pen­tru aceste procedee este, in fragmentul nostru, replica Smarandei - citata deja:

"- inca te uiti la ei, barbate, zicea mama, si le dai paiele! Asa-i? Ha, ha! bine v-au mai facut, pughibale spurcate ce sunteti! Iaca, daca nu v-am sacelat astazj, faceti otrocol prin cele mate si dati la om ca canii prin bat. Ara! d-apoi aveti la stiinta ca prea va intreceti cu dediochiul!"

In acest pasaj este prezenta interjectia (Ha, ha!) - care exprima satisfactia, dar si exclamatia, ca expresie a mirarii - mergand pana la indignare; apare apoi particula demon­strativa "iaca", prin care femeia isi exprima surprinderea fata de fapta copiilor. Se iveste si alt mijloc stilistic popu­lar: "ara!" (ce "reprezinta inceputul, destul de profund modificat al exclamatiei "saracan de mine!", adica saraca-mi de mine, ca expresie a disperarii, apoi, prin atenuarea continutului, ca expresie a supararii si a mirarii, sub toate formele lor sau numai a unei usoare contrarieri" (1 lor dan)
   Oraliatea stilului este trasatura stilistica cea mai frapanta a prozei lui Ion Creanga. Autorul Povestii Iui Harap-AIb se identifica perfect cu un povestitor popular "Desi scrie, el are mereu in fata nu pe viitorul sau cititor, ci pe un ascultator imaginar, caruia i se adreseaza necon­tenit si de la care primeste indemnuri, sfaturi ori sugestii" (Iorgu Iordan). in Amintiri, Creanga scrie ca sa fie ascul­tat; de aceea fraza va avea un ritm vioi si sustinut, calita­tea ei esentiala fiind relieful, si nu moliciunea frazei sadqveniene. .

Intre mijloacele de realizare a oralitatii deseori apare la Ion Creanga particula demonstrativa "iata", cu vari­antele ei fonetice iaca", "ia", "ian" si "iaca", ori de cate ori vorbitorul se arata surprins de ivirea neasteptata a unei persoane sau a unui eveniment. in fragmentul de ana lizat, atat autorul cat si personajele "arata" tot timpul, ademenindu-ne privirea, (ceea ce presupune gestul specific). Smaranda spune copiilor:

"Iaca daca nu v-am saceiat astazi" sau, adresandu-se sotului, "Ia priveste-i cum stau toti treji", ... Ian sa-i fi sculat la treaba" (format din ia ne interjectie populara); iar autorul pune pe tata sa replice - Ia lasa-i si tu, mai nevasta, lasa-i", ; in care teul lui "iaca" este luat de sinonimul "ia" - intrucat surprinderea este provocata de un lucru a carui existenta este peiceputa mai intai cu urechea. Repetarea lui "iaca" si a varimtelor lui are rolul de a tine mereu treaza atentia cilitoruui sau a ascultatorului si de-a prezenta fiecare fapta a copilor ca pe-o mare "nazdravanie".

Interjectiile au, intre mijloacele stilistice populare, un rol important prin spontaneitatea lor. Exemplificam, din textul analizat, cu "ara", (cu variantele iui fonetice "ara"):

"Ara! d-apoi aveti la stiinta ca pica va intreceti cu dediochiul"; Ele apar adeseori in repetitii -procedeu stilistic bogat in nuante si absolut caracteristic pentru vorbirea populara: (Na, na! si indata-mi irecea durerea"). Repetarea verbului este o adevarata regula in vorbirea populara:

"- Ei, taci, taci! ajunga-ti de-ami, herghelie" - sau "- Ia lasa-i si tu mai nevasta, lasa-i ca se bucura si ei de venirea mea".

Mama era plina de minu­natii, se destainuie autorul, precizand:

"pe cat mi-aduc aminte; si-mi aduc bine aminte,. ", Repetarea verbului este o adevarata regula in imprecatii, datorita puternicei afectivitati care il stapaneste pe vorbitor:

"manca-i-ar pamantul sa-i manance!" - imperativul plus conjunctivul au sens figurat. Nu-i vorba de o "bataie" fizica, ci de una morala, pe care n-o poate executa decat o forta straina de om, aici persoana a IlI-a sugerand bataia divinitatii.
Se repeta, tot ca in vorbirea populara, cuvintele introductive ale propozitiilor:

"Si cate nu ne veneau in cap, si cate nu faceam cu varf si indesate"!
Opusa repetitiei este elipsa, ea aparand in fragmentul, de comentat in replica Iui Stefan a Petrii: -"Lemne la trunchiu, sunt; slanina si faina in pod este de-a volna; branza in putina, asemene; curechiu in poloboc, slava Domnului!" in textele subliniate lipseste verbul "a fi".



Caracterul vorbit, in sens popular, al limbii lui Creanga se manifesta cu cea mai mare forta in "expiesiile idiomatice", cum le spune Iorgu Iordan, adica "grupuri sintactice devenite fixe cu vremea si avand un inteles figurat" Ele sunt imagini de o mare plasticitate, precum:

"a ridica casa in slava" (a face taraboi); "a da paiele" (a incuraja la obraznicii); "a face-otrocol" (a se napusti); "a se intrece cu dediochiul" (a merge prea departe, a se "intinde h7o8114ht53oln

prea mult) etc. Enumerarile constituie, de asemenea, un procedeu cultivat cu Insistenta de autor. Ele apar, in fragmentul de analizat, inca din primul alineat, cand autorul zugraveste detaliile specifice interiorului casei parintesti:

"stalpul hornului", "prichiciul vetrei", "cuptiorul"; Smaranda alunga "nourii cei negri", "abatea grindina", "inchega apa", "batea pamantul", "mustra acolo, in vatra focului, taciunele"; "si tot alte ganduri imi zburau prin cap, si alte placeri mi se desteptau"; "Iar stropsitul de Ion cu talanca de la oi, cu clestele si cu vatrarul, face o ho-dorogeala si un taraboi", Stefan spune nevestei lui ca "lemne la trunchiu sunt; slanina si faina in pod este de-a volna; branza in putina, asemene; curechi in poloboc, slava Domnului!"
Proverbele si zi cat ori le, versurile sau frazele ritmate sau autodialogul sunt alte mijloace caracteristice pentru vorbirea populara, dar si pentru limba lui Creanga.
Deocamdata sa observam ca remarcabila este, in frag­mentul de analizat, expresivitatea verbelor: copiii "scoteau matele de prin ocnite si cotrute" si le "flocaiau" si le "smotreau" dinaintea tatalui. Alte verbe expresive:

"a se codi", "a se dramboi", "a se sclifosi", "a sacela", in univer­sul Amintirilor "bataia" este la «a acasa De aici seria si­nonimica foarte larga:

"a lua bataie", "a ucide in bataie", "a stiopi in bataie", "a cosi in bataie"; mai expresive sunt insa locutiunile:

"a trage o chelfaneala, "a da tapangele", "a manca papara" (cu valoare pasiva). De un pitoresc remarcabil sunt sinonimele "a jnapai", "a sacela", "a croi", "a otanji", "a tarnosi", "a pieptana",
Autodialogul Autorul isi intrerupe o clipa naratiunea prin unul din mijloacele proprii stilului vorbit. in pasajul unde Creanga vorbeste despre multele "minunatii" pe care stia sa le faca Smaranda, naratiunea este. Aparent, intrerupta prin reproducerea in vorbire directa, deci sub forma dialogului, a cuvintelor spuse de eroina:. Ea "batea pamantul, sau paretele, sau vreun lemn de care ma paleam la cap, la mana sau !a picior, zicand: Na, na! si indata-mi tre­cea durerea", Tot mama "lua funingena de ia gura sobei, zicand: «Cum nu se dioache calcaiul sau gura sobei, asa sa nu mi se dioache copilasul!». Si-mi tacea apoi cate-un benchiu boghet in frunte, ca sa nu-si prapadeasca odorul".


Zicerile tipice (uneori rimate) impanzesc textul:
"Daca-i copil sa se joace", ., sau:

"Vorba ceea: «Pitlea rea si rapanoasa, ori o bate, ori o lasa»".

Sintaxa frazei e orala.
   Trebuie relevata predominarea coordonarii asupra subordonarii. Creanga foloseste, de preferinta, praozitiile principale, legate intre ele prin "si".

De exemplu, in fragmentul analizat:

"Dar vremea trecea cu amagele si eu cresteam pe nesimtite, si tot alte ganduri imi zbuiau prin cap si alte placeri mi se desteptau in suflet, si in loc de intelepciune, ma faceam tot mai neastamparat si dorul meu era acum nemarginit".


  Subordonarea are o frecventa nu prea mare. Raspandite sunt propozitiile circumstantiale de loc, de timp, de mod si de scop, cele completive si propozitiile consecutive introduse prin "de".

Consecutivele abunda in replicile Smarandei; "de paraie paretii"; "de-ti ie auzul"; "de te.icot din casa"; "de-ti vine sa-i cosesti in bataie".

Aceasta subordo­nata reda intensitatea extraordinara a actiunii verbului re­gent. Personajele Amintirilor cheltuiesc o mare cantitate de energie, cand se harjonesc, se bat, cand plang sau rad. in planul expresiei, consecinta va fi frecventa ideii de superlativ - redata, si in fragmentul de analizat, mai ales prin subordonatele consecutive. Autorul spune ca baietii "scoteau" matele (...) si le smotreau, de Ie mergea colbul".


  Anacolutul (o "constructie care nu se conformeaza normelor sintaxei literare, dar respecta regulile structurii gramaticale a limbii noastre" (I. Iordan). Anacoluturile tre­buie socotite simple particularitati sintactice specifice as­pectului popular al limbii. Ele dau o frumusete aparte, inca neegalata in literatura noastra.
Exemplul clasic este acela cu care incepe capitolul al II-lea al Amintirilor:

"Nu stiu altii cum sunt, dar eu, cand ma gandesc la locul nasterii mele, la casa parinteasca din Humulesti (...) parca-mi salta si acum inima de bucurie".


Sa observam ca enumerarea porneste de la general, coborand la detalii semnificative ("stalpul hornului", "prichiciul vetrei", "cuptiorul") reorganizate spre sfarsit, intr-o formulare tot cu caracter general ("alte jocuri si jucarii"). Cadenta frazei, care s-ar lasa lesne desfacuta in unitati metrice, ne dovedeste ca suntem in fata unui fragment de proza ritmata, cum sunt atatea la Odobescu, Mateiu Ca-ragiale, Sadoveanu. Concluzia pe care o tragem, din aceasta detaliata analiza, este ca ne aflam in prezenta unui limbaj artistic, a unui stil foarte original. Folosind termeni regionali, expresii dialectale, ziceri tipice, ritmate, figuri de stil specifice, I, Creanga nu copiaza limba taraneasca, ci o recreeaza si o toarna in tiparele unei rostiri individuale, de o maxima originalitate, numai astfel putand deveni "o expresie monumentala a naturii umane in ipostaza ei istorica ce se numeste poporul roman sau, mai simplu, poporul roman insusi surprins intr-un moment de geniala expansiune" (G. Calinescu). g8q2816gi65yuz

Alte referate romana, dar Necategorisite