Vasile Alecsandri (1821-1890) a fost cel mai mare scrii­tor al epocii preeminesciene, insusi Maiorescu numindu-l "cap al poeziei noastre literare in generatia trecuta".

Poet, proza­tor, dramaturg (in ultimul domeniu avand calitatea de ctitor al dramaturgiei nationale), Alecsandri reprezinta, dincolo de tre­cerea timpului, cea mai pregnanta personalitate literara a epocii pasoptiste. Inca de la aparitie, poeziile au fost structurate in cicluri tematice unitare. Astfel, ciclul de "Doine" (1853) are ca teme dragostea si haiducia, motivele folclorice fiind tratate in metru popular; al doilea grup de poezii (adunate sub titlul "La­crimioare") cuprinde texte erotice alcatuind un jurnal poetic al iubirii pentru Elena Negri; urmatoarele doua cicluri ("Suve­nire" si "Margaritarele" - 1863) releva si caracterul ocazio­nal al unora dintre creatiile aceistui poet militant. in volumul intitulat "Legende" (alcatuit din legende istorice, fantastice si naturiste) exaltarea faptelor eroice ale trecutului tinde spre colosal, conferind unor figuri istorice dimensiunile fabulosului, in sfarsit, ciclul intitulat "Ostasii nostri" (1878) defineste vite­jia luptatorilor anonimi din Razboiul pentru Independenta, drept o prelungire a virtutilor stramosesti.

In acest tablou general, ciclul de "Pasteluri" (1868-1869) reprezinta "o lirica a linistii si a fericirii rurale..."

(Calinescu), prin contemplarea senina a curgerii anotimpurilor si prin frumusetea clasica a versului.
Titu Maiorescu aprecja ca aceste poezii constituie "cea mai mare podoaba a poeziei lui Alecsandri, o podoaba a literaturii romane indeobste".

Scrise dupa varsta de 40 de ani si publicate, in majoritate, in revista Convorbiri literare (1868-1869), "Pastelurile" reconstituie succesiunea anotimpurilor intr-un peisaj romanesc de coline sl campii animate de prezenta oamenilor: "De fapt, pastelurile lui Alecsandri sunt un fel de calendar al spatiului rural si al muncilor campenesti respective (toamna, iarna, pri­mavara, vara). Virgil in Georgice, prin James Thompson, Saint-Lambert si Dellile tsi gasesc un imitator in Principatele Unite"
(Calinescu).
Spatiul ciclului de pasteluri" este mosia de la Mircesti ale carei repere sunt: conacul, malul Siretului, lunca din Mircesti.

Este un topos al contemplatiei senine, care se con­stituie la inferferenta dintre lumina si umbra, real si fabulos, existent si iluzoriu, in tuse delicate ca intr-un tablou impre­sionist. Exista, in acest topos, mai intai un spatiu interior al intimitatii si al visarii senine: conacul din Mircesti; in serile de iarna perdelele "lasate" confera camerei atributele unui loc magic, propice jocului imaginatiei:

"Afara ploua, ninge! Afara-i vijelie,
Si crivatul alearga pe campul innegrit;
Iar eu, retras in pace, astept din cer sa-mi vie
O zana dragalasa cu glasul aurit"
("Serile la Mircesti")

Exista, de asemenea, un spatiu exterior privit ca un tablou familiar, "prin care poetul se misca fara a se simti invadat de nelinistea necunoscutului" (G. Gana); ochiul contemplativ se fixeaza asupra unor intinderi largi, ale caror repere scot la iveala ipostaze arhetipale:
Pamantul ca substitut al marii germinative din mit, devine spatiu al incoltirii miraculoaselor seminte, loc in care se repeta, in fiecare primavara, Creatia dintai:
"Samanatorii harnici, cu sacul subsuoara, Pasescu-n lungul brazdei pe fragedul pamant; Pe culme, pe valcele se suie si coboara Svarlind in a lor cale seminta dupa vant.
Din ziori si pana-n noapte tot graul sa rasara;"
("Samanatorii")
Siretul (..care-n veci curge") devine o ipostaza a raului heraclitic. pentru ca, pe malurile lui, se aud pasii timpului; in pastelul "Malul Siretului" poetul contempla peisajul unei dimi­neti de vara, cand luminile si umbrele se intrepatrund predis-punand la meditatie. Tabloul se constituie la granita dintre real si iluzoriu: "Aburii usori ai noptii" sunt comparati cu niste "fantasme", Siretul se dilata fabulos devenind "balaur", in timp ce valurile, in lumina rasaritului, sunt comparate cu "solzii lui de aur".


Natura, privita din interior, este spatiul unei continue miscari prin care se realizeaza multiplele forme ale vietii; necontenit, Creatia universala isi pune in miscare monadele in heracliteana curgere care transforma durata in eternitate:
" Cand o salcie pletoasa lin pe balta se coboara Cand o mreana salta-n aer dup-o viespe sprinteioara Cand salbaticele rate se abat din drumul lor, Batand apa~ntunecaia de un nour trecator".


Imaginile sunt vizuale si motorii; cateva epitete ornante ("salcie pletoasa", "viespe sprinteioara") si inversiunea sin­tactica "salbaticele rate" dau plasticitate tabloului.

In ultima strofa, imaginea raului "care-n veci curge" con­tine ideea curgerii vietii.
Furat de ganduri, poetul simte pulsatia eterna a elementelor, in timp ce "o soparla de smarald" il priveste.
Campia ca spatiu al terorii hibernalului in care "ceva din oroarea italica a lui Ovid pentru gerul scitic a trecut si la poetul roman" (G. Calinescu). Poezia "Mezul iernei" descrie tabloul unei naturi incremenite intr-o noapte geroasa de iarna; imaginile se plaseaza la limita dintre senzorial si iluzoriu prin folosirea repetata a verbului "a parea".



Este un tablou care se ofera si se refuza in acelasi timp, cunoasterii, natura fiind vazuta de la distanta. Constituit din contururi dure ("cer otelit", "zapada cristalina" comparata cu un "lan de diaman-turi"), tabloul impresioneaza prin vastitate bidimensionala: pe verticala, fumurile, "albe" devin coloanele unui templu maret "unde luna isi aprinde farul tainic de lumina", iar pe orizon­tala, intinsa campie incremenita capata o solemnitate de inceput de lume.


Ca si in alte pasteluri, elementul insufletit apare abia in final:

"... In raza lunei o fantasma se arata
E un lup ce se alunga dupa prada-i spaimantata".



In pastelul "Iarna", ninsoarea capata proportii de potop biblic: "Ziua ninge, noaptea ninge, dimineata ninge iara!", iar autorul traieste spaima golului, ca si cand s-ar fi intors in prelume.
Uneori, spatiul descris in "Pasteluri" este static, elementul insufletit aparand abia in final ("Mezul iernei", "Sfarsit de toamna", "Iarna" s.a.). in aceste cazuri, pastelul este alcatuit din doua tablouri (neinsufletit
insufletit) privite, parca, de departe.
Alteori, mai ales in pastelurile inchinate verii, impresia este de spatiu plin ("Balta", "Concertul in lunca").
Poetul descrie toate anotimpurile anului, dar se limiteaza la terestru, lui Alecsandri lipsindu-i fiorul cosmic din poezia eminesciana.
Un loc bine definit in rotatia anotimpurilor il ocupa omul, aflat in permanenta comunicare cu natura si infatisat in ipostazele primordiale ale muncii pamantului.

Ca si Virgiliu in "Georgice" Alecsandri aduce, in fiecare pastel, un elogiu existentei rustice, infatisand taranul intr-o stare de fericire deplina.
Un Ioc aparte in lirica peisagista a lui V. Alecsandri il ocupa "Mandarinul" si "Pastel chinez" - creatii caracterizate de Calinescu drept "delicate ca niste desene pe porcelana".


Fiecare dintre tablourile descrise este vazut prin prisma unor profunde trairi afective, pastelurile fiind, (asa cum sublinia Maiorescu), descrieri ale unei naturi pentru care autorul nutreste " o simtire asa de curata si de puternica", incat se in­vecineaza cu sublimul.
Cele mai multe dintre pastelurile lui Alecsandri sunt alcatuite din doua parti: un tablou static (in prima) si aparitia elementului insufletit (in final).
Stilul pastelurilor prezinta mai multe trasaturi speci­fice; printre acestea, ar trebui sa fie mentionata plasticitatea imaginilor artistice (care alcatuiesc, impreuna, o viziune senina, calma si gratioasa asupra naturii); de asemenea, multimea fi­gurilor de stil (cu deosebire a epitetelor ornante), echilibrul compozitiei, claritatea, simplitatea si armonia fac din aceste opere o categorie privilegiata.