Opera dramatica a lui Camil Petrescu (1894-1957) reprezinta o parte valoroasa a teatrului romanesc, atat prin uni­tatea ei exceptionala, cat si prin structura sufleteasca a eroilor care reprezinta diverse ipostaze ale cautatorului de absolut.

Astfel, "Jocul ielelor", "Suflete tari", "act venetian" sau "Mioara" sunt drame de idei bazate pe nepotrivirea dintre realitate si himera absolutului; si cum cele doua planuri nu pot fi adiacente, eroul sfarseste ca un inadaptat.

Drama "act venetian" a fost scrisa in 1919, avand un sin­gur act. Ulterior (in 1945-1946), autorul reface textul, scriind inca doua acte (care il incadreaza pe primul).

Premiera piesei a avut loc la 7 decembrie 1963 la Teatrul "CI. Nottara", din Bucuresti.
  Tema lucrarii ar putea fi iubirea absoluta ca iluzie, ca ideal imposibil de atins.
  Drama este o specie a genului dramatic. in proza sau in versuri, caracterizata prin oglindirea. intr-un conflict puter­nic, a datelor contradictorii ale realitatii si printr-un deznoda­mant grav.
"act venetian", de Camil Petrescu se incadreaza in specie prin prezenta mai multor caracteristici:
  Este o lucrare in proza, scrisa pentru a fi reprezen­tata pe scena.
   Este alcatuita din trei acte (adica, trei mari secvente care reprezinta cate o treapta in evolutia conflictului) si mai multe scene.

  Modul de expunere dominant este dialogul, care se reali­zeaza prin schimbul de replici.
"act venetian" prezinta si cateva particularitati de structura, care amintesc de tehnica romanelor camilpetresciene.
Printre acestea ar putea fi mentionata bogatia indicatiilor de regie (didascalii), fragmente epice in care descrierilor de inte­rior si portretelor li se adauga miscarea sufleteasca a persona­jelor.
actiunea este simpla, accentul cazand pe analiza psiholo­gica, iar conflictul este interior.
  Universul operei reliefeaza, ca si in cazul romanelor, o realitate care se oglindeste, in mod complex si contradicto­riu, in sufletul eroilor.
actiunea se petrece in Venetia veacului al XVIII-lea, intr-un oras al mastilor, in care carnavalul mimeaza viata. Aflata sub o zodie crepusculara, a decaderii si a declinului, Venetia va deveni "pat al lui Procust" pentru Pietro Gralla, strain venit de departe si devenit, prin fapte de vitejie, comandant al flotei venetiene si conte.

In actul I, decorul infatiseaza sala mare a palatului Pietro Gralla, interior de mare lux si rafinament, intr-o dupa-amiaza tarzie a obositului secol al XVIII-lea.
Aici, contele incearca sa mimeze, folosind corabii in minia­tura, scenariul viitoarei batalii navale, pe care avea s-o con­duca, in urmatoarele zile, cu scopul de a-i nimici pe piratii care atacau orasul.
Alaturi de Gralla se afla uriasul Nicola (un slujitor si cama­rad credincios) si frumoasa Alta - sotia contelui.
"Jocul strategic" trezeste amintirea altor batalii la care Pietro Gralla si Nicola participasera de-a lungul anilor, pe multe mari ale lumii.
Fiecare dintre cei doi evoca, prin retrospectiva, momente din existenta furtunoasa a lui Gralla, fost sclav, apoi corsar si devenit, prin meritele sale, comandant al flotei venetiene.
De trei ani, acest om neinfricat se stabilise la Venetia si se casatorise cu Alta, fosta actrita, facand din dragostea lor un ideal al iubirii absolute.
Acum, inaintea unei lupte decisive, Gralla trece prin mari nelinisti, din pricina ca vasele venetiene se aflau la reparat, tunarii nu erau pregatiti, iar capitanii de corabii erau prinsi in marele carnaval al orasului si cu totul nepasatori.

Unul dintre acestia - Marcello Mariani (Cellino) - fusese chiar chemat de Gralla, in palatul sau si soseste imbracat intr-un costum plin de zorzoane - marca a nepotrivirii dintre aparenta si esenta.
Infuriat de facilitatea acestui vlastar nobil, si, mai ales, de inadecvarea lui la functia de capitan de nava, Gralla il supune unor observatii usturatoare si-l sileste sa demisioneze.
Cellino fusese insa, cu zece ani in urma, marea iubire a Altei, absolutul ei spulberat prea curand. Sosirea lui in casa cuplului Gralla va tulbura echilibrul dintre soti, cu consecinte majore: Alta trimite o servitoare sa-i stabileasca o intalnire, pentru a doua zi, cu Cellino.
Decorul actului al II-lea este interiorul unui chiosc izolat pe mare, timpul actiunii fiind a doua noapte dupa revederea dintre Cellino si Alta.
Aflata parca in transa, femeia se comporta ca o halucinata, aruncand in mare cheia chioscului si pumnalul lui Cellino.
Incercarea ei de a-l retine pe cel pe care-l mai iubea, trezeste spaima tanarului si ii releva toata lasitatea.
Ingrozit de perspectiva intalnirii cu sotul Altei si prins ca intr-o capcAna , Cellino taxeaza cuvintele calde ale femeii drept o "sminteala" si se gandeste sa fuga pe fereastra.

Cand slujnica anunta ca Pietro Gralla soseste cu barca, Alta il scoate pe Cellino in afara zidului, pe un brau de piatra si-si primeste sotul.
Comandantul traise deja o mare deziluzie, intrucat consiliul celor zece (care conducea Venetia) ii luase functia si i-o acor­dase celui mai bun prieten al lui Gralla.
Acum venise la sotia lui ca la singurul lucru bun care ii ramasese.
Observand nelinistea Altei este cuprins de o banuiala con­firmata prin prezenta, pe masa, a doua cupe de sampanie.
In aceeasi stare febrila, femeia ridica pumnalul asupra lui Gralla care se ofera, cu dispret, mortii, dezgolindu-si inima. Acesta este momentul culminant al dramei.
In actul al III-lea, actiunea se petrece la douazeci de zile dupa aceasta intamplare in acdasi palat descris la inceput.
Pietro Gralla si Alta joaca sah, dar amandoi sunt devastati sufleteste si nu se mai pot controla.
In interiorul unui timp amortit, tulburat doar de ruga Altei de a fi ucisa, se petrec doua mici intamplari.

Prima o constituie vizita inchizitorului de stat, insotit de un medic, pentru a cerceta imprejurarile in care fusese injunghiat Gralla.
Neclintit, contele declara ca a fost o tentativa de sinucidere si o obliga pe Alta sa declare la fel.
Cea de a doua intamplare o constituie sosirea lui Cellino, total transformat si gata sa plateasca pentru raul pe care il provocase.
Intelegand, abia acum, valoarea morala a lui Gralla, tanarul ii cere sa-i devina ucenic, ba chiar sa-l ajute in organizarea unei revolte impotriva conducerii Venetiei.

Pentru Pietro Gralla este insa prea tarziu si acesta pleaca in lume, sau, poate, in cautarea altui absolut (deznodamant grav).
O alta trasatura a speciei literare drama o constituie existenta unui conflict puternic. In cazul lucrarii "Act venetian", conflictul este predominant interior determinat fiind de naluca absolutului pe care o "vad" Gralla si Alta.

Ca si feciorii care vad, noaptea, ielele dansand si raman "lunateci", halucinati, fiecare dintre cei doi protagonisti este pedepsit.
Eroarea lor consta in nepotrivirea dintre realitate si himera absolutului, fapt care le provoaca imense suferinte, ca in mitul patului procustian.
Prezenta unor ecouri din mituri, conflictul interior si trai­rile personajelor (nelinistea, incertitudinea, chinul, instrainarea, pacatul) fac din "Act venetian" o drama psihologica si una de idei.
In drama, personajele sunt complexe, traind de multe ori, stari contradictorii.
Pietro Gralla este personaj principal reprezentandu-l pe cautatorul de absolut.
Autorul il caracterizeaza prin mai multe mijloace:
 

Portretul fizic (din didascalii) infatiseaza "un barbat ca de patruzeci-patruzeci si cinci de ani, inalt, nas puternic, gura mare, nervozitate barbateasca, impulsiv".

Impresia generala pe care o degaja aceasta figura este aceea de loialitate, bunatate aspra si franchete.
Autorul insusi il caracterizeaza ca pe un om "coplesitor", a carui privire "de otel" ii domina pe cei din jur.
  Retrospectiva asupra trecutului cuprinde imaginea unui barbat pe care destinul l-a tratat cu duritate, punandu-l in si-tuatii-limita din care a iesit prin indrazneala, curajul si vi­tejia care il caracterizau.
Inzestrat cu un puternic simt al dreptatii, il omorase, "cu mana lui", pe Keir-Pasa, pentru ca acesta " ucisese trei sute de femei si copii" pe vremea cand Gralla era sclav.
Strateg neintrecut, isi pregatise bataliile extrem de atent, pedepsind cu asprime lipsa de disciplina si devenind, in lupta, "hotarat ca moartea insasi" (cum spune Nicola).
In calitate de comandant al flotei venetiene, Gralla traieste o drama a nepotrivirii intre conceptia sa despre razboi si nepasarea mai marilor orasului. Viata traita ca spectacol car­navalesc, in care mastile se schimba, iar oamenii par a fi papusi grotesti, devine "pat al lui Prbcust" pentru omul integru, intransigent si ferm.

Cuvintele, atitudinile si faptele personajului reliefeaza "fata" esentiala a acestuia, aceea de cautator al himerei abso­lutului.
Pietro Gralla o alesese pe Alta dupa un indelungat proces de cunoastere, la capatul caruia facuse din aceasta femeie punc­tul central al existentei lui.
Imbatat de iluzia unei iubiri totale, absolute ("Dragostea e preferinta exclusiva, sau nu mai e nimic"), barbatul ii faureste femeii un "soclu" pe care nu-l merita.
Timp de trei ani, Pietro Gralla ramane robul acestei iluzii care-l face partas la armonia lumii, ridicand femeia la rangul de monada - oglinda a Universului invecinata cu sacrul ("o monada care vine imediat dupa Dumnezeu").
Desi este un spirit lucid, cu un continuu exercitiu al ra­tiunii si cu toate ca era considerat cel mai destept om din re­publica, Gralla nu-si intelege eroarea decat in scena din chiosc.
Acum, revelatia uratului este atat de orbitoare, incat ar prefera sa moara; gestul prin care Gralla isi rupe haina la piept, spre a fi lovit de Alta, exprima deznadejdea, dispretul si un nemarginit dezgust.
In ultimul act, cu tot universul lui iluzoriu prabusit, con­tele traieste suferinta de a fi crezut intr-o himera.
Dragostea constituie al doilea "pat al lui Procust" pentru nefericitul barbat.
Incapabil sa mai gaseasca vreo urma a iubirii pentru Alta, Gralla nu accepta nici razbunarea, ramanand doar cu un imens regret si cu un acut sentiment de vinovatie: "... nu pot fi ier­tat ca am pretuit o femeie ca tine".


Alta este un personaj complex, caracterizata fiind prin mai multe mijloace:
 

Portretul fizic (din didascalii) este cel al unei femei "de o frumusete nelinistitoare, voinica, dar mladioasa, cu miscarile senzuale. Are ochii mari in cearcane vinete care-i dau un aer de profunda melancolie ".


 Cuvintele, faptele si sentimentele Altei par a fi, in primul act, cele ale unei sotii iubitoare. Mandra de increderea pe care i-o acorda contele, grijulie fata de pericolul care_:l pandea in lupta, Alta nutreste fata de sotul sau o admiratie nedisimulata:

" Tu m-ai invatat sa vad lucrurile pe care inainte nu le vedeam ".


Atrasa, dar si coplesita de inteligenta neobisnuita a lui Gralla, femeia il urmeaza in lumea lui, la spectacole de teatru sau la intalnirile cu savantii timpului, uitand, aparent, de vechea ei existenta.
In realitate, totul este doar o iluzie, care isi va dovedi inconsistenta la aparitia lui Cellino.

Ca si alti eroi ai autorului, Alta "vazuse", cu ani in urma, "dansul ielelor", himera iubirii absolute, in scurta perioada de dragoste traita alaturi de Cellino. Cu toate ca acesta o para­sise atunci, ea continuase sa-l astepte, sa-l caute si sa-l iu­beasca.
Eroarea i-a produs o imensa suferinta, ca un alt "pat al lui Procust" zamislit din iubire. Chiar si in perioada cand este actrita (un alt mod de a trai iluzia vietii), Alta pastreaza, in subconstient, amagirea care se numea Cellino.
Asa se explica intalnirea din chiosc, dorita de Alta pentru a se intoarce in timpul fericit, prin evocare: "De ce am venit? Ca sa vorbim Cellino... de dragostea noastra... ca sa vorbim..."

.
Tonului imnic al femeii, barbatul ii raspunde printr-o mare doza de insensibilitate, iar dorinta lui de a pleca trezeste dis­pretul si amaraciunea in sufletul Altei.
Ea are acum revelatia uratului, dar cum nu scapase inca de himera iubirii, incearca sa-l salveze pe Cellino de mania lui Gralla.

Ca orice om pedepsit de iele si ramas "lunatec", Alta are un comportament greu de explicat: isi injunghie sotul pentru a-si salva imaginea in fata lui Cellino (care o acuzase ca-l atrasese intr-o cursa).
Ulterior, cuprinsa de remuscari, cere sa fie ucisa, dar nu-si impune nici un gest care sa-i arate regretul. .