Vasile Voiculescu s-a nascut in anul 1884, intr-un Baragan arhaic, in care se resimtea inca amintirea de Ev Mediu timpuriu a primilor crestini carturari si martiri, in special a lui Ulfila, primul autohton care se incumetase sa traduca Biblia intr-o "limba barbara", cea a vechilor germani.

Pe langa fiorul biblic, este influentat de scrierile vechi indiene, de "Upanishade", de scriitori ca Wundt, Hoefnig, Pierre Janet, dupa ce se familiarizase cu pozitivismul lui Danvin si Littre\ Devine medic, urmand o profesie de alinare a chinurilor si deznadejdilor umane, dar se dedica scrisului, literaturii, care ii consacra un alt tip de lume, aceea a spatiilor imaginare ale poeziei, iar, catre sfarsitul vietii, cea a magiei inferioare si a tendintei de transcendere a realitatii, ilustrate in cele mai reusite dintre nuvelele si povestirile sale. Se apropie, in felul acesta, de acelasi orizont magic si mitic in care si-a intemeiat Mircea Eliade cunoscutele nuvelele fantastice. Exista insa o deosebire de structura intre magia din scrierile lui Mircea Eliade si aceea a lui Vasile Voiculescu: magul Suren Bose din "Nopti la Serampore" detine stiinta absoluta a realitatilor alternative, magia din povestirile lui Vasile Voiculescu este de fapt samanism, practicat de fiinte cu puteri magice in declin, "istovite", ca in "Ultimul Berevoi", de agresiunea constanta a lumii moderne.

Volumele sale de poezii sunt: "Poezii" (1916), "Din Tara Zimbrului" (1918), "Parga" (1921), "Poeme cu ingeri" (1927), "Urcus" (1937), "intrezariri" (1939). in ultima parte a vietii scrie, surprinzator, nuvele, "Capul de zimbru" si "Iubire magica" (1966), un roman, "Zahei Orbul" (1970), si un neasteptat ciclu de sonete, "Ultimele sonete inchipuite ale lui Shakespeare in traducere imaginara de Vasile Voiculescu" (1964), toate acestea aparute postum.

Despre Vasile Voiculescu, Ion Pillat afirma ca e un "poet al tarii si sufletului sau", iar Ovidiu Papadima considera ca a ramas "om intru totul in poezia sa - cu toata senzualitatea lui plina, cu toate nostalgiile lui de a musca zgomotos din fructul gustos si zemos al vietii pamantesti".

in primul volum de versuri, "Poezii", el este mereu in cautarea unui "Dumnezeu transcendent" (Tudor Vianu). Nota lirica dominanta din acest prim volum este a unor reminiscente samanatoriste: aici apare icoana satului natal, un loc primordial, "un barlog arhaic, scobit in cremeni aparte", unde indumnezeirea isi face simtita prezenta. Peste tot apare un belsug bestiar, "cu spor de flori si ape, de pui si miei molatici", iar crangul vuieste "de gunguritul hulubilor".

"Din tara zimbrului" este, in cele mai multe dintre piesele sale, volumul patriotismului romanesc din primul razboi mondial, iar "Parga", intr-un moment istoric al implinirii si al reconstructiei, ofera imaginea echilibrata a spatiului autohton ce se regaseste pe sine, in liniile sale de forta primordiale, dupa cum spunea Ovidiu Papadima, cu "pesteri, cu peretii arsi de lava, in care numai un pas, o soapta «sporesc acolo in mii de cresteri»".

Ovid S. Crohmalniceanu remarca talentul poetului de a descrie cu forta "natura telurica, infiorata de puternice aspiratii spirituale," care il indreapta, ca si pe Blaga, catre expresionism. Tot el adauga:

"Motivele traditionaliste revin, dar salvate oarecum de idilismul lor initial printr-o cufundare organica in complementaritate. Sentimentul religios se interiorizeaza si incepe sa nu mai fie exprimat discursiv, ci sub forme- alegorice sau simbolice".

"Poeme cu ingeri" oscileaza intre peisajele campestre, ale Baraganului, si cele marine ("Harfele marii"). Voiculescu este adeptul unor viziuni ale unei lumini divine ce pluteste deasupra lumii. "Destin" (1933) are o viziune puternica a pustei, a Baraganului, cu energii izvorand direct din pamant: fantomele par sa vina de niciunde, sa fie singurele pasagere ale spatiului pustiu. Volumul "Urcus" (1937) foloseste ca metoda a descrierii pastelul, idila si balada, semanand mai mult a parnasianism, prin impersonalitatea imaginilor. Poezia lui Vasile Voiculescu se constituie astfel intr-o lirica a spatiului romanesc surprins in diverse ipostaze, de cele mai multe ori spiritualizat, aspirand catre configuratia toposului edenic.

Povestirile lui Voiculescu, fantastice, creeaza atmosfera, printr-o prezenta a insolitului paradoxal, a magiei primitive, realizata de solomonari si oameni ai singuratatii, mai aproape de Sadoveanu decat de Mircea Eliade. in "Pescarul Amin", personajul principal, eponim (da titlul povestirii), isi va pierde viata, din solidaritate cu arhetipul sau marin, un peste din strafundurile apelor. in "Lipitoarea" apare ideea arhetipului spiritual, recuperat printr-o regresiune a memoriei in timp, astfel ca se creeaza o falie temporala retroactiva, dar personajul nu-si va da seama care este identitatea sa reala, a lui sau a bunicului sau. "in mijlocul lupilor" prezinta un solomonar ce traieste in mijlocul animalelor salbatice, avand puteri extraordinare asupra lor.

"Diavolul alb" este istoria unui alt om fantastic, care il fura pe Alcyon, armasarul alb al boierului Marghiloman. Personajul, Amoasei, se pricepe sa imblanzeasca armasarii, fiindca traise tot timpul printre ei. in cautarea armasarului furat, din semintia animalelor folosite de Mahomed pentru a calari spre paradis, pleaca mai multi, dar cel mai bun se dovedeste a fi un cazac. La aparitia lui, armasarul il paraseste pe Amoasei, rupandu-i un picior, si dispare intr-un loc nevazut. in "Sarpele Aliodor", un sarpe este luat si ingrijit de un copil: el este singurul, de altfel, care crede in nevinovatia animalului, dar acesta este gasit mort intr-un butoi cu rachiu.

Romanul "Zahei Orbul" prezinta o lume abisala: eroul orbeste din cauza consumarii unui lichid otravitor. De el se va indragosti o boieroaica pe mosia careia lucreaza, dar aceasta este ucisa si el va fi acuzat de crima si trimis la ocna.

Dincolo de orbirea fizica se produce aici si o orbire spirituala: Zahei nu isi da seama ca ceea ce considera el a fi o biserica este de fapt sculptura licentioasa, unde se duceau ocnasii sa-si aline poftele trupesti. La sfarsit, Zahei se regaseste imbatranit: toti cei ce-l calauzisera pe orb prin "balciul desertaciunilor" sunt morti, el singur supravietuind, iluminat, intr-o lume coplesita de orbirea ei existentiala.



Lostrita - povestire - comentariu

Scriitor al marifor contraste si tensiuni launtrice, un romantic mult prea intarziat, ratacit in plin secol douazeci, Vasile Voiculescu oscileaza constant, ca puncte polare ale universului sau creator, intre angelic si demonic, intre "Poeme cu ingeri" si "Iubire magica", pentru a lua numai doua titluri de referinta, unul de poezie, altul de proza. Asta nu inseamna ca aceste concepte se pot distribui distinct si exclusiv pe cele doua forme de expresie literara. Un demonism subiacent exista, inca de la primele volume, in poezie, in viziunile telurice, in peisajele salbatice si primitive, in manifestarile violente ale fenomenelor, imblanzite si spiritualizate in creatiile urmatoare, aureolate cu cernerea din inalt a unei blande lumini divine. Cele doua volume de povestiri, aparute pe neasteptate in 1966, dupa moartea scriitorului, sub titlurile "Capul de zimbru" si "Ultimul Berevoi" (reluate si amplificate in 1972, intr-o editie B.P.T., cu titlurile "Capul de zimbru" si "Iubire magica"), intregesc preocuparile lui Vasile Voiculescu pentru ilustrarea unui filon tematic extrem de bogat si de interesant, cu propensiune spre fantastic, fabulosul folcloric autohton, cu tot cortegiul de manifestari stranii si neobisnuite: magie populara, personaje cu puteri care ies din sfera normalului, vraci si solomonari izolati intr-o natura primitiva, insi cu vocatia aspiratiilor primordiale, practicanti ai unor ritualuri stravechi, a caror putere inca nu s-a stins, chiar in plina civilizatie moderna. Astfel de preocupari tematice preexistau in literatura romana, tinzand sa devina expresia tezista a unui autohtonism puternic marcat, cu ilustrari literare, unele remarcabile, inca din secolul trecut. Magi cu puteri ascunse, ramasi in munti, in spatiul lor sacru, din vremurile dacice, fiinte acvatice, stime si zburatori, strigoi, intalnim indeosebi la Eminescu, in "Strigoii", "Povestea magului calator in stele", "Calin (file din poveste)", in "Luceafarul", dar si, mai inainte, la Vasile Alecsandri, in "Baba Cloanta" si "Noaptea sfantului Andrii", la Iancu Vacarescu, in "Ielele", "Piaza buna, Piaza rea", la Ion Heliade-Radulescu, in bine cunoscutul "Zburatorul".

Mai aproape de noi, Mihail Sadoveanu plaseaza in muntii romanesti fiinte aparte, reminiscente ale unor vremuri arhaice, de pilda sihastrul din "Fratii Jderi", din intelepciunea caruia se impartaseste insusi voievodul Stefan, sau al treizeci si treilea Decheneu, Kesarion Breb, din "Creanga de aur", care se readapa la izvoarele intelepciunii Egipetului si a Bizantului. Si mai semnificativa este imersiunea catre izvoarele mitologiei populare romanesti, explicitate de Romulus Vulcanescu, in "Mitologie romana" (Editura Academiei, 1977). Solomonarii, personaje frecvente in prozele lui Vasile Voiculescu, al caror nume e derivat din cel al inteleptului rege Solomon, totodata mare vraci si taumaturg, insemnand "mostenitor al intelepciunii", vin dintr-o adanca traditie, receptata, la nivel fabulos, in popor, pana catre vremurile noastre. La fel, fapturile acvatice populeaza din abundenta spatiul folcloric arhaic: femeile-pesti, un fel de nereide, numite si Stime ale apelor, adasta pe fundul apelor mari si ies la maluri numai noaptea, cantand ca sirenele, pentru a vraji pescarii si a-i atrage in adancuri. O intamplare de o uimitoare similitudine cu "Lostrita", in schema epica si in unele semnificatii, povesteste Maxim Gorki in "Legenda valaha" (citat de Romulus Vulcanescu): un pescar de la Dunare, Marcu, prinde in mreaja lui o nereida pagana, o strange in brate, o saruta si se indragosteste de ea, tinand-o pe langa sine ziua intreaga. Cand vine noaptea, nereida dispare si Marcu, nebun dupa ea, se arunca in apa ca sa o caute, dar se ineaca.
Vasile Voiculescu resuscita, in povestirile sale, aceasta magie elementara si atractia catre elementul primordial, reminiscenta a vremurilor imemoriale, practicate insa, in plina civilizatie moderna, de oameni care s-au indepartat prea mult de izvoare si, din aceasta cauza, sunt pe cale de a-si pierde puterile. Pericolul a fost semnalat si de Mihail Sadoveanu, in "Ochi de urs" sau in "Creanga de aur", personajele Culi Ursake si Kesarion Breb fiind nevoite sa se readape la izvoarele mitice, sa se re-initieze, prin calatoria catre origini, fie in adancurile propriului eu, fie in locurile sacre. in plan teoretic, dar in acelasi spatiu de referinta, Mircea Eliade analizeaza, sub felurite aspecte, disolutia sacrului in profan, reluata, in trama epica, in mai multe din nuvelele sale. "Ultimul Berevoi" prezinta un astfel de mag, uitat si izolat de comunitate, chemat numai la vremuri de mare primejdie, cand salbaticiunile se inmultesc amenintator. Magul insa, izgonit din lume, ca si zeii pagani, nu-si mai poate indeplini vocatia. Decaderea din puterile de altadata este insistent remarcata de scriitor: era "hartuit de popi, prigonit de invatatori, tarat de doftori pe la judecati", saracit, "sihastrit".

in astfel de cazuri, la popoarele primitive, cum arata James George Frazer in "Creanga de aur" ("The Golden Bough"), vracii erau executati, pentru vina extrema de a prezenta semne de batranete, incompatibile cu postura de reprezentanti ai puterii divine, devenind astfel incapabili sa-si mai exercite atributele de maitre des cer6monies hierophaniques.
Concluzia, poate chiar o ideologie a autorului, este amara, pecetluind sfarsitul unei intregi epoci, demitizarea ei absoluta:

"Magia se istovise in om. Puterile ei se stramutasera in fier si in otel. Muntele astepta vanatori cu arme infricosate, nu un unchias intarziat in coada veacului".

Faptul este insa discutabil: se afirma ca magia este incorporata acum de stiintele pozitive, prelucratoare ale fierului si ale otelului, simboluri dominante ale civilizatiei industriale.

Este , bineinteles, o eroare scuzabila: stiinta face uneori variatii pe aceeasi tema, in exploatarea practica a fenomenelor aparand limitele constrangatoare. Magia inferioara, chiar daca limitata, era un pas catre secretele ascunse ale Universului, ce nu se pot cuprinde integral in ecuatii matematice, oricat de complicate ar fi acestea. Omul, ca fiinta, nu a lucrat asupra sa, nu si-a perfectionat puterile intrinsece; si-a adaugat numai puteri exterioare, date de masini. Nu a evoluat aproape deloc, mai mult, si-a pierdut chiar zestrea originara, puterile magice initiale. Batranetea este chiar vina capitala a vraciului din "Ultimul Berevoi": puterile magice nu se intrupeaza intr-un "uncheas intarziat in coada veacului", in transmiterea informatiei magice s-a produs, de-a lungul generatiilor, o mutatie negativa, o eroare. Fiintele primordiale nu sunt nici urate, nici batrane, ipostazele contrare apartin numai timpurilor revolute, barbarizate, rezultat al unei entropii nivelatoare, nestavilite de o forta contrara, de echilibru, compensatoare.



In "Lostrita", Vasile Voiculescu plaseaza povestirea, inca de la inceput, intr-un cadru fabulos, pornind de la premisa ca astfel de fiinte, dotate cu puterea de a-si controla frumusetea si imortalitatea, de a le face inalterabile la trecerea timpului, mai exista ascunse undeva, dincolo de oglinda apelor:

"Nicaieri diavolul cu toata puita si nagodele lui nu se ascunde mai bine ca in ape. Dracul din balta, se stie, este nelipsit dintre oameni si cel mai amagitor. Ia felurite chipuri: de la luminita care palpaie in beznele noptii si trage pe calatorul ratacit la adanc, pana la fata suie care se scalda in vuitori si nu-i decat o stima vicleana, cursa pusa flacailor nestiutori, sa-i inece."


Fiinte acvatice nemuritoare, capabile sa-si construiasca o lume proprie, departe de cea a pamantenilor profani, sunt intalnite in legendele tuturor vremurilor. Grecii imaginau splendoarea de nea a nimfelor si a sirenelor, capabile sa-i atraga in mrejele lor pe corabierii imprudenti, chiar si pe vicleanul si atat de experimentatul Ulise. Vrajitoarea Calypso, traind atemporal, avea ca slujitoare fiinte marine, frumoase si perene. Stimele, la romani, bantuiau lacurile, ascunzandu-se, ca si alte fiinte magice, intr-o imparatie necunoscuta, iar Ondina din legendele germanice nu putea accepta dragostea pamanteasca, deoarece isi pierdea, prin asta, nemurirea. Jean Chevalier si Alain Gheerbrant consemneaza, la randul lor, in cunoscutul "Dictionar de simboluri", ca "nimfele fura copiii si tulbura mintile oamenilor carora li se arata", in momentul epifaniei lor, amiaza, creandu-le "un sentiment ambivalent, de atractie si teama, de fascinatie".

Toate aceste variante ale divinului apar, din perspectiva omului comun, diabolice, demonice, intrupari malefice, situate in zonele misterului si ale superstitiei.


In acelasi orizont de superstitie al lumii comune si, fapt remarcabil, in imprejurarile si datele esentiale prefigurate mai sus, incepe si povestirea "Lostrita".

Faptura fermecata si misterioasa din apele Bistritei, tolanita la soare pe nisipul argintiu, ca o domnita, goala, atrage flacaii in mrejele sale, aducandu-i in pragul nebuniei:

"A tras in capcana copii nestiutori, copilandri furati de stralucirea ei, flacai turburati si dusi in ispite de frumusetea-i fara impotrivire. N-a fost an sa nu-si ia, acolo, in genuna, dajdia ei, unul sau doi insi scosi din minti".

Totul se petrece intr-un spatiu de granita, la contingenta realului cu fabulosul. Satul, la Vasile Voiculescu, se constituie, ca de fapt mai toate societatile umane monotone, intr-o comunitate tribala ad-hoc, aproape inchisa, necomunicanta cu imprejurimile (deplasarea se face numai in sus, de pilda in satul Neagra sau la izvoarele Bistritei, intr-un mister si mai mare), in care sunt pretuite cel mai mult mestesugurile, abilitatile de vanator sau de pescar, calitatile fizice, numarul de copii si averea. Transcenderea, orizonturile nepermise, lumile ascunse, originare, neintelese nu prea le stau la indemana, le provoaca teama:

"Dintre randurile de copilandri care crescusera flacai, alergand nebuni cu unditele pe urmele lostritei, unii pierisera inecati, cei mai multi, tematori, se lasasera."

Ei prefera basmul, inventia, basna, si nu mitul, adevarul originar.
Aliman nu intrevede nici el, de la inceput, lumea de dincolo: vanitatea sa umana, nesatisfacuta, il indeamna sa prinda lostrita ca pe un peste, un animal real, desi misterios si metamorfozabil, dar pastreaza perspectiva mitica, portile deschise; "nu credea in basmele pentru copii", considerandu-se egalul nestiutei vietati:

"Daca are ea vrajile ei, apoi le am si eu pe ale mele".

Am putea spune ca Aliman, ca in orice societate arhaica, se initiaza, pentru a dobandi putere si iscusinta, isi incearca norocul la vanat sau la pescuit, printr-o vanatoare rituala, urmarind un animal misterios, iesit din comun. Vanarea lostritei dureaza ani intregi, Aliman implinindu-se, devenind un flacau frumos si puternic, pana cand, pe neasteptate, i se reveleaza lumea de dincolo, fulgerandu-l cu adevarul ei absolut: prinde in brate, pentru o clipa, vietatea lucitoare, ca pe o fata la hora. Dar aceasta ii scapa; flacaul rateaza marea sansa a vietii sale. De atunci, se schimba radical, devine alt om; devine, de fapt, ca si in cazul celor care au vazut ielele, ne-om. Dezamagit parca de aceasta neputinta, de provocarea continua, neimplinita, animalul magic dispare, reiterand incongruenta a doua timpuri: cel uman, liniar, si cel magic, etern, durata fara durata.
Abia acum personajul devine activ in taramul mitic. incercand si nereusind, prin toate tertipurile vanatoresti, sa anuleze granitele dintre cele doua lumi, Aliman apeleaza, in cele din urma, la un alt personaj, h un mag minor, care ii confectioneaza un totem, o lostrita lucrata in lemn. Daca la Mircea Eliade imersiunea mitica se produce prin falie, prin spartura in real, in povestirile lui Vasile Voiculescu taramurile mitice se descopera pe cale magica. Si intr-un caz, si in altul insa, cel mai adesea, omul contemporan are tot mai putine posibilitati de a reitera mitul, de a si-l asuma ca norma existentiala.
Ceremonia de aducere in planul real a unei fiinte magice urmeaza, si in "Lostrita", gesturi rituale, pastrate din vremurile stravechi. Incantatia magica dezlantuie fortele apelor primordiale si are, in scurt timp, efectele mult asteptate: Bistrita se umfla, peste noapte, din mal in mal, matura satele din amonte si aduce, pe o pluta, o faptura omeneasca neobisnuita, pe care, intr-un gest barbatesc, o salveaza Aliman. Fata vine de departe, din netimp, si, ca orice fiinta divina sau demonica, aparitia ei trebuie sa fie spectaculoasa. Uimirea privitorilor provine din neobisnuita salbaticie si frumusete a fapturii: avea "parul despletit pe umeri ca niste suvoaie ptavite resfirate pe o stana alba. Ochii de chilimbar verde-auriu, cu strilici albastri, erau "mari, rotunzi, dar reci ca de sticla".

Mai mult, "oamenii vedeau cu uimire cum se zbicesc repede straiele pe ea, iia, fota, opincile, ca si cand n-ar fi fost uda niciodata."

Flacaul constata ceva mai tarziu, acasa, ca era, ca si lostrita, "suie, cu trupul lung, mladios si despicatura coapselor sus ca la bunii inotatori".

Asa cum Aliman isi confectionase un dublu totemic din lemn, lostrita reapare la momentul potrivit si isi trimite pe pamant un dublu cu forma umana, pastrand insa si atribute de vietate acvatica. Lostrita pare sa aiba, de altfel, mai multe metamorfozari, Bistriceanca insasi, mama fetei, parand tot o ipostaza a ei, venita sa se autoconserve, sa mentina intact teritoriul magic. Aceasta descriere a fetei, care nici nu are nume, primind unul de imprumut, profan, Ileana, rebotezandu-se in noua lume, sugereaza o fiinta iesita din tipare, atragatoare si mortala in acelasi timp. Strilicii albastri nu sunt decat strafulgerarea mortii victimei in ochii pradatorului. Pentru ca Aliman, flacaul acesta implinit, numai bun de insuratoare, in jurul caruia se concentreaza acum fortele magice, intr-o expresa tendinta de autorevelare, nu poate fi decat o victima a lostritei, un virtual candidat pentru trecerea in lumea cealalta.
Fiinta de curand sosita nu are nimic comun cu ceremoniile comunitatii; ritualul erotic se desfasoara cu o intensitate neobisnuita, celebrat fara rusine in apa Bistritei, noaptea, ca intr-un paradis terestru, dupa care protagonistii erosului primordial se hranesc cu pastravi, prajiti direct pe foc, la cetina de brad. Fiintele umane nu sunt capabile de astfel de gesturi totale: puterea lor a fost anihilata prin pierderea nemuririi, pentru ele actul erotic este in primul rand utilitar, neimplicand decat obisnuinta speciei, inscrisa in tiparele Iimitatoare postancestrale. Vitalitatea fetei se transmite si flacaului: ea detine forte oculte, capabile sa-l faca "mai sanatos, mai voinic, mai frumos si mai bun cum nu fusese niciodata".

Vremea chiar isi modifica dimensiunile, "trecea ametitoare ca o Bistrita umflata de fericiri".

Numai ca flacaul face o greseala capitala, fortand granitele celor doua lumi: vrea "sa-si statorniceasca norocul", sa se insoare; parand ca totul este posibil, el vrea sa restabileasca ordinea tulburata a tribului, a satului, care "bazaia de zvonuri ca un roi intaratat", dar prin asta incalca legea magica, tulburand apele destinului si ale firii. Reactia fetei este coplesitoare:

"Ea a hohotit nebuneste, luandu-l de gat. Ea stia de ibovnic si de dragoste, nu-i ardea nici de popa, nici de biserica. Nu pentru asta venise ea pe lume".

Legile lumii din care venea fata sunt mult mai profunde si, prin noua greseala, prin noua ratare a lui Aliman, legamintele magice se desfac, avand consecinte devastatoare. "Mama" Ilenei, Bistriceanca, vine vijelioasa, de undeva, din nord, de la izvoarele Bistritei aurii, pentru a-si recupera fiica, ratacita intr-o lume straina, incapabila sa perceapa, in totalitate, fortele oculte. Felul in care dispare fata demonstreaza ca magul uman, dintr-o contemporaneitate amorfa, este incapabil sa prelungeasca vraja, puterile sale scazand, ca si ale solomonarului din "Ultimul Berevoi".

Este, de fapt, un mag absent, caci, cautat mai tarziu de Aliman, nu va mai fi de gasit. Flacaul ramane "pleostit" in fata Bistricencei, incapabil sa reactioneze, "gol de puteri ca o arma descarcata".

La fel se intampla si cu fata, adormita de vorbele nedeslusite ale "acestei femei voinice, iuti si sturluibatice V caci, pe scara ierarhiilor magice, Bistriceanca are puteri superioare.
Fortele magice, impinse inapoi de propriul lor joc, asemanator fluxului si refluxului, isi retrag si intruparile, reprezentantii. Cautarea celor doua femei, pe la izvoarele tuturor Bistritelor, este sortita esecului; de Bistriceanca si de fata ei isi mai amintea numai un mosneag trecut de suta de ani: facusera, pe cand era el copil, numai blestematii, slujind puterile Satanei. Timpul mitic se intoarce, astfel, catre cel profan, de la inceputul povestirii, aflat sub semnul superstitiilor si al suspiciunii. O data cu plecarea fetei, vitalitatea lui Aliman se stinge brusc: nu se mai duce la pescuit sau la vanatoare, ajunge din nou neom, "nevolnic si moale ca o carpa", se lasa imbrobodit de prima fata mai indrazneata, care traieste numai in planul realului, fara puteri speciale, adica tocmai potrivita pentru implinirea unui destin pamantean. Aliman nu are puterea de a transcende timpul, de a ajunge la izvoarele lui, pana acolo fiind o cale lunga. Iar resemnarea intr-o existenta banala, ca a tuturor oamenilor satului, nu-i este prielnica.

Prin asta, el isi pierde puterea, se consuma ca o lumanare uitata aprinsa.
Finalul povestirii surprinde prin aceeasi .logica putin inteleasa, nedezvaluita oamenilor comuni: lostrita se intoarce din nou in apele Bistritei, "mai mare si mai frumoasa", pentru ca flacaul sa abandoneze ceremonialul de trecere, propria nunta, la care tocmai participa (la oameni toate ceremonialele sunt de trecere dintr-o stare existentiala in alta, de la nastere pana la moarte, respectandu-se ordinea cronologica, normala). Aliman se arunca in bulboanele viiturii Bistritei, disparand pentru totdeauna. Gestul sau semnifica implinirea in taramul atemporal, pentru ca, scufundandu-se in unde, in lumea din adancuri, el isi redobandeste nemurirea, se conformeaza universului arhetipal. Apa reprezinta viata primordiala; legendele despre Alexandru cel Mare vorbesc de Andras, care arunca un peste sarat in apa unui izvor.

Prin asta, pestele invie, iar Andras isi castiga dreptul la nemurire. La nivelul realului existential, Aliman poate fi considerat mort, dar legenda sa ramane vie, peste ani si ani, in sus si in jos pe malurile Bistritei, mereu amplificata cu amanunte si intamplari de dincolo de fire.

Prin aceasta, actul hierofanic s-a implinit, iar ocultatia sa este benefica, similara cu procesele de imortalizare ale zeilor dacici sau iranieni.
Mitul eternitatii magice, prin intoarcerea perpetua in locul de origine, opunandu-se miturilor civilizatiilor profane (analistii contemporani vorbesc de trei "mituri" ale civilizatiei "moderne": al consumului, al zeului automobil si al societatilor salvatoare), cum spunea Mircea Eliade, sufera o transmutare benefica pe taramul fanteziei.

Prin povestirile sale fantastice, Vasile Voiculescu argumenteaza, in plan estetic, tocmai acest fapt, ca, in cele din urma, orice realitate este doar o fictiune, ea depinzand de perceperea subiectiva a privitorului, a locuitorului efemer al comunitatii. Visul fictiunii, al realitatii in genere, si fictiunea visului se apropie, in felul acesta, extrem de mult de universul oglinzilor paralele, reflectate la infinit.